Gheorghe, eroul de pe Someş

- De ce plângi mamă?
- Nu ştiu fiule, mă gândeam aşa….
la adevăr şi libertate, şi…. la prea multă nedreptate.
Sunt fiică de erou, am fost soţia unui erou, sunt
mama unui… erou.
Urmez eu. Este bine?
Corneliu

…. Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” şi “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la ţara mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulţi cântau de bucurie,
Alţii, erau supăraţi,
C-au pierit loviţi de gloanţe
Milioane de bărbaţi.

Printre ei, era şi tata,
Despre care am aflat
Că murise lângă “Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Şi-avea grad de caporal.

Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviţi năprasnic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arşi de vii sau sfârtecaţi,
Pe alţii i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvaţi.

Spune-mi omule de tata,
Povesteşte-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

- De eşti tu, fată bălaie
Şi ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit şi, am noroc,

Să-ţi destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe nişte “ţoale”
În gară la... Nuşfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Şi ţinându-i capu-n braţe,
Jeluind, mult m-a rugat:

- Camarade! Sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povesteşte-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Şi inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

- După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărţit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Şi-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Şi de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul şi cruciuliţa,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe, zis EROUL,
Din “Sasnireşul” pe vale.

Am scăpat de iadul morţii
Şi i-am spus un legământ:
- O s-o caut camarade,
De o fi… chiar şi…În mormânt….

Şi, te-am găsit!
- Viitoarea lui soţie.
Demnitate, adevăr zguduitor.

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce plângi mamă? (baladă, în memoria celei ce mi-a dat viaţă)

De vei citi aceste versuri,
Vei înţelege foarte mult,
Vei şti că dragostea de mamă,
E prea puţin, un... cult.

Când îţi văd privirea tristă
Şi pleoapele-n lăcrimate,
Simt că inima-mi plesneşte
Şi deodată nu-mi mai bate.

Să-mi revin mă uit la soare,
Îmi şterg fruntea şi obrazul
Şi-ncercând să-ţi fur o vorbă
Te-ntreb mamă: -Ce-i necazul?

Tu te-ntorci, privind spre mine,
Îţi stergi ochii cu năframa
Şi c-o voce tremurândă
Spui zîmbind: -Mânca-te-ar mama!

Eşti prea mic, pricepi puţine
Ca să ştii ce este chinul,
Când vei creşte peste vreme
O să-ţi povestesc destinul.

-După câţiva ani de groază
Şi-a războiului teroare,
Am crescut călit de timpul
Vremilor necruţătoare.

Acum, spune-mi ce te doare?
Povesteşte-mi despre tine,
Spune-mi mamă: -De ce tata
A plecat şi nu mai vine?

- O... Băiatul meu de-o şchioapă
Pot să-ţi povestesc.. o lună,
Despre viaţa-mi zbuciumată,
Tristă, grea şi... nu prea bună.

Am văzut lumina zilei
La sfârşitul “celui” veac,
Undeva în lunca Tisei
În casa unui om sărac.

Mama... A murit de vreme,
Nu ştiu dacă-aveam trei ani
Şi de-atunci a-nceput chinul
Celor ce-au rămas orfani.

Tata? Nu a stat pe gânduri,
Repede s-a însurat,
Re-nodând firul vieţii
El pe-acasă n-a prea stat.

“Maştera”? - O... zgripţuroaică,
Era foarte rea cu mine,
Să dispari! striga întruna,
E vremea să scap de tine.

Şi... Într-o zi tristă de toamnă,
Când aveam doar zece ani,
Am plecat în neştiinţă
Pe-o alee cu castani.

Şi, aşa... mergând alene,
Mă gândeam ce-o zice tata?
Când s-o-ntoarce de la lucru
O să-ntrebe unde-i fata?

Dar... orice va zice dânsul
Eu pe-acasă nu mai trec,
Dac-aş şti că-ntreaga viaţă
Prin străini am s-o petrec.

S-or găsi în lumea asta
Şi oameni cu suflet mare,
Să-mi dea undeva de lucru,
Să câştig bani şi mâncare.

După atâta mers desculţă,
Obosită, îngândurată,
Aş fi vrut să-mi leg piciorul
La o rană-nsângerată.

Dar cu ce? N-aveam o cârpă
Şi nici leacuri din “cicoare”
Să-mi astâmpere durerea,
Să pot merge-n picioare.

Mă aşez şi stau o clipă
Să mai uit de-atâta “of”,
Apoi, iar o iau spre drumul
Şi conacul unui “grof”,

Despre care, spunea tata
Că e om de omenie
Şi-angajază câte-o “slugă”
Să-i muncească pe moşie.

Ajungând, eu... bat la poartă,
Tremurând grozav de frică,
Poate cineva m-aude
Şi vreo vorbă o să-mi zică.

Prin gardul înalt de sârmă,
Văd o “cuşcă” sub stejar
Şi din ea venind spre mine
Un căţel mic, de “ogar”.

Se opreşte şi nu latră,
De-odată întinde “lăbuţu”
Şi mişcând mereu din coadă
Eu îi zic un: “cuţu”! “cuţu”!

După el, unu mai mare
Se avântă înspre gard,
Avea labe lungi şi-o coadă,
Parcă era “leopard”.

Pe moment simţeam o dramă,
Doamne!... Ăsta mă mănâncă,
Dar când a venit aproape
Se oprise ca o “stâncă”.

Cu ochii ţintiţi spre mine,
Parcă avea ceva a-mi zice:
-Linişteşte-te fetiţo!
Aicea vei fi “ferice”.

-Se-ntoarce şi-n două labe,
Cu privirea spre o “şură”,
Scheaună rar, a durere,
Apoi... un, lătrat din gură.

Numai după două clipe
Văd că vine înspre mine
Un bărbat înalt, cu plete
Şi mă-ntreabă: -Cei cu tine?

- Mă cheamă Elisabeta,
Sunt din “satul” de pe luncă,
Am plecat demult de-acasă,
Caut undeva de muncă.

- Ce ştii tu să faci fetiţă?
Să munceşti eşti încă mică?
Dar s-o-ntreb pe “jupâneasă”
Să vedem ce o să zică.

Vino! numai sta la poartă
E târziu, se face noapte,
Du-te-n sură, vezi pe o “laiţă”,
Am strâns nişte pere coapte.

Mâncă, dacă-ţi este foame,
Eu mă duc după “ulcior”,
Să aduc puţină apă
Să-ţi speli rana la picior.

Până atunci vine şi “doamna”,
Că-i plecată la oraş,
Are şi ea trei fetiţe,
Parcă sunt trei îngeraşi,

Au plecat ca să se plimbe,
Cu o “cocie” frumoasă,
Până este dus “conaşu”,
El e sever, nu le lasă.

-Cum stăteam dusă pe gânduri,
Văd “ogarul” cum se zbate,
Aleargă din stânga-n dreapta
Pîn-la poarta cea din spate.

Fugi Gheorghe! Deschide poarta,
Strigă unul din “poiată”,
Poate vine “domnişoru”
Care-i plecat la armată.

El vine mereu pe vale,
Cred că l-a simţit “lăbosu”,
Vezi cum îl saluţi băiete,
Ştii că face pe “scorţosu”.

-Las pe mine măi “bădiţă”
Ştiu eu cum să-i fac pe plac,
Nu odată i-am pus “râma”
Când a pescuit pe lac.

-Te-nţeleg, dar dracu ştie,
Umblă veşnic mânios,
De când e plecat “conaşu”
Toate merg numai pe dos.

-Buimăcită de durere
Ies puţin în gura “şurii”
Să văd un amurg de soare
Printre crengile pădurii.

Poate vine şi cucoana,
Doamne! Oare, ce-o să zică?
De mă ia de slujitoare
Voi munci ca o furnică.

Voi fi harnică, curată,
Voi sădi flori în grădină,
Orice mi-ar zice “stăpâna”
Voi “zbura” ca o albină.

Deodată se aude-un zgomot
Şi tropotul unor cai,
Ce trăgeau cu multă râvnă
Un “fiacru” în alai.

Se opreşte la intrarea
În conacul “lejendar”
Şi din el coboară sprinten
O cucoană cu mult “har”.

Parcă e cum zise omul
Ce mă poftise-n ogradă:
Linişteşte-mi Doamne chinul
Să n-am vorbe de “tăgadă”.

Avea haine lungi, pestriţe,
Iar pe cap o pălărie,
Părul despletit, pe spate,
De culoare argintie.

O priveam urcând pe trepte,
După ea, trei copiliţe,
Apoi, una mărişoară,
În capul gol şi cu codiţe.

Ducea-n mână o “coşarcă”,
Pe umeri o pelerină,
Era înaltă şi subţire
Şi-avea mersul de “felină”.

Aşteptând cu nerăbdare
Nu ştiam ce o să fie,
Dar de-odată o bătrânică
Mă cheamă-n bucătărie.

-Dute! pe “târnaţul” cela,
Vezi o rochie pe sfoară?
Spală-te, apoi te-mbracă
Să arăţi a “domnişoară”

După ce mânânci un “gulaşi”
Mergem sus la “vătăşiţă”
Ca să-ţi spună câte ceva
Pân-ajungem la “coniţă”.

Vezi cum te comporţi cu dânsa,
Să-i răspuzi doar la-ntrebare,
Povesteşte-i despre tine
Când te-ntreabă ce te “doare”.

-Sărut mâna “jupâneasă”,
Sunt o fetiţă orfană,
“Maştera” m-a scos din casă
Şi de-atunci caut de “hrană”.

Întrebând în stânga-n, dreaptă,
Toţi mi-au zis: Dute la “Grofu”!
Şi după mai multe zile
Am ajuns să vă spun “ofu”.

Ştiu să fac destule-n casă,
Prin grădină sau prin vii,
Să ajut pe gospodine
Sau să îngrijesc copii.

Daţi-mi undeva de lucru
Şi un simplu adăpost,
Altfel, viaţa pentru mine,
S-o trăiesc, nu are rost.

După aceste vorbe triste
Şi cu lacrimi presărate,
“Jupâneasa” se ridică,
Cu privirea mă “străbate”:

-Pari a fi o “fată” bună
Şi cucoana te va “place”,
Du-te acum, te odihneşte,
Mâine, vom vedea ce-om face.

-Şi-am plecat încrezătoare
În destinul de mai “bine”.
-Dacă vrei? Spune “bătrâna”,
De mâine te iau la mine.

- Ar fi bine şi acolo,
Mă voi face chelneriţă
Şi voi fi mereu aproape
De “conaş” şi de “coniţă”.

După cinci sau şase zile,
Să fi fost vreo săptămână,
Mă cheamă o cameristă
Şi mă duce la stăpână.

Eram “nealcoşe”, suavă,
Cu un şorţ legat la brâu
Şi purtam la butonieră
Flori de nufăr, de pe râu.

Când ajung, îi dau bineţe,
Mă aplec cu gingăşie,
Deşi casa era mare
Mă simţeam în... colivie.

- Ştiu destule despre tine,
Mi-a spus multe “vătăşiţa”,
Aş vrea să te joci cu “Lety”
Şi să te-ngrijeşti de “Miţa”.

“Nely” este mărişoară,
De la-ntâi începe şcoala,
Pleacă zilnic pân-la Tissa,
O însoţeşte tanti Lola.

- Cum doreşte-a mea stăpână,
Nu o iau ca umilinţă,
Fiindc-aţi fost “bună” cu mine,
Eu vă jur pe veci credinţă.

Voi fi vrednică în toate,
Mă gândeam în sinea mea,
Că mai bine ca aicea
Nu va fi la nimenea.
..........
Fie-ţi voia ta “Iisuse”
Doamne! Nu mă părăsi
Fă-mi urcuşul cât mai neted
Cât în lume voi trăi.

După atâta suferinţă,
Zile “negre”şi “furtună”
Au venit şi pentru mine
Soare mult şi vreme bună.

Am muncit cu multă râvnă
Pentru această mare “doamnă”
Şi voi ţine veşnic minte
Zilele din acea toamnă,

Ce mi-au “hărăzit” destinul
Şi croit o nouă “lume”,
Lângă aceşti “părinţi de suflet”
Ce mi-au dat şi un prenume

Şi de-atunci “Erji” mă cheamă,
Mi-am format şi o credinţă
In Iisus mântuitorul
Celor mulţi, în suferinţă.

Peste tot, în lumea largă,
Roma, Pesta sau Viena,
Când pleca doamna de-acasă
Mă chema să îi port “trena”.

Eram omul de-ncrezare,
Ea se “bizuia” pe mine
Şi de-aceea şi răsplata
Era aşa cum se cuvine.

Toate erau minunate
Ca o poveste frumoasă,
Dar simţeam mereu în suflet
Remuşcarea ce m-apasă.
..........
Treceţi ani, treceţi întruna
Şi cu voi să cresc şi eu,
Să ajung o “domnişoară”,
Să mă-ntorc la tatăl meu.

În genunchi să-i cer iertare
C-am “fugit” fără a-i spune,
Poate astfel va-nţelege
Că aşa... a fost mai bine.

Dar o veste nedorită
Mi-a stopat orice speranţă,
Izbucnise confruntarea
Multor state-n alianţă.

Astfel, a-nceput “răzbelul”
În Balcani şi-n toată ţara,
Pe când noi eram departe,
Tocmai pe la Timişoara.

Graniţele au fost închise
Iar tăticu concentrat,
Dus cu “forţa” la Viena
Să lupte pentru-mpărat”.

Să scăpăm de încleştarea
Trupelor dezlănţuite
Am plecat spre nordul ţării
Folosind căi ocolite.

După nopţi şi zile grele
Şi multe peripeţii
Am ajuns pe la “Vâlcele”
La o casă, între vii.

“Gazda” ne-a primit cu lacrimi
Auzind ce s-a-ntâmplat,
Ne-a dat apă şi mâncare,
Peste noapte, ne-a cazat.

După un popas mai mare,
Stăpâna şi-a revenit,
Apoi,... am plecat spre urbea
Unde ne-am şi stabilit.

În oraşul de pe Someş,
Cu cetăţi de mii de ani,
Ce-au rămas ca moştenire
De la daci, de la romani,

Într-o casă mai modestă
Cu încăperi vreo nouă, zece,
Cumpărată de stăpână
Pe coroane- austriece.

Veştile veneau răzleţe
De pe front şi din “afară”,
Nu ştiam ce e cu tata,
El era în altă ţară,

Despre Victor, zis “baronul”
Ce-a rămas pe la moşie
Am aflat de la cucoană
Că e-n mare “ananghie”.

Toţi bărbaţii buni de muncă
Au fost duşi pe front să lupte,
Astfel, au rămas pe câmpuri
Cereale, fân şi fructe.

Fiul său zis domnişoru,
Militar de meserie
A căzut lovit de gloanţe
Pe Mureş, la... Orăştie.

Fetele crescând şi ele
Au plecat peste hotare
Să-şi formeze viitorul
Într-o urbe mult mai mare,

La o rudă după mamă,
Un bătrân fără copii,
Ce-avea multe magazine
De veşminte şi “ciaclii”.

Am rămas eu şi stăpâna
Şi cu ea, fata cea mică,
Ce crescuse deja, mare,
Devenise ”ibovnică”.

Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” şi “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la ţara -mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulţi cântau de bucurie,
Alţii, erau supăraţi,
C-au pierit loviţi de gloanţe
Milioane de bărbaţi.

Printre ei, era şi tata,
Despre care am aflat
Că murise lângă “Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Şi-avea grad de caporal.

-Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviţi năpraznic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arşi de vii sau sfârtecaţi,
Pe alţii i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvaţi.

Spune-mi omule de tata,
Povesteşte-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

-De eşti tu, fată bălae
Şi ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit şi, am noroc,

Să-ţi destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe nişte “ţoale”
În gară la... Nuşfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Şi ţinându-i capu-n braţe,
Jeluind, mult m-a rugat:

-Camarade! sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povesteşte-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Şi inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

-După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărţit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Şi-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Şi de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul şi cruciuliţa,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe -Cherecheşul,
Din “ Sasnireşul” pe vale.

Mă mai cheamă şi Zegreanu,
De la Zagra - Năsăud,
Lumea-mi zice: a lui Şimon,
După moşu din Cimbrud.

Dacă îţi face plăcere
Sau nevoile te-apasă,
Caută-mă, ştii pe unde,
Am pământ, grâne şi casă.

Am avut şi o nevastă,
Fata popii de la Ţop,
Dar când am plecat la oaste
A fugit cu unul, Pop.

-Omul, terminând cu vorba,
Nu ştiu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porţi lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanţă fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le "ajungă".

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Şi n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O,... Doamne! Cu ce ţi-am greşit
De nu-mi mai ierţi păcatul,
Părinţii mii-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri şi “grozăvia”,
Dă-mi forţă ca să mai zâmbesc
Să zbor ca "ciocârlia”.

-Ascultând aceste versuri
Am deschis uşa la tindă
Şi trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii şi faţa,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Şi, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea ştia de tragedia
De la Bălgrad şi din ţară
Şi de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, “odată”,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată.

-Ai văzut ce-ţi poate aduce
Horoscopul tău ciudat,
N-ai decât să-nfrunţi necazul,
Ce ţi-e scris, ce-ţi este dat,

Te cunosc destul de bine,
Ai crescut în casa mea,
Eşti prea dârză, ai putere
Să te baţi cu soarta grea.

Viaţa este foarte dură,
E mai grea ca un război,
Vei învinge, mergi-nainte
Nu te-ntoarce “înapoi”,

Ce a fost, a fost şi trece,
Ce va fi vom mai vedea,
Ai tot viitoru-n faţă,
Luptă şi nu renunţa.

-După ce-a trecut o vreme,
Peste timp mi-am revenit,
Memorând aceste îndemnuri
Mintea mi s-a limpezit.

Călăuză mi-a fost munca
Şi destinul, “blestemat”,
Trebuia să-mi caut omul
Care să-mi fie bărbat.

Şi ieşind mai mult pe-afară,
Dumineca şi-n sărbători
M-am împrietenit la baluri,
Cu fete şi cu feciori.

După Paşti, pe la “ Rusalii”,
La un bal, mai către seară,
Intr-un grup de câţiva tineri
Văd unul cu mustăcioară.

Avea faţa roşcovană
Şi alură de atlet,
Tot mişcându-se prin sală
Eu îl urmăream, discret.

-“Dame-n vals”! Strigă cu patos
Ceteraşul de pe scenă,
-Să-l învit să mă dansaze,
Pe moment, îmi era jenă,

Dar când a-nceput alaiul,
Din priviri l-am “săgetat”
Şi uitând orice sfială
Să dansăm, l-am învitat.

-Ce mai faci, fată bălae?
De trei ani nu te-am văzut,
Cum te mai distrezi la balul
Lucrătorilor din “lut”?

-Când a spus aceste vorbe,
După grai l-am desluşit,
Era omul cel cu vestea
Tatălui, cum a murit.

-Ce să fac? Îmi pare bine
Că te văd mai sănătos,
Nu te mai doare piciorul
Cel zdrobit până la os?

Te-ai schimbat aşa de tare,
Zău, că nu te cunoşteam,
Vocea ţi-a rămas aceeaşi,
Prin vis o mai ascultam.

S-a uitat prelung la mine,
M-a îmbrăţişat cu dor,
Apoi,... am dansat cu râvnă
Acel “vals nemuritor”

Şi ţinându-mă de mijloc
Cu patos şi gingăşie
Il simţeam că e bărbatul
Căruia-i voi fi soţie.

După dansul, ca în basme,
Udă “leoarcă” de sudoare
Am ieşit pe o terasă
Unde era mai răcoare.

Pauza a fost plăcută,
Nu mai ştiu ce-am povestit,
Dar reţin că-n acea seară,
Sincer, m-am îndrăgostit.

N-a trecut prea multă vreme,
M-a cerut să-i fiu soţie,
Când i-am spus vestea “cucoanei”
A fost mare bucurie.

-Eu am să fiu “soacră mică”,
Mă voi îngriji de toate,
Pe “Lety” s-o chemi de naşă,
Aşa-i bine şi, ea poate.

Vezi ce zice “ nireşanu”,
Chemă-l într-o zi la noi,
Să vorbim mai pe-ndelete
Despre nuntă şi... nevoi.

Nunta-i “heredie” mare,
S-o facem cum se cuvine,
O să invităm tot satul,
Sigur, lume multă vine,

O să vină şi “baronul”,
Ştii că ţi-a făgăduit,
Dacă-i scriem o scrisoare,
Va fi foarte fericit.

-Timpul nu a stat pe gânduri,
Nici noi nu am zăbovit,
Am dat “sfoară” în tot satul
Cu patos ne-am pregătit.

Cu petele la “ciomege”
Şi cu flori la pălărie,
“Chemătorii” au dus vestea
Peste tot, lumea să ştie

Despre nunta lui “Gheorghiţă”,
La toamnă, după “cules”,
Care şi-a găsit o fată
Mai săracă, dar pe-ales.

-Vom veni de bună seamă,
Răspundeau la chemători,
Toţi cei invitaţi la nuntă,
Mai bătrâni, fete, feciori.

Nea Ghiţă e om de treabă,
Altul ca el nu găseşti
Şi de aceea şi “ospăţul”
O să-l facem ca-n poveşti.

Druşcele umblau şi ele
Pe la “Starosti” mai bătrâni
Să culeagă câte-o “snoavă”
Ce-a rămas de la străbuni.

Vestea nunţii s-a dus iute
Şi-n satele din prejur,
Zagra, Unguraş, Livada,
Din Dej până la Cristur.

Au promis că vin la nuntă,
Neamuri, prieteni, megieşi,
Era cunoscut “bătrânul”
Ca un mare “cherecheş”.

A sosit şi ziua “sfântă”,
Când am zis un “da”, sfios,
Că simţeam o umbră-n suflet
Să nu-mi meargă, iar pe dos.

Dar, alaiul, prietenia
M-au făcut să simt ce este,
O petrecere ca-n basme
Cum e numai în poveste.

Am dansat “jocul miresii”
Primul vals cu al meu bărbat,
Apoi, rând pe rând, nuntaşii
Până-n zori, toţi m-au jucat.

Să aveţi “casă de piatră”
Şi-n viaţă mult noroc,
Pe aceste vorbe sacre
Le-auzeam la orice joc.

Deodată se-aude o voce:
- Face-ţi lininişte deplină!
Să “descânte” Iuliana
“Cântecul de la Găină”:

“-Face-ţâ-mi o ţâr de loc,
Să ajung pân-la mijloc,
Să mă vadă nănaşa,
C-am venit cu găina.

U iu iu! Nănaşe mare,
Ia ridică-te-n picioare,
Să vezi găina-n pănată
Cu flori roşii de muşcată,

În cap pălărie sură,
Cu ţigara-aprinsă-n gură,
Rumenită în tipsie,
Te priveşte parcă-i vie

U, iu, iu! Nănaşule,
I-a scuturăţi pungile,
Ca să plăteşti găina,
Să o las la nănaşa,

U... iu iu! U... iu iu!”
..........
După o noapte ca-n poveste,
Obosiţi de-atâta joc,
Unii au plecat spre casă,
Alţii, mai cântau cu foc.

-“Zâ-mi Codruţ o ficiorească”,
Că-ţi mai dau zece “griţari”,
Zâ-mi o doină de pe Someş
Să fac ciudă la “jendari”,

Hai Domnică, încă o ţâră
Să te mai joc pe sub mână,
Să-ţi ajungă veselia
Barăm pentr-o săptămână.

-“Vin Iuoane!, Fii pe pace,
Că stau bine pe călcâie,
Doamne, ce nuntă frumoasă
Dumnezeu, pe tăţi să-i „ţâie”.

Bate Iuoane cizma tare,
Să se-audă peste deal
Cum se-n veselesc românii
Din "Sasnireş şi Ardeal”.

-Când a cântat pitpalacul,
Dimineaţa pe răcoare,
Eram tare obosită,
De-abia stăteam în picioare.

M-am dres cu-n pahar de “bragă”,
După care rând pe rând,
Am condus cavalereşte
Ultimii nuntaşi, zâmbind.

-Dumnezeu vă aibă-n pază,
Ne-a spus surâzând nănaşu,
- O s-o facem şi la anul
Când vom boteza “urmaşu”.

-Anii au trecut alene,
La-nceput mai liniştiţi,
Dar pe urmă, după o vreme,
Au fost foarte diferiţi,

Aţi venit voi... cinci pe lume,
La doi-trei ani, câte unu,
“Tata”, veşnic cu “cioplitu”,
Eu munceam din greu cu “bunu”.

Vremurile au fost grele,
Crizele-ncepeau să “stoarcă”,
Dar mai greu ne-a fost când tata
A “plecat” să nu se-ntoarcă.

După el, multe necazuri,
M-a lăsat cu datorii,
Cumpăra-se cinci hectare
De pământ, pentru copii.

Apoi... a murit şi moşu,
Calul, vaca şi trei oi.
Am rămas cu cinci odrasle
Mici, orfani şi mai mult goi.

Cel mai mic era în “faşe”,
Cel mai mare, Tiofil,
Avea unsprezece toamne,
Era şi el... un copil.

Sora ta, puţin mai mare,
A plecat pe la oraş
Să-şi câştige existenţa,
"Muncind pe la boieraşi".

Pe Tibi, l-am dat de “suflet”,
La mătuşa din Livada,
Ea n-avea copii şi,”Doru”,
Vroia să-i lase lui “ograda”.

Tu erai mai mic cu Emil,
Nu l-aţi cunoscut pe tata,
Dar destinul v-a dus ”trena”,
N-aţi avut nimic de-a gata.

După aceşti ani cu necazuri,
Cel de al doilea război,
Izbucnise-n Europa,
Ajungând şi pe la noi.

Ruşii ne-au ciuntit Moldova,
Mai spre nord şi Bucovina,
Ungurii -au primit Ardealul
Printr-un “Act de la Viena”.

Peste tot, numai necazuri,
Ură, vrajbă, sărăcie,
Şovinismul şi desmăţul
Au făcut multă urgie.

Voi, umblând desculţi de-a valma,
Cu vacile la păscut
V-aţi îmbolnăvit de “râie”,
Numai pozne aţi făcut.
..........
După ce-au pierdut războiul
Şi spre vest se retrăgeau,
Nemţii, “sechestrau” cu forţa
Tot ce-n cale întâlneau.

Nouă ne-au luat din “şură”
Două “măji” de orz tocat
Şi-o căruţă aproape plină
Din mălaiul desfăcat.

Când am vrut să le tai calea
M-au ameninţat urât,
Că mă-npuşcă fără milă
Sau îmi pun ştreangul la gât.

-Duceţi-vă în “pustie”,
Dracul să vă ia pe toţi,
Blestemul vă poarte paşii
Neam spurcat de “Ostrogoţi”.

N-am scăpat bine de una,
Alta a dat peste noi,
Au venit din est “muscalii”,
Neam de slavi, puhoi,... puhoi.

Ăştia ne-au luat din casă
Tot ce au găsit mai bun,
Iar când s-a sfârşit “bătaia”
Ne-au lăsat “zestre”, un “tun”.

Ne-au luat din “stog” ovăzul,
Iar din şură tot mălaiu,
Trei oiţe şi-o văcuţă
Cu care ne duceam “traiu”.
..........
Astea-s “lacrimile mele”,
Ţi le-am spus cu atâta dor,
Să-nveţi carte dragul mamii,
Să te faci un scriitor,

Să le-nşiri într-o poveste,
Mai bine sau mai stingher,
Ca să ştie strănepoţii
C-am fost o... “mamă de fier”.

Altele, de mai “încoace”
Nu ţi le mai povestesc,
Le-ai trăit şi tu, copile,
Nici nu vreau să-mi amintesc.

-Da mamă! Le ştiu pe toate,
Le-am trăit şi le ţin minte,
Pâinea neagră de secară
Şi mâncarea, un “blid de linte”.

Sapa, coasa, plugul, grapa,
Furca şi claia de fân,
“Csendorii” cu pene roşii!
Şi primarul cel hapsân,

Cotele de grâu predate,
Şi atâtea dări impuse,
Nu am să le uit măicuţă,
In mintea mea sunt incluse.

Mamă! O să mai ţin minte,
Viaţa ta plină de jale,
Un destin atât de aspru
Ce-ţi “croise a ta cale”,

Vorbele-ţi mai mult cu lacrimi,
Când mereu mă-n povăţai:
-“Să-nveţi carte dragul mamii,
Că-nvăţând de toate ai”.

“E trist dar adevărat.
Viaţa "Ta" atât de dură, mamă,
m-a îmbărbătat”.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa lacrimilor mele

…Omul, terminând cu vorba,
Nu ştiu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porţi lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanţă fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le ajungă.

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Şi n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O... Doamne! Cu ce ţi-am greşit
De nu-mi mai ierţi păcatul,
Părinţii mi-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri şi grozăvia,
Dă-mi forţă ca să mai zâmbesc
Să zbor ca ciocârlia".

- Ascultând aceste versuri
Am deschis uşa la tindă
Şi trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii şi faţa,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Şi, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea ştia de tragedia
De la Bălgrad şi din ţară
Şi de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, odată,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată….

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rafe: Trebuia să fi murit. Când eram în apă, am făcut un pact cu Dumnezeu. I-am spus că îmi pare rău, i-am spus că ştiu că am fost un prost pentru că te-am părăsit în încercarea mea de a fi erou şi i-am promis că nu am să îi mai cer nimic altă dată dacă mai pot să te mai văd o dată... Şi ştii ce? A meritat. Tu m-ai tinut în viaţă, Evelyn, tu m-ai adus acasă. Aşa că o să îmi ţin promisiunea. O să plec şi nu o să îţi cer nimic.

replică din Pearl Harbor
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga unui erou

Nu ştiu să plâng chiar dacă rana-i mare,
Dar ştiu să-ndur ca cei ce-s… În război,
Şi n-am să cer, nicicând o îndurare,
Căci sunt călit în „mlaştini si noroi”.

Pictaţi-mă, căci inima-mi mai bate
Şi simt un puls mai rar şi sacadat,
Am fost şi încă sunt, cât lumea mă socoate
Un suflet nepereche şi Marele Soldat.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2005)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnire cu mama (personale)

În zorii dimineţii, o rândunică mi s-a aşezat pe umăr.

Am stat nemişcat, să nu o sperii.

Într-un sfârşit, i-am vorbit.

- Bună dimineaţa, pasăre frumoasă!

- Odihneşte-te!

- Voi sta aşa pentru tine.

- Mulţumesc!

- Tu eşti, mamă?

- Tu eşti?

Plângeam, în zorii dimineţii,
plângeam.

- De ce plângi?

- Bucură-te!

- Eu am fost cu tine tot timpul.
Nu te-am părăsit.
O mamă nu-şi părăseşte copilul,
chiar dacă zboară la ceruri.

- Sărută-ţi pielea,
ochii, gura şi sângele,
sunt o parte din mine...

Rândunica a prins puteri, şi a zburat în văzduh.
A luat cu ea doar o lacrimă.

- Sărut mâna, mamă!

poezie de Iuri Iulian Lorincz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omagiile mele …”Omule” (Mentorului meu…..)

Doar vocea Ta pierdută a delirat în noapte
Când ai plecat pe drumul ce-i fără căpătâi,
Cu plecăciunea sacră eu ţi-am rostit în şoapte:
- Mi-ai fost stindardul vieţii şi-aşa o să-mi rămâi.

Mi-ai fost viaţa-ntreagă, o stea strălucitoare,
Un idol printre oameni, un nume, un ecou,
Indemnul la iubire, petale dintr-o floare,
Exemplul dăruirii, în toate, un erou.

Bagheta Ta ce-i vie şi astăzi mai străluce,
De-apururi va rămâne şi pentru cei ce vin,
Cât vor trăi pe terra, apoi când se vor duce
O vor cinsti urmaşii, sunt sigur, pe deplin.

Învăţătura-ţi sacră, ce-i sevă roditoare,
Recunoscută-aievea, ca tot ce este sfânt,
Să ne cinstească neamul, să fim între popoare
Un nume de legendă. Eroi au fort şi sunt.

Omagiu-i o şuviţă din meritele tale.
Un chip sau o statuie? Şi aste-as prea puţin.
Ce pot? Să-ţi scriu ca amintire, acest poem de jale,
Iar la mormântu-ţi sacru, mereu o să mă închin.

Corneliu 27.07.2008

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (27 iulie 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ordon! Să treceţi Prutul!

- Ordon! Să treceţi Prutul, căci Patria vă cheamă,
Să re-ntregiţi o Ţară, ce-i leagăn de la Daci,
Râvnită de milenii, cei Mari doresc să piară,
S-o aibă sub călcâie, un Paşalâc de „Raci”.

- Trompeta dă semnalul, fiorul mă cuprinde,
Când vocea bărbătească, a unui brav Ostaş,
Ce-i comandantul nostru. El strigă: - Înainteee!
Credinţa este sfântă, să-nfrângem pe vrăjmaş.

Cu strigătul de: Uraaa! Totul părea sinistru,
Când am sărit din şanţuri, pe un plai pârjolit,
In salturi lungi sau scurte, râvnind să trecem Nistru
Mulţi au pierit sub gloanţe, iar eu… Am fost rănit.

Nu pot uita urgia, trăiesc şi azi momentul,
Din clipele de groază, prin care am trecut,
Nici vocea tremurân-dă, când mă ruga sergentul,
Să-i duc vestea, Acasă, să-i spun… Cum a căzut.

Dar Soarta mi-a fost crudă, să lupt pe mai departe,
La Kursk, Orel, Odesa, sau cotul unui Don,
Ce spumega de ură şi sângera a moarte,
Parcă-mi vestea sfârşitul, căci…Nu sunt rusofon

Şi După multe chinuri, Donul avertizează:
- Nu-mi încercaţi adâncul, nici malurile moi,
Căci Iadul vă aşteaptă! Chiar pe această oază
O să aveţi sfârşitul, înecul în mocirlă şi duhul, în noroi.

Pe-aicea nu se trece! Ţinutul nu-i al vostru,
Sunteţi duşmani de moarte. Dacă doriţi război?
Întoarceţi baioneta, plecaţi la Prut, la Nistru,
Acolo-i ţara voastră, un leagăn de eroi.

- Da! Poate ai dreptate. Dar aţi uitat cutuma,
Ce-o folosiţi de veacuri, fără temei legal?
Cum ne-aţi ciuntit Moldova şi toată Bucovina?
Dacă sunteţi puternici! Credeţi că e normal?

Voi ne-aţi împins la luptă să reîntregim o ţară
Făcând atâtea jertfe şi morţi nevinovaţi.
Blestemul vă cuprindă, mereu să fiţi ocară,
Mormintelor din oase, a celor bravi soldaţi.

- O lacrimă-am scăpat, de fiecare dată,
Când am citit sau scris un vers despre eroi,
Cei ce-au murit în chinuri, să apere o vatră,
Ce-i binecuvântată de-a pururi… Pentru noi.

Un fir de iarbă verde, din lutul lor să crească,
Urmaşii să nu-i uite, le cer sub jurământ.
Ei ne-au lăsat credinţa, în Ţara Românească,
Un leagăn de milenii, acest Pământ ce-i Sfânt.

Corneliu l2.06.2008

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (12 iunie 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curriculum Vitae

1) M-am născut într-un Oraş Liber, lângă Marea Nordului.

2) În anul naşterii mele, banii erau rupţi pentru
a face confetti. O franzelă costa un milion de mărci. Desigur,
nu-mi amintesc aceste lucruri.

3) Părinţii şi bunicii mă ocroteau. Lumea
în care trăiam era blândă şi nu avea gheare.

4) Un corn al abundenţei plin cu bunătăţi m-a luat într-o clădire
cu clopote. O învăţătoare cu sâni mari se ocupa de mine.

5) Acasă, rafturi pline cu cărţi conectau pământul de paradis.

6) Duminicile copilul oraşului se pierdea printre conuri de brad
şi pâlcuri de ciuboţica-cucului, un tren aluneca spre zare.

7) Ţara mea a fost lovită mai periculos de istorie decât
de cutremure sau de uragane.

8) Tata era permanent ocupat să evite monştrii. Mama-mi spunea
că zidurile au urechi. Am fost depozitara unei poveri de secrete.

9) Apoi, m-am mutat în zilele prea strălucitoare, în nopţile prea întunecate
ale adolescenţei.

10) Doi părinţi, două fiice – am luat drumul soarelui
şi al lunii, traversând oceanul. Bunicii au rămas în urmă,
în întuneric.

11) Toţi vorbeau noua limbă prea repede. În cele din urmă
i-am înţeles.

12) Când te-am întâlnit, noua limbă a devenit limba
iubirii.

13) Moartea mamei a rănit fiica, chemând poezia.
Fiica a devenit mamă de fiice.

14) Viaţă obişnuită: multă şi densă. Noduri legând
fire spre oriunde. Trecutul împins în spate, viitorul nelocuit
de dragul gloriosului, dificilului, impetuosului
prezent.

15) Ani şi ani ca aceştia.

16) Copii care nu mai sunt copii. Durerile unui om bătrân,
singurătatea unui om bătrân.

17) Apoi a dispărut şi tata.

18) Am încercat să mă întorc acasă. Am stat lângă uşa
copilăriei mele, dar era închis pentru public.

19) Într-o zi în liftul aglomerat: toţi erau mai tineri
decât mine.

20) Până una-alta, e bine. Zilele luminoase şi nopţile-înstelate
se grăbesc. E rândul nostru, al tău şi al meu.

poezie de Lisel Mueller,1924 -,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţie bolnavă

A fost bolnavă ani şi ani;
Într-o zi m-a chemat să-mi spună ceva.
Nu putea vorbi limpede,
Iar lacrimile-i curgeau râuri pe obraz.
"Te împovărez cu nişte copii,
Cu copiii noştri, în curând orfani.

Nu-i lăsa flămânzi sau în frig;
Dacă greşesc nu-i lovi.
Când îl vei lua în braţe pe cel mic,
Legănă-l şi cântă-i de nani-nani.
Nu uita să faci asta."

Înainte de a muri a mai spus,
"Când i-am luat in braţe prima oară n-aveau îmbrăcăminte,
Iar acum hainele lor n-au căptuşeală."

Am închis uşile şi ferestrele,
Am părăsit copiii rămaşi fără mamă.
Când mi-am întâlnit prietenii, am plâns.
M-am aşezat jos, neputând să-i însoţesc.
I-am rugat să cumpere nişte dulciuri copiilor mei.
Am plâns în faţa lor.
Am încercat să nu mă vait, dar durerea era prea mare.

Am dat prietenilor banii trebuincioşi.
Când m-am întors acasă copiii
m-au întrebat de ce mama lor nu-i mai ia în braţe...
Am umblat încolo şi încoace
Prin camera aceea goală.

Apoi am ieşit afară şi am jurat,
"Voi uita şi nu voi mai vorbi despre ea niciodată."

poezie de Autor necunoscut,sec. I î.e.n - China, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost la tine mamă, ieri

Am fost la tine mamă, ieri.
Acolo, la al tău mormânt.
Te-am tot strigat din răsputeri,
dar nu mi-ai spus niciun cuvânt.
Ţi-am pus coroană sus pe cruce
şi flori albe pe mormânt,
poate ele-îţi vor aduce
aminte, că te port în gând.
Parfumul lor pate fi solul
trimis la tine să ajungă,
să-ţi spună cât de mare-i dorul
în sufletul ce stă să plângă.
Aş vrea să te întorci acasă
la patul care te-a încălzit,
la glastra cu flori rămasă
în care flori au împietrit.
Te-aşteaptă banca de la poartă,
rămasă tristă, pustiită.
Grădina plânge a ei soartă
că nu mai este îngrijită.
Să te întorci la casa noastră mare
unde-am legat multe-împliniri.
Unde în nopţi de iarnă cu ninsoare,
am depănat multe amintiri.
Mi-e dor de-îmbrăţişarea ta.
Mi-e tare dor să te-întâlnesc.
Mamă, cât de mult aş vrea
la pieptul tău să mă-încălzesc.
Cu ochii-n lacrimi, scumpă mamă,
m-am întors apoi acasă
şi pentru tine flori de toamnă,
am pus în glastra de pe masă.

poezie de Dumitru Delcă (20 februarie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu te-am căutat dar te-am găsit
toate în lumea asta au un rost
în adolescentă te-am iubit
azi te văd la fel precum ai fost

ochii tăi cu luciu de cristal
buzele- cu rece de gheţar
zâmbetul - şi trist şi marţial
mai sfidează fostul boschetar

nu te-am căutat dar te-am găsit
doar voiam să văd cum te-ai păstrat
-ştiu că pentru tine am murit
inc-atunci la margine de sat...

nu te-am căutat dar te-am găsit
n-am să-ţi spun nimic nici n-am să-ţi scriu
doar mă simt un pic mai fericit
parc-am dat de apă în pustiu

nu te-am căutat dar te-am găsit
sunt la fel de bâlbâit şi lent
-pentru tine am îmbătrânit
pentru mine-s tot adolescent...

poezie de Iurie Osoianu (15 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: În orice caz, dânsul mi-a zis că eşti perfectă, ba chiar divină.
Diana: A spus domnul director aşa ceva despre mine?!
Lucian: Nu. De fapt, eu am spus aşa ceva, dar dânsul m-a aprobat.
Diana: Ah, linguşitorule.... Era însă vorba despre ce mi-a spus mie distinsul tău prieten.
Lucian: Te ascult.
Diana: Asta ar fi o mare noutate.
Lucian: Ce ţi-a zis dom' director, mamă?
Diana: Că i-ai fi povestit ce s-a întâmplat în seara aceea, când ne-ai anunţat despre misiune, pe mine şi pe tatăl tău.
Lucian: Da, evident, i-am povestit.
Diana: Şi i-ai spus că încă te mai simţi vinovat, deşi ne-am împăcat.
Lucian: Ah, mamă... Normal că mă simt vinovat. Nu pot uita că am fost un mare dobitoc şi nici nu ştiu cum mi-aş putea îndrepta greşeala aceea; nu prea am cum. Am fost atât de neghiob, mai ales faţă de tine... Iar acum vom pleca şi... Ceea ce-am spus rămâne...
Diana: Dragul meu, nu te mai frământa degeaba. Ţi-am spus că n-am fost supărată deloc pe tine atunci, n-am luat seama la câteva cuvinte rostite într-un moment tensionant, deci, n-are rost să te simţi vinovat, să-ţi faci zilele amare din cauza acelui incident. Uită ce-a fost atunci!
Lucian: Dacă ar fi atât de simplu...
Diana: Este!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vindecare

Tu şi eu cândva odată,
Legământ într-o iubire,
Două inimi rătăcite
Universuri - diferite.
Ochii i-am inchis cu lacrimi,
Dorul ferecat în mine
Suferinţei i-am pus lacăt.

Leacul inimii a fost timpul
Tăvălug trecut prin mine.
Dar acum, sunt vindecată.
Ochii mi-au secat de lacrimi,
Dorului deschis-am calea,
Inimii inchis-am vrana.

Te-am visat că eşti cu mine
Te-am visat şi-mi este bine,

Fără tine.

poezie de Angelina Nădejde (7 august 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui înger

Te-ai adus departe printre stele,
Tu, înger blând fără de vină,
Eşti pentru ţară un erou.
Acum tu ne priveşti din cruce,
Iar ţara noastră va renaşte din cenuşă.

Ce crud a fost, Liana – al tău destin!
Şi Dumnezeu a vrut ca să te cheme,
Ţi-ai apărat cu demnitate tricolorul,
Cu sufletul ţi-ai apărat poporul,
Iar pentru ţară te-ai jertfit ca un martir.

De ce te-au judecat prea crunt călăii?!
Când tu aveai o viaţă de trăit...
În apele învolburate şi meschine
Te-ai avântat, Liana – şi-ai pierit...
De ce atâta groază pentru tine?!

Eroii toţi prin noi or să trăiască,
Să ne amintim de ei cu demnitate,
Prin cuget şi simţiri să ne unească,
În viaţă, până dincolo de moarte;
Călăii vinovaţi cu viaţa să plătească.

Nici lacrimi nu-s, eroii să ni-i plângem,
Prin săli de tribunale alergăm,
Dosare prăfuite sunt neluate-n seamă,
Iar pe obraz mai arde o lacrimă de mamă...
Dar din acestea toate nimic nu învăţăm.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-am căutat dar te-m găsit...

nu te-am căutat dar te-am găsit
toate în lumea asta au un rost
în adolescentă te-am iubit
azi te văd la fel precum ai fost

refren:

ochii tăi cu luciu de cristal
buzele- cu rece de gheţar
zâmbetul - şi trist şi marţial
mai sfidează fostul boschetar

nu te-am căutat dar te-am găsit
doar voiam să văd cum te-ai păstrat
-ştiu că pentru tine am murit
inc-atunci la margine de sat...

refren

nu te-am căutat dar te-am găsit
n-am să-ţi spun nimic nici n-am să-ţi scriu
doar mă simt un pic mai fericit
parc-am dat de apă în pustiu

refren

nu te-am căutat dar te-am găsit
sunt la fel de bâlbâit şi lent
-pentru tine am îmbătrânit
pentru mine-s tot adolescent...

refren

cântec, versuri de Iurie Osoianu (15 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea

În urma unui rămas bun,
Acolo am prins rădăcină,
Stau şi le judec de nebun,
Să înţeleg cine-i de vină...

Pe calea tristă ce-ai ales,
Eu n-am sa pot păşi vreodată,
Sunt trist că nu te-am înţeles,
Poate voi şti cu altă fată.

Vei fi mereu o amintire,
Şi sunt dator să-ţi mulţumesc,
Din partea mea a fost iubire,
Tu m-ai făcut să o trăiesc.

A fost real sau ireal,
Eu am simţit, a fost divin,
În palma ta, purtat de val,
O întâmplare, un destin...

Pare c-am fost copii, o clipă,
Mi-a fost mai greu mie să cresc,
Dar simt că n-au fost o risipă,
Acei o mie "Te iubesc!".

Nu înţeleg a cui e vina,
O fi a mea, o fi a ta,
În rădăcini cuprind grădina,
Acolo-i ultima cafea.

Ne-am reproşat atât de multe,
Puteam s-o facem c-un sărut,
Când inimi nu vor să asculte,
Atunci chiar totul e pierdut.

Îmi beau cafeaua, sunt rănit,
Amară-i ea, amar sunt eu,
Să nu regreţi tot ce-am trăit,
Ai fost cândva motivul meu.

În urma unui rămas bun,
Acolo am prins rădăcină,
Stau şi le judec de nebun,
Să înţeleg cine-i de vină.

Ştiu, zace-n mine un regret,
Dar poate e mai bine-aşa,
Am crescut greu, am mers încet,
De azi îţi jur, mă voi schimba!

Voi fi matur,
Nu pentru tine,
Pentru ea.
Cine e ea?
Nu ştiu, dar voi afla! ❤️

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-am uitat

Te-am văzut încântătoare,
Cu tine am vrut să zbor,
Dar... Aripile mi-ai fost frânte,
Doamne! Astăzi, rău mă dor.

De s-or vindeca vreodată,
Sau vor creşte alte, noi,
Am să zbor în lumea toată,
Peste munţi şi peste văi.

Să te caut printre Iele
Oriunde vei fi zburat,
Te-am iubit, eşti printre cele
Ce iubesc... Nu te-am uitat.

Te-oi găsi chiar şi pe lună,
Te ador! Spune-mi un "Da"
Vino! Întinde-mi o mână,
De-a pururi să fi a mea.

Apoi... Să zburăm spre stele,
Pe cărările-amintirii,
Să fim singuri printre ele,
În vâltorile iubirii.

Şi-n această dulce vrere,
Tu în braţe să mă strângi,
Să-ţi dea lacrimi de plăcere,
Dorurile să-mi înfrângi.

Eu... Cu stângăcia-mi rară
Să-ţi sărut buzele moi,
Şi uitând orice ocară,
Veşnic... Să fim amândoi.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2 iunie 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada unuia ca tine

Nu sunt erou, dar nici vreaun vagabond,
Nu am iubit şi nici n-am fost iubit...
Mereu fost-am îndrăgostit,
Când prea roşcat, brunet, sau poate blond.

Nu am cules doar o singură floare,
Nu m-am oprit doar la frumos şi blând;
Ori mult am mers, ori mult prea stând,
Am cunoscut şi dulci şi-amare.

N-am fost vreun prototip care să-l placi,
Dorit, de nepătruns, fără s-aleg...
Tot de isteţ pe cât am fost de bleg,
Printre bogaţi şi printre săraci.

N-am fost văpaie, dar nici un invizibil
Şi am trecut prin vieţile a mulţi...
Lipsit fiind, le-am dat tot la avuţi
Văzut ca-nflăcărat, sau impasibil.

Nu sunt iubirea cuiva, cum n-am iubire...
Nu caut să mă vezi, sau să mă şterg.
Nu stau... dar poate nici nu merg,
La fel ca toţi şi unic prin trăire.

Mă poţi cunoaşte dacă te uiţi în tine.
Sunt genul cel iubit şi cel respins...
Pe cât de intangibil, cât cuprins,
Ascuns, sau la vedere, întru sine.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe deşucheate

- Ai auzit, dragă! Ce-a spus… Ăla… Aseară?
Că lume-ai o „catastrofă” şi că…. O să dispară?
- Da! Am auzit, dar sunt…Nişte vorbe deşucheate,
Ca cei cu limba lată, de care-au fost lansate.

Sunt uni ce înşiră, astfel de vorbe goale,
Ce sunt uşor ascunse, sub lungile lor poale,
Unii chiar din prostie, alţii… Vor mizilicuri,
Să-şi mai lungească paşii din astfel de nimicuri.

Vorbele se-aud şi… Se-nţeleg, adesea deformate,
Şi tot aşa dispar cum ele-au fost lansate,
De nu au conţinut, sunt puf de păpădie,
Dispar şi lasă-n urm doar…. Zvon şi gălăgie.

Corneliu 25.05.2008

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (25 mai 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!