Exod

Mi-am pus în băţ o bocceluţă
c-un bob mărunt de dor şi-o lacrimă de jale.
Am luat un ciur, apoi căuşul lădoiului în care
bunicii mei cerneau sudoarea trudei pe ogoare.
Şi fac un tur să văz avutul, puţinul decimat,
sedus de sărăcia cu care s-a-nhăitat.
Muzeul lucrului trecut umblă ca o stafie
în vreme de stagnare, rozând tăcut,
speranţa gândului de-mbelşugare.
Cu nod în gât şi lacrimi de mânie
privesc în lung grădina-nţelenită,
corvoadă nelucrată, fără vigoare,
ajunsă să producă taxe, în loc de floare.
Urâte vremuri, scăpate din lozinci
scrise de astă dată, cu sânge în popor
momit s-aducă morţii tribut, la fantezia lor.
Mă-ntorc în casă şi privesc la poze-ngălbenite,
în minte toate sunt color şi curg în filme mute.
Revăd ograda-mbelşugată, feţe zâmbind,
copii zburdalnici şi miei săltând in cale,
toate au fost, a fost povara dragă, ce-a dispărut in zare.
S-au dus pe rând, care-ncotro, locul s-a pustiit
schimbat-au ţara unii, alţii s-au prăpădit.
Mâine de mă trezesc, o-i merge la vecin,
cel luat cu lucrul, ce vine să mă vază
în zile de hodină şi-mi spune despre toţi,
povestea obştii, mai mult necazuri decât bucurii,
că asta este soarta, locului fără copii.
N-a mai venit de-o vreme,
sigur e ocupat cu munca la hotar,
şi... poate-s lucruri multe de care n-am habar.
Să caut prin vitrină, o fi rămas cafeaua, din ajutoare,
nu e pentru mine, i-o dau cu bucurie,
că am rămas din vremea respectului şi omenie.
Mi-am pus în băţ o bocceluţă,
pachetul de cafea în ea,
purced la drum că-i lungă calea pasului mărunt,
pornit să-ndeplinească planul, ce-n minte s-a născut.
Ajung cu greu în faţa porţii neschimbate,
dar ce să vezi, i s-a blocat zăvorul, poate s-a rupt!
- Nu-i nimeni bade, au plecat afară. La muncă.
De unde vii? Să te ajut?
- Da,... da, afară,... un unchi. Fă rogu-te un bine
Şi ia povara ce spatele-mi apasă,
Să-mi fie mai uşoară, calea la-ntors acasă.
S-a dus,..., la muncă, îi cresc copiii, ce să facă.
Munca-i plătită şi fără îndoială,
legea-i mai bună ş-acolo-i rânduială.
Înc-o grădină la anu pustieşte,
sunt tot mai multe-n număr, satul se tot răreşte.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au plecat vecinii toţi

Au plecat vecinii toţi,
S-au pus lacăte la porţi.
Din cincizeci, unul rămâne,
Va pleca şi el, azi, mâine.

Casele se pustiesc,
Câinii nu le mai păzesc.
Îşi schimbă şi ei stăpânul,
Sau mor, unul câte unul.

Curţile sunt năpădite
De ierburile neprăşite.
În bătătura ne măturată,
Nimenea nu mai aşteaptă.

Încet, încet se stinge satul
De la un capăt la altul.
Cei tineri se duc afară,
Se lipsesc de neam, de ţară.

Prin străini ei pribegesc
Şi nimic n-agonisesc.
Nu se mai întorc acasă,
Dorul de părinţi i-apasă.

Copiii rămân flămânzi
La bunicii muribunzi.
Copilăria le e ratată,
Fără mamă, fără tată.

Blesteamă viaţa amară,
Că s-au născut într-o ţară
Fără pic de ocrotire
Şi-s condamnaţi la pieire.

Puşcă şi cureauă lată
Ce ţară aveam odată!
Cu oameni harnici, muncitori
Şi copii ca nişte flori.
Toate au rămas doar vis.
Destinul nostru, s-a stins,

poezie de Dumitru Delcă (2 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar fi fost ziua ta...

Bat clopote de toamnă şi frunze sângerează
Şi mă trezeşte-un scâncet, dintr-un decor nocturn.
Mă ţine toamna asta cu lacrima ei, trează
În aşternutul rece şi-atât de taciturn.

N-am unde să te caut, n-a mai rămas vreo urmă
În casa-n care urlă singurătăţi şi n-am
Decât dureri ascunse, ce prin tăceri îmi scurmă
Şi la povara crucii, eu, sufletu-mi, înham.

Se-ngână dimineaţa la margine de lume
Şi n-aş mai vrea din noapte, să mă trezesc acum,
Când nimeni nu-mi răspunde, dar eu te strig pe nume,
Că poate îţi sunt paşii rătăcitori pe drum.

Ţi-am pus de-azi noapte grâul la înmuiat, ca bobul
Să fiarbă cât mai bine, încet, la foc mărunt
Şi candela-i aprinsă, să-ţi lumineze locul
Că-i ziua ta, iubite, şi pentru tort, n-am unt.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâneţe

Când plouă afară şi e frig,
Nu mai am nici un câştig,
Stau în casă şi citesc
Şi deloc nu mai vorbesc.

A venit iarna cea grea,
Care nu-i plăcerea mea.
Sufletul mi-e-ntunecat,
N-am nici poftă de mâncat.

N-am cu cine să discut
Şi asta nu-i deloc plăcut.
Îmi vin în minte amintiri,
Trecutele mele trăiri...

Micuţa noastră casă,
Adolescenţa cea frumoasă
Şi iubirea de poveste,
Care a fost şi nu mai este...

Anii au trecut în zbor,
Ca o aripă de cocor.
Ce mai este de făcut?
Haide, spune, că te-ascult!

Nimeni nu mă poate minte,
Viaţa-mi este pe sfârşite...
Şi iată, privesc în stele,
Că-i finalul vieţii mele...

poezie de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o pâine amară

Pentru o pâine amară,
Femeia pleacă din ţară.
Copiii şi-i părăseşte
Şi prin lume rătăceşte.

La poartă, pe o băncuţă, şade gânditoare mama
Şi cum stă pierdută-n gânduri îşi pune pe cap marama.
Ochii către cer ridică şi pe Dumnezeu întreabă,
De ce viaţa ce-o trăieşte este atât de beteagă.
-Sfătuieşte-mă, Tu Doamne! Arată-mi calea de urmat!
Deodată-i fulgeră un gând şi repede s-a ridicat.
Aleargă, intră în casă, unde zace fata mică,
Lângă ea veghează-un frate care tremură de frică.
Băiatul şi cu fetiţa sunt copiii care-i are
Pentru ei,, tânăra mamă, nu găseşte alinare.
Ar vrea să strige-n gura mare, dar nimeni nu o aude.
Durerea-i pătrunde-n suflet, mai amarnic o răpune
Mintea-i este rătăcită, gândul o trimite-n lume,
Prin străini ca să muncească, la copii s-aducă pâine.
Îi e greu să hotărască, de copii să se despartă,
Dar sărăcia-i apasă, le mănâncă a lor soartă.
Oftează. Îşi face curaj. Cu suflet frânt de durere
Îşi ia bocceluţa mama şi spunând la revedere,
Nu ştie unde se-ndreaptă, ştie că pleacă afară.
Îi e greu să se despartă şi de copii şi de ţară.
Dar necazul o împinge. Femeia pleacă departe,
Neputând să mai îndure, povara vieţii în spate.
Ajunsă în altă ţară, cu mintea ei rătăcită,
În mulţimea de pe stradă se simte şi mai pierdută.
Limba ţării n-o cunoaşte, cu cine să mai vorbească?
Cui oare să se-adreseze, ca să ceară să muncească?
Îndată ziua se sfârşeşte şi nu are adăpost
Aici simte că îi e, mai greu decât acasă a fost.
Într-un cotlon, lângă zid, femeia plânge şi oftează,
Tot gândind la cei de-acasă, vede cum se înnoptează.
În somnul nopţii care vine, visele o chinuiesc,
Din somn femeia se trezeşte şi strigă: vreau să muncesc!
O trăsură tocmai trece şi în dreptul ei opreşte,
Cineva din ea coboară şi cu blândeţe-i vorbeşte.
Ea ascultă speriată, dar nimic nu înţelege.
Omul pleacă. Ea rămâne. Cu multă frică se-alege.
A doua zi, în dimineaţă, omul din nou a venit.
Femeia, la cerşit plecase şi era de negăsit.
După înc-o zi pe stradă, disperarea-i şi mai mare,
Şi lipsită de speranţă, crede că noroc nu are.
Se-ntoarce şi se cuibăreşte în cotlonul "primitor"
Unde în tăcerea nopţii, de-acasă, iar îi vine dor.
Nici n-apucă să adoarmă, că din nou e căutată
De -acelaş bărbat de-aseară, însoţit acum de-o fată.
În multe limbi străine, fata interpret vorbeşte,
Ea tresare când aude, vorbindu-i şi româneşte.
Ce să facă? Să răspundă? Sau necazul o pândeşte?
Cu teamă de noua lume, în sfârşit se hotărăşte.
Cu gândul bun la Dumnezeu, şi cu frica-n sân răspunde:
-Eu sunt româncă şi doresc să muncesc, dar nu am unde.
După o discuţie cu omul, fata îi traduce.
Se gândeşte ce să facă, până la urmă se duce.
Cu un licăr de speranţă, sfioasă ea intră-n casă
Şi cuprinsă de căldură, încet pe bancă se lasă.
După ce e ospătată, să se odihnească-i zice,
Văzând-o cum este gata, de pe bancă jos să pice.
Tot nu doarme liniştită, mai multe griji o apucă:
Oare o găsi de muncă? Mâine unde-o să se ducă?
Cu dorul de copii în suflet, ea cu greu a adormit,
Încă nu ştia sărmana că norocul i-a zâmbit.
Când se scoală-n dimineaţă şi află ce i se spune,
Se bucură mult femeia că va câştiga o pâine.
Ştie că e mult de muncă, dar iubirea-i dă putere,
Pentru copii să adune, o cât de mică avere
Ar vrea ca timpul să zboare, să se întoarcă la copii
Cu banii adunaţi prin trudă să le facă bucurii.
Însă timpul trece greu. Femeia tot din greu munceşte
Dar, cu gând bun la Dumnezeu,, anul, uite, se sfârşeşte.
Dorul se mai potoleşte, când e sigură că vine.
În sfârşit, iat-o acasă, după un an şi mai bine.
Cu bucurie nespusă, pe copii îmbrăţişează,
Lacrimi picură obrazul, de oftat nu mai oftează.
Printre lacrimi şi suspine, mama la copii le spune
Că de-acuma, niciodată nu va mai pleca în lume.
Îşi strânge la piept copiii, îi sărută şi-i dezmiardă,
Pentru aurul din lume, nu vrea pe copii să-i piardă.
E crudă viaţa prin străini, şi pâinea e mai amară,
Nicăieri nu e mai bine decât la tine în ţară.
Din bătrâni îşi aminteşte, un proverb care spunea:
"Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea".
-Aici mamă v-am născut, aici e şi steaua mea.
Împreună vom trăi, câte zile vom avea.

poezie de Dumitru Delcă (16 iulie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul fără umbre

S-au surpat clipele toate
Visele ard a singurătate;

Satul fără umbre mai aşteaptă
Un copil c-o floare scuturată
Să vină la părinţi la mormânt
Să le sărute trupurile de vânt!

S-au surpat amintirile vii
Încotro să mergi nu mai ştii;

Satul fără umbre pare răvăşit
De începutul său de infinit
Încotro să mai aştepţi pe cei morţi
Dacă nimeni nu deschide vechile porţi?!

S-au surpat tăceri în lumânări
Nu mai vin copiii din patru zări;

Satul fără umbre umblă pe-o cărare
Nu-i mai iese nimeni azi în cale
Totul e amurg fără de conţinut
Orişice orizont pare mereu pierdut!

N-am pe nimeni azi pe prispă
Viaţa mea e tot, tot mai tristă;

Satul fără umbre-l aud în ecou
Merg către dînsul (şi eu mi-s nou)
Sunt cel care vine, sunt cel care pleacă
(Toşi copiii din lume părinţii să-i înţeleagă)!

S-au surpat priviri în lacrimi
Gânduri au orbit în patimi;

Satul fără umbre e închis târziu
Ca un muzeu fără nimic, pustiu,
În care timpul orb parcă aşteaptă
Dorul scump de Mamă şi de Tată!

... Dacă n-ai străbuni atunci n-ai nimic,
Dacă n-ai satul tău eşti venetic;

Satul fără umbre să-l porţi mereu
Tainic în suflet ca pe Dumnezeu,
Să-l rogi în genunchi să nu dispară,
Satul tău de suflet, Veşnicie, o Comoară!...

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste în versuri

Mi-a trimis mama scrisoare pe la miezul nopţii-n vis... îmi cerea un cal de mare să se mute-n paradis...
-Dar, nu eşti în rai, Anică, că păcate n-ai avut? Nici măcar n-ai plâns vreodată, cât de mult te-ar fi durut...
-Ba am plâns pe-ascuns, măi, mamă şi-am şi suduit, să ştii... de unde să ştiţi voi asta, eraţi doar nişte copii...
Şi mai am păcate multe, mi le ştiu eu, nu se spun.. doar la vreme de spovadă, de prin minte mi le-adun...
-Nu cred, mamă,-n astă lume, toţi păcătuim cumva... dintre toţi, mai vinovată nu eşti tocmai dumneata...
-Atunci, de ce m-a luat moartea, când doream să stau cu voi? De-aş avea bilet de voie să vă văd şi plec 'napoi!
-Ştii că asta nu se poate, însă vom veni curând, să ne-aştepţi la miez de noapte, nu-mpreună, ci pe rând...
-Pe acasă ce mai este, toate sunt la locul lor? Că mi-e tare dor de casă şi de voi îmi este dor...
Flori mai sunt pe la morminte, sau uscatu-s-au de vânt? Pe cine întreb mă minte, sau nu spune un cuvânt...
Sunt pe lista de-aşteptare, să mă ierte Dumnezeu, să-mi dea drumu-n Raiul Mare, că-n cel mic e mult mai greu... Şi trimte-mi înc-o carte, ''Dincolo de cer'' e gata, poate ai mai scris poeme... dă-mi şi una pentru tata!
-Toate-s bune şi frumoase, mamă, cum ni le-ai lăsat, doar de dorul dumitale-n chinuri mai mereu mă zbat...
Am mai scris, scriu ca nebuna, dorul să mi-l ostoiesc, când privesc în noapte luna şi în ea nu te găsesc...
Cum să-ţi spun că nu e bine şi că iadul e aici? Mi-e necaz şi mi-e ruşine că te mint... suntem furnici...
Nu avem nicio putere, n-avem pâine şi bolnavi ne târâm printre ruine cu paşi zdrobiţi ca de sclavi...
A venit vremea aceea când spuneai că ne-om ruga să ieşiţi voi din morminte şi noi viii vom striga
Să intrăm în locul vostru, schimb să facem de iatac... cum să-ţi spun eu toate astea? Mai bine mă-nchin şi tac...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

In memoriam

Fiind plecat de ani de zile
De la casa părintească
Caut să-mi revin în fire
Şi privesc printr-o ferestră.

Mă culc plans într-o odaie
Cu mai toate răvăşite;
Gândesc ce o să mai fie
Şi tristeţea mă cuprinde.

Pe măsuţa prăfuită
Le văd toate cum au fost,
Văd şi lada îmbătrânită
Aşezată în colţ cu'n rost.

Unde eşti tu tată acuma
Să te văd voios prin curte
Iar tu mama mea cea bună
Să mă mângăi, să-mi spui multe.

Tot gândind în patul rece
Neîncălzit de multe zile
Aud ceva care trece
Pe podea, încet şi geme.

E micuţul greieraş
Cric, cric, cric mereu el spune
Venit din al său sălaş
Rămas singurel pe lume.

Că stăpâni-s duşi departe
În cimitir lângă bunici
Neavând o altă cale
Să se întoarcă-n casă aici.

Şi... gândesc, gândesc întruna
Ce sunt ei şi ce sunt eu.
Ei ţărână...
Şi un nume care-i al meu.

Supărat în miez de noapte
Şi cu somnul dispărut
Aud gâzele în şoapte
Şi tot cuget la trecut.

Unde eşti tată acuma?
Să-ţi sapi pomii din grădină,
Unde eşti tu mamă bună
Să-mi spui vorba de pe urmă.

Voi m-aţi trimis departe
Lăsând plugul şi plăvanii
M-aţi trimis să-nvăţ carte
Să-mi făuresc destinul, anii.

Dacă am fost un copil rău
Să mă ierţi o tată al meu
Şi tu scumpă mamă a mea
C-aşa-i viaţa şi lumea.

Unul naşte, altul moare
Într-un colţ din univers
Şi atunci când el dispare
N-are cale de întors.

Cugetând târziu în noapte
La ce a fost şi ce mai este
Resemnat le accept pe toate
Că ce a fost, nu-i doar poveste!

poezie de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze care ruginesc

Frunze ce astăzi ruginesc au fost odata-n floare
De multe ori au râs de multe ori au plâns la soare
Ca mai târziu în vara vieţii de soare s-au îndrăgostit
Fără să aibă vreo scăpare

Mă uit tăcut la frunzele ce au căzut
Mi-e sufletul pustiu cu gândul la trecut
Sunt un covor de frunze la tine la picioare
De vei călca pe el, tu vei călca o floare

Aş vrea să fiu covor de frunze în calea ta
Aştept să calci pe el şi vei vedea
Printre copacii dezgoliţi ce-n urmă au rămas
Cuvinte de iubire şoptite într-un glas

Doi bătrânei vorbesc despre trecut
Au fost şi ei în floare mai de mult
Ce linişte şi ce melancolie în sine
Anunţă afară iarna care vine

Urmează un timp cu accente hibernale
Par a fi lucruri prea banale
Uite aşa şi viaţa devine mai latentă
Împrumutând înspre final aceeaşi tentă.
 
Dacă ne raportăm la scara întregii vieţi
Suntem doar o clipită între eternităţi
Parcurgem anotimpuri fără să mai ştim
Că ar trebui ceva mai mult să ne iubim

Încerc s-alung umbra tristeţii
Şi-ţi spun din nou că te iubesc
Chiar dacă uneori în timpul vieţii
Sunt frunze care ruginesc

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet

Drumul vieţii cu vorbe goale l-am pietruit şi cu desculţe palme şi-n spini
mi-am răstignit un gând
De cer mi-am legat un nod din minte ce-n el am pus o arcă, gândind că
nimic nu–i fără de sfârşit
La captul unei zile am pus o dimineaţă fără nici un răsărit şi-am pus
nelinişti cu cerul unui apus
Acum îmi beau otrava din paharul unei clipe care nu mai este, decât
o răvăşire vărsată în inima momentului, de mult trecut
Acolo, da, ai fost, o rază din nesfârşitul unui alt început şi clipa când tu mi-ai spus
nu trece dincolo de tine că te pierzi

Am răsucit căderile unui timp şi-am întors ceasul unei singure clipe, şi-atunci
s-au deschis toate cerurile dispre sfârşit
Din colţul unui ochi a căzut o lacrimă pe masa tăcerii unde împărţirea
a fost neegală şi totul s-a întors
Am întrebat o lume, şi o alta, si o alta, care demult au tot trecut şi ele au strigat
nimeni nu poate fi din nou, decăt ce-a fost
Atunci am cerut ca sufletul să-mi fie răstignit, pe-o ramură de spini

poezie de Viorel Muha (iunie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un frate şi o soră

Un frate şi o soră
fugeau din calea morţii.
Peste câmpii şi ape
în căutarea sorţii.

Lacrimi curgeau şiroaie
Din ochii lor plăpânzi.
Dar ei să ţineau de mână
Ca doi îngeri blânzi.

Soarta a fost crudă
Cu aceşti doi porumbei.
Au rămas singuri pe lume,
singuri-singurei.

Dar ei cu fruntea sus
Au înfruntat tot ce le-a ieşit în cale.
Zile grele au avut
Fără un pic de apă şi mâncare.

Dar timpul a trecut
Peste lume şi peste ei.
Acum au un nume şi sunt înconjuraţi
De copii şi nepoţei.

Dar nu vor uita niciodată
câtă vreme va mai trece,
Că un băiat şi o fată au rămas singuri,
În lume aceasta rea şi rece.

poezie de Vladimir Potlog (23 iunie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce

afară plouă şi e vânt
lumina a murit şi timpul a tăcut
eu zac pe un ţărm pustiu
la margine de lume, de speranţă
e neagră noaptea în care sunt
de ce să stau
când nu ştiu unde sunt
unde să plec
când drumuri nu mai sunt
e beznă adâncă în mine şi în jur
de ce să înjur
mai bine plâng în ultimul meu cânt
sunt beat
îngrozitor de beat
de ce crezi că sunt nebun
dau de pereţi cu toate
se poate...
nu mă trezesc
de ce să mă trezesc
să văd ce...
gunoiul din jur
privesc în sus, în jos
şi vrei să nu înjur
ura, minciuna pură, ordinară
dansează zgomotos pe stradă
astăzi e în toate
se poate, sigur se poate
mi-e capul greu
genunchi mă dor
de târât prin noroi
mă sprijin de gânduri
de ce să mă ridic
mai bine zac
în eterna şi fascinanta mocirlă
e bine, nu
nu, prietene, aici totul e un mare nimic
ce mai contează
nu vreau nimic
nimic nu zic
doar plâng printre rânduri
sau rătăcesc printre gânduri, se poate...
aici lucruri murdare sunt
le spăl, dar put
banii miros urât
pe ţărm cobor ades
să spăl sufletul meu
pătat de ură şi noroi
din jur, din noi
ce caut eu aici în ăst gunoi
sublim, de soi
caut roza sau psihoza
unui suflet ce a fost
caut un sens fără sens
într-un deplin consens
întreb întruna
câte unul, câte una
desigur fără sens
ce sens au toate
totul e atât de clar şi fără sens
atunci
cine plânge acolo sus

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cazier

E timp să-mi fac bilanţ de-o escapadă
De fapte ce-am produs şi-am fost pricină;
Să văd obiectiv de-am fost de vină
Şi dacă "acasă", îi mai pot spune... "Ţară dragă"?

Întâi avutul, ipocrit la cei ce l-au,
S-a dus, mi s-a luat... "japcă" încet-încet
De-un co-popor ce l-am pierdut de înţelept...
Cu-atât mai mult, cu cât venisem ca să dau!

Mi-am risipit economii prin primării
Sponsorizând lingăi parşivi cu râs sarcastic,
Mă pedepsind că nu-mi dau suflet!?... Drastic
Punând străbunii-mi inventar... cu sforării.

Mi-au luat şi bruma ce-mi rămase-un colţ de ţarnă
Căci grosu-i luat şi-i dedesubt la zeci de blocuri,
-Falsificând ce-au numărat "public", ca ale lor stocuri-
Ce din părinţi le-aveam... S-au dus pe goarnă!

Maşinile mi-au spart, le-au făcut rable,
Ce-am construit mi-au luat în schimb, dezdăunare;
Că trebuia mai mult să pun şi-n răzbunare
Şi judecăţile-am pierdut... N-am dat "parale"!?

Sunt un ratat în ochii lor că după o viaţă
N-am nici cât alţii au făcut în trei luni;
Să-i sparg afară pe străini!?... Nu-s printre buni!...
Nici diplome de-o lună n-am... Nu-s dur de gheaţă!?

Toţi ce m-au frânt, m-au mărunţit, mi-au luat avut,
Sunt protejaţi că-mpart ce au, ce nu-i al lor!?
Eu sunt doar cont de cheltuieli... Nu-s "autor",
Că n-am pus mâna... Deci rămân "necunoscut"!

Am un câştig căci stresul mult şi vise sparte
Aduc aminte de uman ce-l am, mi-e boală
De prea mult bine-ntors în rău; că nicio şcoală
Nu-mi dă câştig, căci se prescrie... nedreptate?!

Deci mi-ar rămâne decât rugi, fără de mistic,
Numai că popii ieri mi-au spus "n-ai loc de veci
De nu ne dai...!", c-aşa se-mparte, să petreci
Precum Iisus, ce-l proslăvesc... eufemistic!?...

Dosar curat cred c-am, deci pot să cer
Un pic de suflet din ce nu-i, ce-a mai rămas
Din plus cu minus... De nu ţeasta-mi las la ras,
Că oricum golită-i... N-am măcar nici cazier!!!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Itaca

În vreme ce ridici velele pentru Itaca,
Speră să ai parte de un voiaj lung,
plin de aventuri şi de descoperiri.
Iar de Lestrygoni, de Ciclopi,
De Poseidon cel mânios nu te teme:
nu-i vei întâlni pe drumurile tale
atâta vreme cât gândurile îţi sunt înalte şi încrezătoare,
cât un entuziasm tânăr şi năvalnic
îţi electrizează spiritul şi trupul.
Lestrygonii, Ciclopii,
Poseidon cel sălbatic nu-ţi vor ieşi în cale
decât dacă-i chemi tu în sufletul tău,
decât dacă sufletul tău îi aduce-n faţa ta.

Speră să ai parte de un voiaj lung.
Poate vor fi multe dimineţi când,
cu mare bucurie, cu tânără încântare,
vei intra în porturi pe care le vezi pentru prima oară;
poate te vei opri în colonii feniciene
să cumperi lucruri fine,
sidef şi corali, ambrozie şi abanos,
tot felul de parfumuri senzuale –
după pofta inimii; şi vei putea vizita multe oraşe egiptene
pentru a afla lucruri noi şi pentru a lua lecţii de la marii lor magiştri.

Păstrează Itaca întotdeauna în minte.
Sosirea ta acolo este ţelul căruia i-ai fost predestinat.
Dar nu cumva să grăbeşti în vreun fel călătoria.
Mai bine, îngăduie-i să dureze ani şi ani,
iar într-o zi, bătrân, vei ajunge pe insulă
cu toate avuţia pe care-ai agonisit-o pe drum,
neaşteptând să te facă Itaca bogat.

Itaca ţi-a dăruit o călătorie minunată.
Fără ea nu ai fi pornit pe mare.
Acum ea nu mai are nimic să-ţi ofere.

Iar dacă vei descoperi că-i săracă, Itaca nu te-a înşelat –
iar înţeleptul care ai devenit, plin de experienţă,
va fi înţeles atunci ce înseamnă Itaca.

poezie de C.P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ştii?

Scenarii care n-au fost scrise
Le-am petrecut poate în doi,
Ne-am scufundat adânc în vise,
Am luat secunda înapoi.

Trăiesc frumoasa rătăcire
În lumea asta fără rost;
Mi-e frică de acea rănire
Să spun prezentului... a fost!

Privesc neliniştit în zare,
Mi-aş fi dorit să te-ntâlnesc.
Dar nu-i decât o alinare,
Sau poate tot ce îmi doresc!

Ascult de inima-mi amară,
De versu-mi ce azi plânge,
Şi n-am să pot să fac iar vară,
Că-n sufletul meu ninge!

Nu-i loc de-o altă suferinţă
În golul inimii
Dar încă mi-am păstrat dorinţa
De-a te iubi. Tu ştii?

poezie de Luci Frederiksen
Adăugat de Ramona Alexandrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respect pentru căsnicie

Mi-am luat si eu nevastă si asta nu-mi pare rău,
Mai mereu tot singuratec, cât timp eu am fost flăcău.
După ce m-am însurat, aşezat la casa mea,
O duceam bine cu soaţa, ea la mine mult ţinea.
Am facut si doi copii, împreună i-am crescut,
Educaţie noi le-am dat, chiar de la bun început.
Copii s-au realizat, si sunt proprii lor stăpâni,
Şi-au luat viaţa în mănă, sunt adevăraţi români.
Alături de soaţa mea, am fost mereu fericit,
Am trudit mereu din greu, împreună am muncit.
Am avut clipe frumoase, petrecute împreună,
Uneori ne-am mai certat, fără glasuri să răsune.
Una peste alta zic, suntem o familie bună,
Ne-am completat unul pe altul, şi încă suntem împreună.
N-am lăsat ca între noi, să se instaleze ura,
Uneori am mai tăcut, şi am mai închis şi gura.
De-aia-i bine fraţi romăni, ţine-ţi mult la căsnicie,
Aveţi respect reciproc, aveţi grijă de familie.
Familia este verigă, în frumoasa noastră ţară,
Din toate puterile, fa ceva si-o apără
Angelin Leru
12,02,2019

poezie de Angelin Leru din compoziţie proprie (12 februarie 2019)
Adăugat de Angelin Leru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul şi eu

Clipa-i deschisă,
Dar el prea rebel,
Se vrea el stăpânul:
El şi doar El!

Mă-ntorc să-mi văd locul
De altă dat,
Îl caut cu ochii,
Dar nu-i! A plecat!

Un altul ca mine,
Precum eram eu
Ori ca şi tine,
Acum e şi el!..

Şi-acum ce-mi rămâne,
Încotro să apuc?!
Voi merge înainte:
Un nou început!

La drum caut rostul,
Înainte păşind,
Să înving vagabondul
Din mine, oricum!

Ah, timpule, timpule
Nevăzut ca oricând!
Mă ia, mă grăbeşte!
Ce timp nebun?!

Nu vrea să asculte
De mine! Doar El
Stăpân se simte!
Sunt eu mititel?

Şi-mi caut iar locul,
Al meu, de altă dat'!..
El râde şi-mi spune:
E ocupat!

Ce vreme străină,
Ce timp mişel?!
Eu sunt doar Omul,
Cine e el?

Ce vreme secundă
Şi ce timp nebun?!
El ştie de sine,
Iar eu urc în drum!

Nici nu mă întreabă:
Ce caut, ce-am vrut?!
E mândru de sine,
De necrezut!

Am vreme, mai spunem!
Acel timp grăbit
Mă învârte pe mine!..
Eu caut Un timp!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva pământul străveziu

A fost cândva pământul nostru străveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngănând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?

Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile îmi curg în călimară

Zilele au trecut prin mine călare
nu s-au oprit la nicio răscruce de drumuri
caii timpului au fost grăbiţi.

Mă forţez să rămân teafăr,
dar sunt prins în iureşul lumii,
fără îngăduinţă scriu pe foi volante
faptele din calendarul anotimpurilor.

Singurătatea s-a cuibărit pe la colţurile mesei
nu ştiu ce doreşte de la mine,
nopţile îmi curg în călimară
cu ploi de cerneală albastră,
am rămas cu faţa la peretele din faţă
cu ochii înfipţi în filmul cu fereastra luminată.

Caut un răspuns ca un pansament la o rană
pe care mi-am făcut-o singur,
poate veţi citi cândva despre această zbatere
în care mă contopesc cu trecutul,
în care mi-am lăsat visele năstruşnice
şi lupt acum pentru supravieţuire
ca un peşte pe uscat îndreptându-se spre apă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!