Între alb şi negru

Albă mi-a fost chemarea,
deschiderea mea spre viaţă,
alb mi-a fost şi destinul
trăindu-l sfios dar pur
printre oameni şi clipe,
dorind mereu
să las în urma mea
tot ce am mai bun.
Albă îmi era şi trăirea,
suflet deschis spre iubire
trasformat în negru cărbune
după ce dezamăgirile vieţii
l-au ars din temelii,
căutăndu-i rămăşiţele apoi
prin cenuşa şi scrum....
Apoi o lupta acerbă
între alb şi negru mereu,
puritate şi vise curate
zdruncinate de negrul din viaţă
lăsând în urmă un alb obosit
sângerând pe drumul vieţii
care este atât de greu.

poezie de Georgeta Şuta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mamă! Alfabetul vieţii mele!
Tu pe unde calci cresc flori,
Suflete aduci la viaţă.
Şi ne creşti, cum doar tu ştii,
Cu iubire şi dulceaţă!
Tu îmi eşti iubirea caldă
Ce o port mereu în suflet.
Tu eşti cartea vieţii mele,
Mi-ai fost primul alfabet
Şi acum tu, unde eşti?!
Mamă, unde sunt plecat?! Unde sunt?!
Departe de tine, de casă, de pământ...
Am plecat copil, de-acasă,
Iar acum când te-am văzut,
Ningea la tine-n păr, măicuţă,
Ca şi la mine-n suflet!
Am vrut sa zbor,
Ca pasărea din cuibul ei, spre cer,
Să-mi caut fericirea!
Credeam că mă voi întoarce, repede...
Dar soarta mi-a descris alt drum.
Departe de părinţi şi casa părintească!
Viaţa ni-i scurtă şi ştiu că într-o zi
Tu vei pleca de lângă noi.
Spre îngeri te vei îndrepta, în altă casă!
Şi mai ştiu, mamă,
Că tu ne vei veghea de sus,
Aşa cum ai făcut mereu.
Privind cum noi, călătorim prin viata!
Întotdeauna mamă, căci pentru noi vei fi trăind mereu,
Vei fii deasupra tuturor un curcubeu,
Pe-acest pământ şi-n cer ne vei zâmbi,
În suflet te purtăm, mereu te vom iubi...
Lumină albă, blândă mângîiere,
Doar cu iubire!
Şi nutrim speranţa regăsirii ce ne întinereşte,
Că vom rămâne etern împreună.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul vieţii

Prin fanta albă de lumină,
Izvorul e mereu nestins,
Surâsul tău în mreje-i prins,
Iubesc privirea ta senină.

Liniştea ta, cu şoapte-ngână,
Susurul vieţii necuprins,
Prin fanta albă de lumină,
Izvorul e mereu nestins.

Îmbrăţişaţi în dor aprins,
Cu aripi calde ce suspină,
În zbor spre ţărmul lumii plâns,
Cu roze dalbe mă-ncunună,

Prin fanta albă de lumină!

rondel de Carmen Pinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă, te trăiesc

Viaţa te- ntreabă
Ai trăit ai existat
Visezi noaptea albă
Iubire tu ai rezistat

Mereu te gândesc
Suflet eşti pereche
Prin vise de găsesc
În şoapte la ureche

Clipa a fost de-ajuns
Iubesc pentr-o vecie
Tristeţe te-ai ascuns
Rămâne doar bucurie

Astăzi te-am întâlnit
Şi mâine te iubesc
Şi ieri am fost fericit
Sigur viaţă te trăiesc

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de albă

Tu-mi înfloriseşi într-un gând,
Eu ţi-ncolţisem în priviri,
Şi ai zâmbit spre soare, când
Mă îndreptam spre noi iubiri.

Erai atât de albă, tu,
Şi la-nceputul vieţii eu,
Încât n-am îndrăznit un "Nu!"
Zărindu-te în drumul meu

În zbor, priveam cum, din pământ,
Se înălţau spre soare mii
De flori, în adieri de vânt
Şi-n cântece de ciocârlii.

Un fulg plutind prin ceruri, eu,
Iar tu... frumoasa dintr-un lan.
De ce m-ai rupt din zborul meu
C-un alb atât de diafan?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi bogaţi

M-a dus avarul să-mi arate
Întregul său tezaur,
Şi mi-a deschis o ladă plină
Cu aur... aur... aur...

Privindu-mă cu ochi ironici
Mi-a zis: "Arată-mi mie
Şi tu, acum, dacă se poate,
Atâta bogăţie!"

Atuncia, ca să-mi sting în suflet
Sarcazmul şi amarul,
Şi să-i arăt că de cât mine
E mai sărac avarul;

L-am dus grăbit spre locuinţa,
Spre raiul dragei mele,
Şi-am zis avarului: "Priveşte
Furiş printre perdele!"

El s-a uitat: pe-o pernă albă
Dormea iubita dusă,
Şi-n jurul ei plutea un farmec
De linişte nespusă...

Ne-am dus în urmă fiecare
Spre scumpul său tezaur:
Eu la iubita mea, - Avarul
Spre lada lui cu aur...

poezie celebră de Traian Demetrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă

dovada faptului că am fost
şi încă exist sunt
cele câteva cicatrici de pe trup
şi o urmă de bisturiu pe care
nu mă sfiesc să v-o arat
mai am câteva femei
pe care
le-am uitat definitiv
de fapt nici nu ştiu dacă
le-am iubit
dimineaţa
unele
mă împiedicau să văd răsăritul
altele
se aşezau la masă şi
îndepărtau locurile rămase libere
nu cumva Dumnezeu
să se aşeze între trupurile noastre
până în ziua în care
am coborât în mine şi m-am privit
am deschis toate ferestrele inimii
imprevizibil ţipătul zilei
mi-a dezechilibrat paşii
nu era decât o diversiune care
mi-a amintit de cineva şi
de toate trecerile mele prin viaţă

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă mă privea

ştiu că sunt vinovat de toate cele şi
mai ştiu că sfârşitul unei vieţi
nu-l aduce ploaia şi nici
zborul negru de deasupra

în drumul meu s-a pierdut
o urmă de om
şi atât...

poezie de Teodor Dume din Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

Timpul a stat o clipă-n loc şi plouă
În ochii noştrii, azi, cu stropi de rouă...
Ne săgetează amintiri şi vise,
Gânduri rămase-n noi atunci, nescrise.

Ne fulgeră-n priviri întâia clipă,
Când cu sfială, paşii ni-i opream
În faţa clasei şi lăsam în urmă,
Lumea în care încă mai credeam.

Apoi ne-am ridicat vlăstari sub stele...
Cerneau din ochii noştrii scânteiri...
Aveam speranţe, vise efemere...
Şi în minuni credeam... şi în iubiri...

Când ne-am întors privirea spre vărsare,
Aceiaşi paşi timizi ne-au însoţit
Şi-acelaşi crez ne-a înălţat sub soare
Şi în oglinda vieţii ne-am privit.

Aceiaşi vechi copii de altădată
Cu-acelaşi suflet, ne priveau tăcut...
Dar ochii lăcrimau... Trecuse timpul...
În noi simţeam că-mbătrânisem mult...

Azi i-am zâmbit copilului... Oglinda
Cărări de raze mi-a deschis sub soare
Şi-n mii de ani s-a despicat lumina
Şi mi-a adus în suflet sărbătoare.

Pluteau săruturi printre crizanteme...
S-au dus departe anii de liceu...
Acum sunt prunc, cu-a pruncilor pruncie
Şi mă întorc la ce am fost mereu.

Copilu-n mine încă mai trăieşte
Căci timpu-n loc a stat, dar n-a ucis
Această veche piatră preţioasă...
Copilăria- singurul meu vis...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legături inefabile

stau cu faţa spre potenţialul vieţii infinit
dar ochii mei se-ntorc spre începuturi
spre Cuvântul magic care m-a definit
şi mi-a creat în lume sublime legături.

m-am legat de oameni cu voinţă de putere
în legea credinţei m-am legat de sfinţi
m-am legat de filozofii creatori de mistere
cu acces la luminişuri din codri cuminţi.

leagăn al uitărilor îmi este Cuvântul
m-a trezit mereu din somnul raţiunii
creându-mi armonii, mi-a fost alintul
şi iluminarea din emisfera lunii.

cândva voi părăşi şi eu pământul
dar azi mă leg de cer cu virtuale funii.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epistolă

treceai,
lăsând mereu în urmă o întrebare,
a visare
treceai, surâzând prin dureri
tu, zeiţă a pădurii, prin codri de fier
treceai lăsând pe ţărm de suflet, gânduri
privirea senină şi lină pe culmi de baladă
se pierdea pe drumuri de zadă
între o lume şi alta unite de un vis
treceai dezvelind gingaş tabloul unirii
a două neamuri împletite pe un singur ram
păşeai, surâzând a femeie ce trecuse de azi
cu privirea spre cerul albastru şi pur
zburau în azurul privirii albi pescăruşi
treceai şerpuind printre ani
cu arcul pe umeri şi ochii de înger
seara, înveleai sufletele noastre cu glas cristalin
cântai o doină, a noastră, din vremuri cernite de griji
cu drumurile tale, desenai o hartă a vieţii
ai pus o bornă la km "x", azi
trecând apoi mai departe
purtând în suflet lacrimi de iubire, în braţe flori nemuritoare,
pe buze surâsul zărilor în zori

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crinul...

întreaga mea viaţă a fost un roman
cu sufletul meu cristalin
agnostic, de zeu, uneori de tiran
şi deseori- floare de crin

îl tot întrebam -prin ce lumi te-ai ascuns
prin ce universuri pluteşti
şi doar uneori intuiam în răspuns
că numai pe mări şi-n poveşti

îl tot iscodeam- după ce mereu zbori
după cine mereu eşti pustiu
că te-ntorci uneori pe aluzii la zori
alteori mai mult mort decât viu

doar o singură dată mi-a spus tremurând
cu tristeţe-n orbitele-i oarbe
că alt suflet ca el de pustiu şi flămând
din adâncuri esenţele-i soarbe

că demult nu mai are nici linişti nici loc
că-i uitat şi de rău şi de bine
că demult îl aşteaptă bulboane de foc
dar va sta pân -la urmă cu mine...

mai apoi între zile şi nopţi va pluti
peste codru şi munte şi mare
-eu sub malul de lut năruit voi simţi
cum se-nalţă şi nu mă mai doare...

întreaga mea viaţă a fost un roman
cu sufletul meu cristalin
agnostic, de zeu, uneori de tiran
şi deseori- floare de crin

poezie de Iurie Osoianu (25 ianuarie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecaţi! Lăsaţi-ne ţara

Pădurea mi-a fost prima casă, sorţii
Copacii! - trecutul infinit în număr -
prin ei de multe ori, când văd pe cer un vultur
mă regăsesc, pipăind umeda ţărână-a vieţii
Acolo-mi cântă fructul, de sus întors
în jos sămânţă
Acolo! văd răsăritul nostru şi-apoi din el
o nouă existenţă
Acolo...
simt obida şi-n ochi tristeţea
simt trecutul sub umbre îngropat şi viaţa
Acolo încet-n gând înşir pe prispa nopţii
haiducul
găndul
tăcerea
iar noaptea
iarna, trecutul şi cuvântul

Cămpia! - mi-a deschis fereastra zării -
mi-a desluşit lumina şi cerul după ploi
Acolo am simţit depărtarea
râul
drumul
căderea vulturului
curcubeul în mii de culori

Marea mi-a vrăjit mintea, sufletul, gândul
Acolo am primit primul sărut
văntul mi-a mângâiat faţa
lumina ochilor tăi
Acolo! - albul tău l-am privit tresărind -
urma trupului tău din nisip, mi-a simţit apăsarea
zgomotul valului a desăvârşit tăcerea
scoica privirea, iar mintea şi ochii tăi spre cer aţintiţi
uimirea

Casa din câmpie mi-a fost fereală de ploi
de haite de fiare, de ger şi de vânt
Acolo copacul cioplit şi înfipt în pământ
mi-a fost blidul, cana
laviţa, nuielele din salcie puse la împletit
fereastra mi-a fost capul iubitei, privind spre răsărit
valea şi pârâul, trupul meu răsucit
mi-a fost...
cărarea săpată între noi şi ei
între apus şi nevoi
Acolo unde soarele bate-n porţi dimineţi
doar el ne îndemna
viaţă! bine te-am regăsit, ridicaţi-vă şi vă treziţi

Acolo-n pădure şi-n câmpie noi am fost
pruncul născut, bătrânul în toiag aplecat
râul în vale printre pietre călcat
femeia tânără între picioare goale strângând
fierbinţeala iubirii
găndurile naşterii
roşul din asfinţit
cuibul păsării din malul opus
cuib de ape cateodată dus
am fost plecarea, reîntorcerea, greşeala
acum vrem să nu mai fim în vânt
hoţilor, plecaţi şi lăsaţi-ne ţara

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul si emisfera mea

In suflet izvorăşte iubirea
Un zbor de înger in galaxii
In inimă am dorul si trăirea
Pe tine iubire te voi găzdui

Ai ales locul mereu propice
Îmi circuli prin vene grăbită
Visul meu nu poate să pice
Inima mi este mereu vrăjită

Esti gândul si emisfera mea
Noapte zi mereu te voi visa
Cu tine si după viaţă voi pleca
In mine iubire ai traiul si casa

Luna iubirea tainică o păzeşte
Transmite iubirea pe pămînt
Cerul este aproape ne iubeşte
Aripile ingerilor purtate de vânt

Pana albă s a desprins a zburat
Roua sub gene îmi stă ascunsă
La mine in mână usor s a asezat
Întâmplarea pe destin este pusă

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incendiar...

... nedefinit,
alb scânteiază
roşu asfinţit,
albastră rază
în grena condens
spre negru fum
de gri intens,
brumăriu scrum...
închis potent
în foc deschide
ardent, ardent
atins cuprinde
dintr-un nimic,
ajuns scânteie,
exultă-n pic
văpăi de fee,
ce-n abur mor
lăsând doar fum
de-un negru dor,
sfârşit în scrum...
nici n-ar fi fost
de nu-i o umbră,
probabil cost
de-o moarte sumbră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţa viciilor

Am învăţat cu timpul, apoi am prins ideea
Că nu pot avea tihnă fără să deranjez,
Că viciile lumii sunt vinul şi femeia,
Iar suma lor, constantă şi nu pot să trişez.

Am învăţat că-n viaţă doar dracii mă înşală,
Făcându-mă să-l supăr mereu pe Dumnezeu,
Dar El e bun şi iartă oricum, orice greşeală,
Iar eu fiinţa slabă am să greşesc mereu.

Atunci cu toate astea odată învăţate,
Am încercat degeaba să mă opun şi eu,
Să fiu în rând cu lumea cea plină de păcate,
Iar vinul şi femeia le-am refuzat, dar greu.

M-am abţinut cu brio o vreme, cu mândrie
Doar până când mustaţa mi-a răsărit sub nas
Apoi parcă deodată, aşa a fost să fie
De vin şi de femeie n-am vrut să mă mai las.

Şi-am bântuit prin lume aşa nemântuit
Pe-aripa vieţii fără, întoarcere din sens,
Femeile şi vinul m-au cercetat intens,
Dar inima şi trupul curând au obosit.

În culmea deznădejdii m-am aruncat din mine
Păcatului iubirii să-i supravieţuiesc
Rugându-mă din suflet la entităţi divine
Să-mi lase numai gura, să beau şi să iubesc.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre succes

ce am strâns în suflet e sublim tezaur
amintiri şi vise fără de sfârşit
dragostea intensă sculptată în aur
zborul printre astre lin şi reuşit.

împart cu lumea gânduri montate -n poeme
dar ştiu că drumul spre succes e greu
înţelepciunea vieţii plină de teoreme
trece de obstacole şi învinge mereu.

romantismul meu desprins din paradox
imită naturile în patru anotimpuri
luptă cu moartea ca-ntr-un ring de box
nu lasă tristeţea să reziste-n tertipuri.

cu versurile mele spre stele mă îndrept
lumina veşniciei îmi freamătă în piept.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În teatrul vieţii

în teatrul vieţii sunt doar un figurant
dar mi-am pus gândirea şi sufletul pe tavă
timpul când e mohorât când e fascinant
urmând mereu smerită lumina suavă.

Dumnezeu regizor mi-a dat un rol simplu
să mă încred în El şi lumea s-o iubesc
minunata lui creaţie să o contemplu
şi tot ce mă-nconjoară să preţuiesc.

Dumnezeu mi-a dat şi mulţi prieteni dragi
ore de veselie le transform în slove
viaţă de poveste tu mereu mă atragi
şi-mi descrii sublimul din zări cu mangrove.

cresc sentimente dulci ca tufele de fragi
le propulsez spre cerul cu infinite slave.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul a făcut să mă nasc în inima singuraticei Sardinii. Dar chiar dacă m-aş fi născut la Roma sau la Stockholm, nu aş fi fost diferită. Aş fi fost mereu ceea ce sunt – un suflet pasionat de vicisitudinile vieţii şi care percepe limpede oamenii, aşa cum sunt, crezând mereu că pot fi mai buni şi că nimeni în afară de ei nu-i împiedică să creeze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Totul este ură, sânge, durere, dar poate că totul va putea fi cucerit într-o zi prin iubire şi prin gânduri bune.

Grazia Deledda în Trestii în vânt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută:
Înţelegînd al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămîn în luptă.
Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicînd înainte:
Prin lumea plină de plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
Să nu m-abat spre nicăieri
Din drumul vieţii sfinte.

Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie:
Mergînd prin viaţă spre apus,
Să nu mă las de valuri dus,
Şi să mă 'nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricînd
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinînd,
Dar şi de cei căzuţi din rînd,
Rămaşi în urmă, sîngerînd,
Răniţi fără de nume.

Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna,
Că din al mîntuirii ceas
Secunde doar au mai rămas.
Iar cei de azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
"O, bine, slugă bună!"

Şi aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare!
Şi strălucind în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva,
Şi să mă-ntorc în soare.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isus, prima mea lumină

În prima zi a vieţii mele
Pe Isus Hristos l-am întâlnit.
M-a îndemnat să nu fac rele,
Cu blândeţe multă mi-a zâmbit.

A fost prima mea lumină
Primită de la Dumnezeu.
Am văzut giulgiul, hermină,
Ce-învăluia trupşorul său.

Mi-a deschis drum luminos,
În viaţă ca să-l urmez.
Să-i fiu ucenic sfios,
La rându-mi să luminez.

M-am apropiat de cruce
Şi privind la chipul său,
Am jurat, când mă voi duce,
Să-l port în suflet mereu.

Iar când viaţa-îmi va fi cruntă,
Să-l am aproape zi de zi.
Să-i urmez credinţa sfântă,
De a ierta, de a iubi.

Toate-acestea, vă spun sigur,
De la Isus le-am aflat,
În biserică, desigur,
În genunchi când m-am rugat.

De trăim frumos pe lume
Lui Isus îi datorăm.
Cu El avem zile bune,
De la El multe-învăţăm.

Ca un bun mântuitor
Mi-a luat din suflet jalea.
Nu vreau să-i rămân dator.
Cu credinţă-i urmez Calea.

Credinţa îmi e comoara
Care îmi ţine lumina.
Maica Maria, Fecioara
Îmi infloreşte grădina.

poezie de Dumitru Delcă (5 aprilie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna vieţii

Atâtea amintiri am strâns în viaţă –
ce grele-mi par când anii se tot duc!
S-au aşezat pe gânduri ca o ceaţă
să îmi cobească-n cântecul de cuc!...
Iar de privesc aevea peste vreme,
spre căile pe care le-am parcurs,
mă răsucesc pe muchii de dileme,
rămase cu-ntrebări fără răspuns.

Mi-am căutat destinul printre stele,
din neguri reci m-am ridicat în zbor,
am aruncat ratările prea grele
pe zdrenţele căzute dintr-un nor.
Din drumul meu am izgonit himere,
care-aşteptau credinţa să-mi-o ia,
am frânt din ochi ispite efemere,
ieşite la răscruci în calea mea.

Am adunat din tină nestemate,
le-am şlefuit şi nume sfânt le-am dat,
mi le-au furat mişeii, pe-apucate,
zicând că ei în taină le-au creat.
Ajuns acum în toamna vieţii mele,
privind în urmă parcă mă-nspăimânt,
destinul meu, luat cândva din stele,
se zbate-n van pe-o aripă de vânt.

Dar tot urcând spre sferele astrale,
lăsând pământu-n urmă răscolit,
mai ud cu stropi de viaţă câte-o floare
când văd că se-ofileşte-n asfinţit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!