Dansul din trenul vieţii

Mă prăbuşisem din nou printre oameni şi fiare,
aduceam cu mine zborul prin galaxiile uitate
trăiri, dureri, libertate,
vânturile nefirescului, faetoanele şi velele neantului.
dusesem însă peste tot cu mine
profunzimea, stălucirea şi nostalgia ochilor lui
negri cu iradieri de toamnă şi chihlimbar.

Nu puteam să înţeleg respiraţia căutării
din sufletul de rouă al frunzelor
ce îmi alintau dimineţile şi-mi adumbreau serile înnoptate în sine.
apoi, l-am găsit printr-un joc hilar al ursitoarelor
ce dansau înlănţuite în paşii sălbatici al ielelor morţii.
mă aştepta resemnat şi trist pe marginea unei stele albe
din constelaţia rodiilor.

"Te-aşteptam de-o viaţă, nălucirea mea dragă,
îmi şopti răpus de dor"
iubirea lor îi topi într-unul
pentru eternitate.
dezlănţuite, clipele nu puteau fi oprite.
regăsiseră paradisul jumătăţii din puzzle-ul lipsă.

Dar el, şovăitoare stea, alunecă frenetic, maiestuos de rece
prin galaxia din piatra îndoielii, viu colorată în sensurilor tăcerii,
însămânţând durere,
lacrimi de dor, albe nelinişti în raiul dintre ape,
iar ea, plăpândă floare,
un mac prin mărăcini şi pierderi
dansa suav pe aripile deziluziei eternului pierdut
din trenul vieţii...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua din ochii ei, iubirea din inima lui

Într-o zi din toamna lui aurie
băiatul întâlni o femeie,
avea oglindirea stelei lui în privire
pe rochia-i albă de mătase erau înaripaţi
toţi fluturii lumii
pe umeri avea Carul mare
iar pe cap o tiară din Ursa Mare
băiatul o privea pierdut în lumea apelor ei
steaua lui visată se oglindea în ochii ei,
căprui cu iradieri de chihlimbar
pulsul inimii lui depăşi orizontul vieţii
sângele-i părăsea trupul
urmându-i fluturii de pe rochia ei
el nu mai era el
era doar jumătatea lipsă din puzzle-ul ei
steaua din ochii ei, iubirea din inima
lui...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Iubesc paşii tăi scăldându-se prin gândurile mele albe...
Iubesc zâmbetul tău ce-mi trezeşte zorii...
Iubesc norii când îşi varsă lacrima peste mine, purtându-te,
stingând arşiţa clipelor mele...
Iubesc iubirea ta care curge lin prin mine...
fiindcă iubirea asta îmi dă şansa la o ultima răsuflare, înainte de asfinţit...
Iubesc ochii tăi copilaroşi care aleargă jucăuş către mine,
chemându-mă şi alungându-mă
Iubesc mireasma florilor ce-mi dăruieşte parcă gustul tău...
Iubesc să te simt prin vene...
Curgându-mi...
Pot să fac din iubirea asta, Cer senin, chiar şi printre nori întunecoşi...
Iubesc umbra ta, abur mângâietor şi cald... prin viaţa-mi rece...
Urma şoaptelor tale din sufletul meu...
Picurii de rouă ce-mi răcoresc simţirea...
Iubesc!
Simt că-mi aşezi în cale, odată cu fiecare răsărit, viaţă...
Spune-mi, dragul meu... tu simţi gândul meu sub paşii tăi?
Calcă încet, te rog, să nu-l striveşti...!
Iubesc, iar tu te prinzi de iubirea mea şi...
Îţi dai voie să zbori...
Zbor fiindu-mi...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delir

Se făcea că erai sâmbăta sfârşitului meu
deliram
erai barbarul ce-mi despica sufletul
în mii de cratime,
mâna ce-mi cosea respiraţia
într-o ie cu motive de stea

te-am visat
rănile-mi adăstau fluturii morţii
din acea zi ce se apropia de sfârşit
fără ca ei să zboare

zborul le fusese frânt
de strigătul sângelui meu
prin irosirea vieţii

dimineaţa trebuia să fie răsărit
sau cine mai ştie

era, însă, delir...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul infernului din mine

Timpul meu s-a scurs într-un mic infern:

prin copacii
care plâng trăirii dezrădăcinarea pădurii visării
ramurilor, frunzelor şi florilor iubirii
dar şi amintirea anilor din inelele vieţii.

prin oceanele naşterii din miazănoapte
ce sărută fiecare răsărit viu de vis
sorbind cu nesaţ fiecare picătură de viaţă
din amontele râurilor nordice.

prin iarba violet a luncii durerii
aciuată pe umbra tălpilor tale
din izvorul ruinelor secate
de liniştea neagră a uitării şi strigătul sângelui meu.

prin hamadele lunii
dezgolite de gravitaţia întrupatei iubiri
rămânându-i doar neagra seceră
într-o infernală aşteptare.

atunci nu-mi păsa că timpul trecea
agale prin florile albe din infernul lui Dante
dar, probabil!
a picta adevărul timpului infernului din mine
e cu neputinţă....

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Iubesc paşii tăi scaldandu-se prin gândurile mele albe, sfinţindu-ma,
Iubesc zâmbetul tau ce-mi trezeşte zorii...
surâs sfânt aşezându-mi pe chip...
Iubesc suspinul de dor când îşi varsă lacrima peste mine, purtandu-te,
stingând arşiţa clipelor mele...
Iubesc iubirea ta care curge lin prin mine, respirându-ne,
răsuflare sfanta, farama de Rai pe pamant...
Iubesc ochii tăi copilarosi care aleargă jucăuş către mine,
chemandu-ma şi infasurandu-ma în seninul cerului lor...
Iubesc mireasma florilor ce-mi dăruieşte parca gustul tau...
Iubesc să te simt prin vene...
Curgându-mi, izvor de lumina fiindu-mi...
Pot să fac din iubirea asta, Cer senin, chiar şi printre nori întunecoşi...
Iubesc umbra ta, abur mangaietor şi cald... prin viaţa-mi rece...
Urma şoaptelor tale din sufletul meu...
Picurii de rouă ce-mi răcoresc simţirea...
Iubesc!
Şi simt că-mi aşezi pe cale, odată cu fiecare răsărit, viaţă...
Iubesc, iar iubirea e zbor...
Tu mie zbor către înalt, fiindu-mi...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afacerea supraveţuirii

Într-o zi am abandonat afacerea supravieţuirii
pur şi simplu am făcut asta
fără regrete.
era toată efemeritatea unei stele
irosită în amontele unui râu

ani de zile te strădui să nu cedezi,
clipă după clipă,
eternitate după eternitate,

zi de zi,
îţi impui să îţi imaginezi
un picior în amonte, înaintea celuilalt,
pentru a face pasul peste puntea suspinelor tale
irosite în amfiteatrul vieţii
lupţi, plângi
ceri ajutorul Creatorului,
deoarece nu găseşti altă cale,
prin roua respiraţiei tălpilor tale,
în lupta anacronică dintre tine şi tine,
pentru a învinge tornada unui vis irosit...

iar într-o zi primeşti darul
prin binecuvântarea unui nou răsărit...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afacerea supravieţuirii

Am abandonat daravera supravieţuirii
pur şi simplu am făcut asta
fără regrete
era toată efemeritatea unei stele,
irosită în amontele unui râu
ani de-a rândul te străduieşti să nu cedezi,
clipă după clipă,
eternitate după eternitate,
mereu
îţi impui să-ţi imaginezi
un picior în amonte, înaintea celuilalt,
pentru a face pasul peste puntea suspinelor tale
irosite în amfiteatrul vieţii
lupţi, plângi
ceri ajutorul Celui de Sus
deoarece nu găseşti alt drum, prin roua respiraţiei tălpilor tale,
în aiuritoarea luptă dintre tine şi tine,
pentru a învinge.
Tornada unui vis irosit măcar.
Iar într-o zi, primeşti darul
prin binecuvântarea unui nou răsărit.

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cârmaciul

Cârmaciul călătoriei privea lumea
dinlăuntrul insulei idealului:
păsările ivorii ce erau umbra vieţii oamenilor
trandafirii-violet înflorindu-şi petalele
înghimpau deschiderea trăirii
fluturele nopţii săruta petalele înlăcrimate ale iubirii
după ce zburase din floare-n floare
o păpădie prin vântul risipirii poleniza lumea cu vise
o furnică trăgea după sine paiele durerii lumii
ploaia porţii norilor şoptea pământului
lacrimile diluviului final
maiestos vulturul pleşuv plutea prin înaltul năzuinţelor.

Apoi, a venit noaptea
cârmaciul plutea pe aleile goale ale cometei gândului
venea de la petrecerea neantului alb
jucase la ruleta gri a lumii
viitorul ivoriu al copiilor cu fire albe
pierduse
iar noaptea sfâşietoare
a iernii din noi
înghiţea zorii trăirii veşniciei...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem despre singurătate

Viaţa e un dar, o feerie de trăiri şi simţăminte,
de rugi şi dureri neîmpărtăşite
prin singurătăţile-n doi trăite, cetatea sângelui uitat
din inima unui homo sapiens sapiens.
Viaţa e suma adevărurilor nerostite, ascunse în ochii toamnei,
dar şi a cărărilor ce nu duc nicăieri
pentru că le-am ferecat în ceruri de rai
cu cheile lacrimilor de Jad
din pădurea suspinelor nopţilor albastre.

Am obosit.
trebuia totuşi să plec
spre zarea din inima Atlantidei
atât de departe
încât teama de singurătate să nu-mi cotropească
fiinţa-mi de petale şi rouă,
să nu-mi otravească clipocirile sângelui sfârşitului de toamnă.

Stau în cumpănă
Singuratatea-i o durere, un dat sau un dar?!
sau
e obsesia trecererii noastre prin lume, dinspre răsărit spre amurg
printre iedera lui ieri, macii de azi şi fragilul balon a lui mâine?!
ori dinspre nicăieri spre niciunde...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Dacă aş încerca să desenez vara... iubindu-te,
iubindu-te lin,
m-aş aşeza covor de flori albe şi vii,
flori de lumină, flori de foc...
în calea-ţi...
Aş culege clipe însorite din înălţimea cerului,
clipe compuse din tăceri, metafore, lacrimi de dor, cuvinte şi gânduri mocnite, calde...
împletindu-ţi şirag de suflet şi de lumină...
de nemine pentru tinele tău
crescut ca o rădăcină albă în mine...
în tine, în noi...
Paşii tăi vărateci prin sufletul meu sunt fluturii care dansează ameţitor...
înfăşurându-mi fiinţa în aripile curcubeice...
răspândind încântare şi tumult... descântec şi har...
Dacă aş desena vara iubindu-te...
te-aş zidi în sufletul meu...
pictându-ţi mirarea si suspinul dintre două clipe,
cu o atingere vie de mine peste tine...
colorând rostul tău, timpul tău, sufletul tău
în nuanţele calde ale unei povesti de iubire...
poveste neîntâmplatoare...
în care mi-as înveşmânta sufletul...
Înveşmântându-ne...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prispa dorurilor mele

Tu te-ai mutat într-o stea albastră
din sufletul gălbui al verii
stai aşezat pe prispa dorurilor mele,
îmi asculţi bătăile incerte ale inimii
dimineaţa îmi cânţi metaforele rătăcirii,
iar noaptea un vals al durerii şi nemărginirii.

Vântu-mi îmbrăţişează trupul de petale
răsăritu-mi risipeşte picurii de ceaţă din colţul ochilor
prin secundele seculare aripile mele te caută
dincolo de costelaţia iernii.

Eşti de negăsit
a rămas doar o dâră de fum prin praful de stele
a unui biet rob vrăjit de mătăsurile învechite
ale unei dansatoare inepte de fado.

Cred că am murit!
treptele norilor de vis s-au surpat
azi, o fantomă rătăceşte agale
pe potecile infernului lirei...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâsul îngerilor minţii

Iubite! e noaptea singurătăţii sufletului de anemonă
tu eşti eroul visărilor autumnale
rătăcite în liziera pădurii de insomnii,
de dureri şi amăgiri obeze
e târziu,
iar eu veghez două suflete de copii
pierdute prin universul unui balon de heliu
ce le sufocă respiraţia dragostei.

Muzica cerului le însoţeşte paşii
pe aleile cetăţii ascunse, prin negurile oraşului roşu
ea are menirea de-a le curma tăcerea
de a spune cuvinte şoptite într-o limba uitată
a zânelor basmelor tale cu iz de lavandă şi maci
ochii le contemplă lacrimile îngheţate din deşertul alb
invocând moartea şi viaţa de dincolo
de pe malul opus al oceanului negru de fumul trăirilor

Luna se stinge prin cerurile uitate deschise
de castelanul ce-şi pierduse lujerul cheilor albastre
flacăra rugului ei funerar se înalţă până la cerul lui
râul ei e tăcut
lumina lunii dispare şi ea istovită de pe cerul vieţii
luând cu ea tainele vieţii şi ale morţii
în murmurul întunericului
din surâsul îngerilor minţii femeii-copil...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul biruinţei

Pietre
ploaie
vânt
furtună

gând zvârlit
până în marginea căutării în piatră

ninge
cu ochi
plouă
cu vorbe
până în marginea căutării în piatră

clipe zdrenţuite
paşi sfârtecaţi
din piatră
picuri
picuri
pe piatră

dar
alături
o floare
floare de nufăr
cuvinte
prinse în rouă
în rouă

zbor şi
stea
surprinsă în zbor peste ape pe muchii de raze

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 octombrie 2015)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubindu-l pe Icar

Pe Icar l-am iubit în tăcere,
Iubeam dorul de ducă din el
Şi nobleţea din trista-i durere,
Peste oameni părea cel mai cel.

I-am dat bolta cerească din mine
Zborul lui să îi pară sublim,
Ochii mei îl zideau în neştire,
Nu iubeam doar un biet anonim.

Pe Icar l-am iubit ca o oarbă
Pătimaş şi crezând că e zeu
Era zborul, eu firul de iarbă
Şi iubirea un pur elizeu.

Câtă dragoste oarbă-i pe lume
O răsfrânge doar cerul pustiu,
O îneacă doar mări fără nume
Şi o iartă doar cei care ştiu.

Pe Icar l-am iubit prima dată
Pentru zborul pe care l-a frânt
Şi în dragostea lui răsturnată
Vedeam cerul cu stele răsfrânt.

Am pictat împreună zenitul
Prin culori rătăceam uneori,
Cu-n sărut închideam răsăritul
Şi cu-n zâmbet vesteam primii zori.

Pe Icar l-am iubit într-o doară
Avea stele pe aripi şi-am zis
Că-i frumos ca în zbor să îţi piară
Necuprinsul şi dorul de vis.

Pe Icar am să-l las printre vise
Sau prin cărţi rătăcind după zbor,
Cu aripile-n flăcări cuprinse
Şi cu inima arsă de dor.

poezie de Luiza-Adriana Grama (26 noiembrie 2009)
Adăugat de Luiza-Adriana Grama
Comentează! | Votează! | Copiază!

Notiţele agendei

codrul amintirilor freamătă sub raze
emoţii verzi ca brazii se înalţă
pulsează iubirea în trupuri de fraze
printre versuri albe ploaia se descalţă.

miracolul naturii îl trăiesc şi eu
mi-au înmugurit zâmbetele pe buze
o stea a-nchiriat sufletul meu
nu i-am dat cerului sentimente ursuze.

galbenă bucurie să nu te usuci
ca frunzele din livada cu mere
din sfera soarelui să îmi aduci
lumină pentru clipe efemere.

hai fericire dă o raită prin mine
sunt o floare cu toamna în stamine.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerile îmi povestesc

Peste mine ninge cu frunze,
Frunzele toamnei mele arămii,
O toamnă care nu îşi cere scuze,
Împac o linişte cu ea, de amintiri.

Tăcerile îmi povestesc trecutul,
Apasă peste trunchiul oblojit,
Mă ofilesc culorile, puţin albastrul,
Seninului frumos înmărmurit.

Ce mi-a rămas? Doar paşii ce mă poartă...
Aleile la fel sunt pline cu noroi
Şi bălţile cu apa tulburată,
De alţii ce-au trecut, singuri prin ploi.

Îi plâng, cu nostalgia omului încărunţit,
Cu noaptea preţuită peste rime,
Pe albe foi de timp îngălbenit,
Vorbesc cu scrisul despre tine... şi de mine.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie... e toamnă!

Şi plânge pădurea, cu lacrimi ce curg
Pe albe poteci împânzite cu frunze
Câtă durere poţi duce femeie
Ce toamnă tăcută şi plină de stele!

De ceri întunericul să fie lumină,
Paşii îi laşi să alerge prin ploaie,
Suferi tăcută fără să-ţi pese,
Ce toamnă femeie, ascunsă în umbră!

Şi vântul te strigă cu voce nebună,
Perdelele albe sunt trase, dar mute,
Răspunde femeie, deschide
fereastra
Să intre în casă toamna ce plânge!

Cu plete pe umeri si rochie de vis,
Femeie eşti lacrimă scursă-n poveşti
Iubirea adu-o la tine la uşi,
Ca toamna fugară ce nu poţi s-o uiţi!

Mă iartă, mă iartă de îţi greşesc,
Visul femeie se-opreşte aici,
Cu galbene frunze lipite de geam,
E toamna târzie, dar plină de har!

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea – lumina mea albastră

Cu ce lumină-albastră cerul tău –
Cer presărat, intens, cu praf de stea –
Lin înveleşte-n doruri lutul meu
Ce-i rece şi sleit, iubirea mea.

Sclipesc în noaptea rece ochii tăi
Cu dulce şi aprins aleanul lor –
Stârnind în mine flăcări-vâlvătăi,
Ce fac să simt că sunt nemuritor.

Tu nici nu ştii, măcar, azurul meu,
Cum te privesc – şi obraznic şi curat..
Ce dulce paradox e-n mersul tău –
Lasciv şi inocent e, totodat'!

Când mă săruţi, gingaş, adeseori,
Cu buze moi, arzând catifelat,
Tu mă reînvii, fără să mă omori –
E-un simţământ neînţeles, ciudat.

Cum se revarsă-n noapte ploi de stele –
Din cerul de catran, cum se desprind!
Dar cea mai arzătoare dintre ele –
Eşti tu, iubito-n braţe când te prind.

Când trupurile noastre se despart,
E un dezastru în fiinţa mea –
De, parcă, ceru-ntregii lumi s-a spart
Şi mi-a căzut în cap un ciob de stea!

Atunci, buimac, privesc plecarea ta,
Printre copacii-abia îmbobociţi
Şi sunt cuprins de-o disperare grea –
Căci ani şi oameni ne ţin despărţiţi.

Deci, ce eşti tu? Lumina mea albastră!
Ce-mi curgi fierbinte-n sângele-ngroşat
Şi-mi luminează-a ochilor fereastră
Cu cer albastru – când nu e înstelat.

Iar gândurile tale trec prin mine –
Adesea pleacă, dar mai des rămân...
Şi –ntinerit, simt când îţi este bine –
Când nu ţi-e bine – mă simt trist, bătrân.

Iubirea mea, lumina mea albastră –
Noi, împreună, n-o să adăstăm...
Dar, undeva, unită-i soarta noastră
Şi nu ni-i interzis ca să visăm...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşii toamnei

Cu o mângâierea-adâncă melancolic vine toamna,
Din sticliri răsăritene arde-azuru-n picături,
Mărturii în valuri curg peste ochii negrii, doamnă,
Şi prin felinar respiră amintiri, ca frimituri.

Ratăcite-n haina vieţii nuanţele-şi schimbă fiorul,
Verzi copii au fost odată printre ramurile blânde,
Au cântat psalm înfloririi ce le-a-mbrăţişat fuiorul,
Şi-au pulsat lacrime-n pleoape din iubirile arzânde.

Foşnet pe tărâm rosteşte tremur de dureri din soare,
Suflete, ocean uscat, ce te pierzi nemărginit?
Arămie-ţi pică frunza prin valuri din depărtare,
Pieptu-ţi plânge, te ridică peste cerul adormit.

În plutiri de răni se duc încleştarea ta de astre,
Zborul frunţii cade-n vise, luptă inima-n şuvoi,
Se ridică în inele fumegări de fiere-n coaste,
Drumuri se ascund sub stele, prin frunzişul strâns în noi.

Draga mea, izvor de lacrimi din pământ de flăcări sacre,
Paşii tăi uşori plutesc printre şoaptele căzute,
Ţi-ai urcat trupu-n psaltirea zilelor cu-arome nacre
Şi-mi aduci mierea din glasul rătăcirii absolute.

Roşii bulbi aşterni podoabă din ciorchinii dulci ai firii,
Mi-ai copt strugurii sălbatici cu aroma ta-n contururi,
Fulguieşti raze fragile peste poala fericirii,
Tu îmi dai sărut pe suflet cu magia ta de-a pururi!

poezie de Aurel Petre (27 august 2020)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!