Romanţa lacrimilor mele

…Omul, terminând cu vorba,
Nu ştiu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porţi lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanţă fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le ajungă.

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Şi n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O... Doamne! Cu ce ţi-am greşit
De nu-mi mai ierţi păcatul,
Părinţii mi-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri şi grozăvia,
Dă-mi forţă ca să mai zâmbesc
Să zbor ca ciocârlia".

- Ascultând aceste versuri
Am deschis uşa la tindă
Şi trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii şi faţa,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Şi, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea ştia de tragedia
De la Bălgrad şi din ţară
Şi de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, odată,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată….

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce plângi mamă? (baladă, în memoria celei ce mi-a dat viaţă)

De vei citi aceste versuri,
Vei înţelege foarte mult,
Vei şti că dragostea de mamă,
E prea puţin, un... cult.

Când îţi văd privirea tristă
Şi pleoapele-n lăcrimate,
Simt că inima-mi plesneşte
Şi deodată nu-mi mai bate.

Să-mi revin mă uit la soare,
Îmi şterg fruntea şi obrazul
Şi-ncercând să-ţi fur o vorbă
Te-ntreb mamă: -Ce-i necazul?

Tu te-ntorci, privind spre mine,
Îţi stergi ochii cu năframa
Şi c-o voce tremurândă
Spui zîmbind: -Mânca-te-ar mama!

Eşti prea mic, pricepi puţine
Ca să ştii ce este chinul,
Când vei creşte peste vreme
O să-ţi povestesc destinul.

-După câţiva ani de groază
Şi-a războiului teroare,
Am crescut călit de timpul
Vremilor necruţătoare.

Acum, spune-mi ce te doare?
Povesteşte-mi despre tine,
Spune-mi mamă: -De ce tata
A plecat şi nu mai vine?

- O... Băiatul meu de-o şchioapă
Pot să-ţi povestesc.. o lună,
Despre viaţa-mi zbuciumată,
Tristă, grea şi... nu prea bună.

Am văzut lumina zilei
La sfârşitul “celui” veac,
Undeva în lunca Tisei
În casa unui om sărac.

Mama... A murit de vreme,
Nu ştiu dacă-aveam trei ani
Şi de-atunci a-nceput chinul
Celor ce-au rămas orfani.

Tata? Nu a stat pe gânduri,
Repede s-a însurat,
Re-nodând firul vieţii
El pe-acasă n-a prea stat.

“Maştera”? - O... zgripţuroaică,
Era foarte rea cu mine,
Să dispari! striga întruna,
E vremea să scap de tine.

Şi... Într-o zi tristă de toamnă,
Când aveam doar zece ani,
Am plecat în neştiinţă
Pe-o alee cu castani.

Şi, aşa... mergând alene,
Mă gândeam ce-o zice tata?
Când s-o-ntoarce de la lucru
O să-ntrebe unde-i fata?

Dar... orice va zice dânsul
Eu pe-acasă nu mai trec,
Dac-aş şti că-ntreaga viaţă
Prin străini am s-o petrec.

S-or găsi în lumea asta
Şi oameni cu suflet mare,
Să-mi dea undeva de lucru,
Să câştig bani şi mâncare.

După atâta mers desculţă,
Obosită, îngândurată,
Aş fi vrut să-mi leg piciorul
La o rană-nsângerată.

Dar cu ce? N-aveam o cârpă
Şi nici leacuri din “cicoare”
Să-mi astâmpere durerea,
Să pot merge-n picioare.

Mă aşez şi stau o clipă
Să mai uit de-atâta “of”,
Apoi, iar o iau spre drumul
Şi conacul unui “grof”,

Despre care, spunea tata
Că e om de omenie
Şi-angajază câte-o “slugă”
Să-i muncească pe moşie.

Ajungând, eu... bat la poartă,
Tremurând grozav de frică,
Poate cineva m-aude
Şi vreo vorbă o să-mi zică.

Prin gardul înalt de sârmă,
Văd o “cuşcă” sub stejar
Şi din ea venind spre mine
Un căţel mic, de “ogar”.

Se opreşte şi nu latră,
De-odată întinde “lăbuţu”
Şi mişcând mereu din coadă
Eu îi zic un: “cuţu”! “cuţu”!

După el, unu mai mare
Se avântă înspre gard,
Avea labe lungi şi-o coadă,
Parcă era “leopard”.

Pe moment simţeam o dramă,
Doamne!... Ăsta mă mănâncă,
Dar când a venit aproape
Se oprise ca o “stâncă”.

Cu ochii ţintiţi spre mine,
Parcă avea ceva a-mi zice:
-Linişteşte-te fetiţo!
Aicea vei fi “ferice”.

-Se-ntoarce şi-n două labe,
Cu privirea spre o “şură”,
Scheaună rar, a durere,
Apoi... un, lătrat din gură.

Numai după două clipe
Văd că vine înspre mine
Un bărbat înalt, cu plete
Şi mă-ntreabă: -Cei cu tine?

- Mă cheamă Elisabeta,
Sunt din “satul” de pe luncă,
Am plecat demult de-acasă,
Caut undeva de muncă.

- Ce ştii tu să faci fetiţă?
Să munceşti eşti încă mică?
Dar s-o-ntreb pe “jupâneasă”
Să vedem ce o să zică.

Vino! numai sta la poartă
E târziu, se face noapte,
Du-te-n sură, vezi pe o “laiţă”,
Am strâns nişte pere coapte.

Mâncă, dacă-ţi este foame,
Eu mă duc după “ulcior”,
Să aduc puţină apă
Să-ţi speli rana la picior.

Până atunci vine şi “doamna”,
Că-i plecată la oraş,
Are şi ea trei fetiţe,
Parcă sunt trei îngeraşi,

Au plecat ca să se plimbe,
Cu o “cocie” frumoasă,
Până este dus “conaşu”,
El e sever, nu le lasă.

-Cum stăteam dusă pe gânduri,
Văd “ogarul” cum se zbate,
Aleargă din stânga-n dreapta
Pîn-la poarta cea din spate.

Fugi Gheorghe! Deschide poarta,
Strigă unul din “poiată”,
Poate vine “domnişoru”
Care-i plecat la armată.

El vine mereu pe vale,
Cred că l-a simţit “lăbosu”,
Vezi cum îl saluţi băiete,
Ştii că face pe “scorţosu”.

-Las pe mine măi “bădiţă”
Ştiu eu cum să-i fac pe plac,
Nu odată i-am pus “râma”
Când a pescuit pe lac.

-Te-nţeleg, dar dracu ştie,
Umblă veşnic mânios,
De când e plecat “conaşu”
Toate merg numai pe dos.

-Buimăcită de durere
Ies puţin în gura “şurii”
Să văd un amurg de soare
Printre crengile pădurii.

Poate vine şi cucoana,
Doamne! Oare, ce-o să zică?
De mă ia de slujitoare
Voi munci ca o furnică.

Voi fi harnică, curată,
Voi sădi flori în grădină,
Orice mi-ar zice “stăpâna”
Voi “zbura” ca o albină.

Deodată se aude-un zgomot
Şi tropotul unor cai,
Ce trăgeau cu multă râvnă
Un “fiacru” în alai.

Se opreşte la intrarea
În conacul “lejendar”
Şi din el coboară sprinten
O cucoană cu mult “har”.

Parcă e cum zise omul
Ce mă poftise-n ogradă:
Linişteşte-mi Doamne chinul
Să n-am vorbe de “tăgadă”.

Avea haine lungi, pestriţe,
Iar pe cap o pălărie,
Părul despletit, pe spate,
De culoare argintie.

O priveam urcând pe trepte,
După ea, trei copiliţe,
Apoi, una mărişoară,
În capul gol şi cu codiţe.

Ducea-n mână o “coşarcă”,
Pe umeri o pelerină,
Era înaltă şi subţire
Şi-avea mersul de “felină”.

Aşteptând cu nerăbdare
Nu ştiam ce o să fie,
Dar de-odată o bătrânică
Mă cheamă-n bucătărie.

-Dute! pe “târnaţul” cela,
Vezi o rochie pe sfoară?
Spală-te, apoi te-mbracă
Să arăţi a “domnişoară”

După ce mânânci un “gulaşi”
Mergem sus la “vătăşiţă”
Ca să-ţi spună câte ceva
Pân-ajungem la “coniţă”.

Vezi cum te comporţi cu dânsa,
Să-i răspuzi doar la-ntrebare,
Povesteşte-i despre tine
Când te-ntreabă ce te “doare”.

-Sărut mâna “jupâneasă”,
Sunt o fetiţă orfană,
“Maştera” m-a scos din casă
Şi de-atunci caut de “hrană”.

Întrebând în stânga-n, dreaptă,
Toţi mi-au zis: Dute la “Grofu”!
Şi după mai multe zile
Am ajuns să vă spun “ofu”.

Ştiu să fac destule-n casă,
Prin grădină sau prin vii,
Să ajut pe gospodine
Sau să îngrijesc copii.

Daţi-mi undeva de lucru
Şi un simplu adăpost,
Altfel, viaţa pentru mine,
S-o trăiesc, nu are rost.

După aceste vorbe triste
Şi cu lacrimi presărate,
“Jupâneasa” se ridică,
Cu privirea mă “străbate”:

-Pari a fi o “fată” bună
Şi cucoana te va “place”,
Du-te acum, te odihneşte,
Mâine, vom vedea ce-om face.

-Şi-am plecat încrezătoare
În destinul de mai “bine”.
-Dacă vrei? Spune “bătrâna”,
De mâine te iau la mine.

- Ar fi bine şi acolo,
Mă voi face chelneriţă
Şi voi fi mereu aproape
De “conaş” şi de “coniţă”.

După cinci sau şase zile,
Să fi fost vreo săptămână,
Mă cheamă o cameristă
Şi mă duce la stăpână.

Eram “nealcoşe”, suavă,
Cu un şorţ legat la brâu
Şi purtam la butonieră
Flori de nufăr, de pe râu.

Când ajung, îi dau bineţe,
Mă aplec cu gingăşie,
Deşi casa era mare
Mă simţeam în... colivie.

- Ştiu destule despre tine,
Mi-a spus multe “vătăşiţa”,
Aş vrea să te joci cu “Lety”
Şi să te-ngrijeşti de “Miţa”.

“Nely” este mărişoară,
De la-ntâi începe şcoala,
Pleacă zilnic pân-la Tissa,
O însoţeşte tanti Lola.

- Cum doreşte-a mea stăpână,
Nu o iau ca umilinţă,
Fiindc-aţi fost “bună” cu mine,
Eu vă jur pe veci credinţă.

Voi fi vrednică în toate,
Mă gândeam în sinea mea,
Că mai bine ca aicea
Nu va fi la nimenea.
..........
Fie-ţi voia ta “Iisuse”
Doamne! Nu mă părăsi
Fă-mi urcuşul cât mai neted
Cât în lume voi trăi.

După atâta suferinţă,
Zile “negre”şi “furtună”
Au venit şi pentru mine
Soare mult şi vreme bună.

Am muncit cu multă râvnă
Pentru această mare “doamnă”
Şi voi ţine veşnic minte
Zilele din acea toamnă,

Ce mi-au “hărăzit” destinul
Şi croit o nouă “lume”,
Lângă aceşti “părinţi de suflet”
Ce mi-au dat şi un prenume

Şi de-atunci “Erji” mă cheamă,
Mi-am format şi o credinţă
In Iisus mântuitorul
Celor mulţi, în suferinţă.

Peste tot, în lumea largă,
Roma, Pesta sau Viena,
Când pleca doamna de-acasă
Mă chema să îi port “trena”.

Eram omul de-ncrezare,
Ea se “bizuia” pe mine
Şi de-aceea şi răsplata
Era aşa cum se cuvine.

Toate erau minunate
Ca o poveste frumoasă,
Dar simţeam mereu în suflet
Remuşcarea ce m-apasă.
..........
Treceţi ani, treceţi întruna
Şi cu voi să cresc şi eu,
Să ajung o “domnişoară”,
Să mă-ntorc la tatăl meu.

În genunchi să-i cer iertare
C-am “fugit” fără a-i spune,
Poate astfel va-nţelege
Că aşa... a fost mai bine.

Dar o veste nedorită
Mi-a stopat orice speranţă,
Izbucnise confruntarea
Multor state-n alianţă.

Astfel, a-nceput “răzbelul”
În Balcani şi-n toată ţara,
Pe când noi eram departe,
Tocmai pe la Timişoara.

Graniţele au fost închise
Iar tăticu concentrat,
Dus cu “forţa” la Viena
Să lupte pentru-mpărat”.

Să scăpăm de încleştarea
Trupelor dezlănţuite
Am plecat spre nordul ţării
Folosind căi ocolite.

După nopţi şi zile grele
Şi multe peripeţii
Am ajuns pe la “Vâlcele”
La o casă, între vii.

“Gazda” ne-a primit cu lacrimi
Auzind ce s-a-ntâmplat,
Ne-a dat apă şi mâncare,
Peste noapte, ne-a cazat.

După un popas mai mare,
Stăpâna şi-a revenit,
Apoi,... am plecat spre urbea
Unde ne-am şi stabilit.

În oraşul de pe Someş,
Cu cetăţi de mii de ani,
Ce-au rămas ca moştenire
De la daci, de la romani,

Într-o casă mai modestă
Cu încăperi vreo nouă, zece,
Cumpărată de stăpână
Pe coroane- austriece.

Veştile veneau răzleţe
De pe front şi din “afară”,
Nu ştiam ce e cu tata,
El era în altă ţară,

Despre Victor, zis “baronul”
Ce-a rămas pe la moşie
Am aflat de la cucoană
Că e-n mare “ananghie”.

Toţi bărbaţii buni de muncă
Au fost duşi pe front să lupte,
Astfel, au rămas pe câmpuri
Cereale, fân şi fructe.

Fiul său zis domnişoru,
Militar de meserie
A căzut lovit de gloanţe
Pe Mureş, la... Orăştie.

Fetele crescând şi ele
Au plecat peste hotare
Să-şi formeze viitorul
Într-o urbe mult mai mare,

La o rudă după mamă,
Un bătrân fără copii,
Ce-avea multe magazine
De veşminte şi “ciaclii”.

Am rămas eu şi stăpâna
Şi cu ea, fata cea mică,
Ce crescuse deja, mare,
Devenise ”ibovnică”.

Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” şi “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la ţara -mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulţi cântau de bucurie,
Alţii, erau supăraţi,
C-au pierit loviţi de gloanţe
Milioane de bărbaţi.

Printre ei, era şi tata,
Despre care am aflat
Că murise lângă “Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Şi-avea grad de caporal.

-Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviţi năpraznic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arşi de vii sau sfârtecaţi,
Pe alţii i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvaţi.

Spune-mi omule de tata,
Povesteşte-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

-De eşti tu, fată bălae
Şi ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit şi, am noroc,

Să-ţi destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe nişte “ţoale”
În gară la... Nuşfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Şi ţinându-i capu-n braţe,
Jeluind, mult m-a rugat:

-Camarade! sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povesteşte-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Şi inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

-După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărţit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Şi-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Şi de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul şi cruciuliţa,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe -Cherecheşul,
Din “ Sasnireşul” pe vale.

Mă mai cheamă şi Zegreanu,
De la Zagra - Năsăud,
Lumea-mi zice: a lui Şimon,
După moşu din Cimbrud.

Dacă îţi face plăcere
Sau nevoile te-apasă,
Caută-mă, ştii pe unde,
Am pământ, grâne şi casă.

Am avut şi o nevastă,
Fata popii de la Ţop,
Dar când am plecat la oaste
A fugit cu unul, Pop.

-Omul, terminând cu vorba,
Nu ştiu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porţi lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanţă fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le "ajungă".

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Şi n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O,... Doamne! Cu ce ţi-am greşit
De nu-mi mai ierţi păcatul,
Părinţii mii-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri şi “grozăvia”,
Dă-mi forţă ca să mai zâmbesc
Să zbor ca "ciocârlia”.

-Ascultând aceste versuri
Am deschis uşa la tindă
Şi trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii şi faţa,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Şi, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea ştia de tragedia
De la Bălgrad şi din ţară
Şi de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, “odată”,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată.

-Ai văzut ce-ţi poate aduce
Horoscopul tău ciudat,
N-ai decât să-nfrunţi necazul,
Ce ţi-e scris, ce-ţi este dat,

Te cunosc destul de bine,
Ai crescut în casa mea,
Eşti prea dârză, ai putere
Să te baţi cu soarta grea.

Viaţa este foarte dură,
E mai grea ca un război,
Vei învinge, mergi-nainte
Nu te-ntoarce “înapoi”,

Ce a fost, a fost şi trece,
Ce va fi vom mai vedea,
Ai tot viitoru-n faţă,
Luptă şi nu renunţa.

-După ce-a trecut o vreme,
Peste timp mi-am revenit,
Memorând aceste îndemnuri
Mintea mi s-a limpezit.

Călăuză mi-a fost munca
Şi destinul, “blestemat”,
Trebuia să-mi caut omul
Care să-mi fie bărbat.

Şi ieşind mai mult pe-afară,
Dumineca şi-n sărbători
M-am împrietenit la baluri,
Cu fete şi cu feciori.

După Paşti, pe la “ Rusalii”,
La un bal, mai către seară,
Intr-un grup de câţiva tineri
Văd unul cu mustăcioară.

Avea faţa roşcovană
Şi alură de atlet,
Tot mişcându-se prin sală
Eu îl urmăream, discret.

-“Dame-n vals”! Strigă cu patos
Ceteraşul de pe scenă,
-Să-l învit să mă dansaze,
Pe moment, îmi era jenă,

Dar când a-nceput alaiul,
Din priviri l-am “săgetat”
Şi uitând orice sfială
Să dansăm, l-am învitat.

-Ce mai faci, fată bălae?
De trei ani nu te-am văzut,
Cum te mai distrezi la balul
Lucrătorilor din “lut”?

-Când a spus aceste vorbe,
După grai l-am desluşit,
Era omul cel cu vestea
Tatălui, cum a murit.

-Ce să fac? Îmi pare bine
Că te văd mai sănătos,
Nu te mai doare piciorul
Cel zdrobit până la os?

Te-ai schimbat aşa de tare,
Zău, că nu te cunoşteam,
Vocea ţi-a rămas aceeaşi,
Prin vis o mai ascultam.

S-a uitat prelung la mine,
M-a îmbrăţişat cu dor,
Apoi,... am dansat cu râvnă
Acel “vals nemuritor”

Şi ţinându-mă de mijloc
Cu patos şi gingăşie
Il simţeam că e bărbatul
Căruia-i voi fi soţie.

După dansul, ca în basme,
Udă “leoarcă” de sudoare
Am ieşit pe o terasă
Unde era mai răcoare.

Pauza a fost plăcută,
Nu mai ştiu ce-am povestit,
Dar reţin că-n acea seară,
Sincer, m-am îndrăgostit.

N-a trecut prea multă vreme,
M-a cerut să-i fiu soţie,
Când i-am spus vestea “cucoanei”
A fost mare bucurie.

-Eu am să fiu “soacră mică”,
Mă voi îngriji de toate,
Pe “Lety” s-o chemi de naşă,
Aşa-i bine şi, ea poate.

Vezi ce zice “ nireşanu”,
Chemă-l într-o zi la noi,
Să vorbim mai pe-ndelete
Despre nuntă şi... nevoi.

Nunta-i “heredie” mare,
S-o facem cum se cuvine,
O să invităm tot satul,
Sigur, lume multă vine,

O să vină şi “baronul”,
Ştii că ţi-a făgăduit,
Dacă-i scriem o scrisoare,
Va fi foarte fericit.

-Timpul nu a stat pe gânduri,
Nici noi nu am zăbovit,
Am dat “sfoară” în tot satul
Cu patos ne-am pregătit.

Cu petele la “ciomege”
Şi cu flori la pălărie,
“Chemătorii” au dus vestea
Peste tot, lumea să ştie

Despre nunta lui “Gheorghiţă”,
La toamnă, după “cules”,
Care şi-a găsit o fată
Mai săracă, dar pe-ales.

-Vom veni de bună seamă,
Răspundeau la chemători,
Toţi cei invitaţi la nuntă,
Mai bătrâni, fete, feciori.

Nea Ghiţă e om de treabă,
Altul ca el nu găseşti
Şi de aceea şi “ospăţul”
O să-l facem ca-n poveşti.

Druşcele umblau şi ele
Pe la “Starosti” mai bătrâni
Să culeagă câte-o “snoavă”
Ce-a rămas de la străbuni.

Vestea nunţii s-a dus iute
Şi-n satele din prejur,
Zagra, Unguraş, Livada,
Din Dej până la Cristur.

Au promis că vin la nuntă,
Neamuri, prieteni, megieşi,
Era cunoscut “bătrânul”
Ca un mare “cherecheş”.

A sosit şi ziua “sfântă”,
Când am zis un “da”, sfios,
Că simţeam o umbră-n suflet
Să nu-mi meargă, iar pe dos.

Dar, alaiul, prietenia
M-au făcut să simt ce este,
O petrecere ca-n basme
Cum e numai în poveste.

Am dansat “jocul miresii”
Primul vals cu al meu bărbat,
Apoi, rând pe rând, nuntaşii
Până-n zori, toţi m-au jucat.

Să aveţi “casă de piatră”
Şi-n viaţă mult noroc,
Pe aceste vorbe sacre
Le-auzeam la orice joc.

Deodată se-aude o voce:
- Face-ţi lininişte deplină!
Să “descânte” Iuliana
“Cântecul de la Găină”:

“-Face-ţâ-mi o ţâr de loc,
Să ajung pân-la mijloc,
Să mă vadă nănaşa,
C-am venit cu găina.

U iu iu! Nănaşe mare,
Ia ridică-te-n picioare,
Să vezi găina-n pănată
Cu flori roşii de muşcată,

În cap pălărie sură,
Cu ţigara-aprinsă-n gură,
Rumenită în tipsie,
Te priveşte parcă-i vie

U, iu, iu! Nănaşule,
I-a scuturăţi pungile,
Ca să plăteşti găina,
Să o las la nănaşa,

U... iu iu! U... iu iu!”
..........
După o noapte ca-n poveste,
Obosiţi de-atâta joc,
Unii au plecat spre casă,
Alţii, mai cântau cu foc.

-“Zâ-mi Codruţ o ficiorească”,
Că-ţi mai dau zece “griţari”,
Zâ-mi o doină de pe Someş
Să fac ciudă la “jendari”,

Hai Domnică, încă o ţâră
Să te mai joc pe sub mână,
Să-ţi ajungă veselia
Barăm pentr-o săptămână.

-“Vin Iuoane!, Fii pe pace,
Că stau bine pe călcâie,
Doamne, ce nuntă frumoasă
Dumnezeu, pe tăţi să-i „ţâie”.

Bate Iuoane cizma tare,
Să se-audă peste deal
Cum se-n veselesc românii
Din "Sasnireş şi Ardeal”.

-Când a cântat pitpalacul,
Dimineaţa pe răcoare,
Eram tare obosită,
De-abia stăteam în picioare.

M-am dres cu-n pahar de “bragă”,
După care rând pe rând,
Am condus cavalereşte
Ultimii nuntaşi, zâmbind.

-Dumnezeu vă aibă-n pază,
Ne-a spus surâzând nănaşu,
- O s-o facem şi la anul
Când vom boteza “urmaşu”.

-Anii au trecut alene,
La-nceput mai liniştiţi,
Dar pe urmă, după o vreme,
Au fost foarte diferiţi,

Aţi venit voi... cinci pe lume,
La doi-trei ani, câte unu,
“Tata”, veşnic cu “cioplitu”,
Eu munceam din greu cu “bunu”.

Vremurile au fost grele,
Crizele-ncepeau să “stoarcă”,
Dar mai greu ne-a fost când tata
A “plecat” să nu se-ntoarcă.

După el, multe necazuri,
M-a lăsat cu datorii,
Cumpăra-se cinci hectare
De pământ, pentru copii.

Apoi... a murit şi moşu,
Calul, vaca şi trei oi.
Am rămas cu cinci odrasle
Mici, orfani şi mai mult goi.

Cel mai mic era în “faşe”,
Cel mai mare, Tiofil,
Avea unsprezece toamne,
Era şi el... un copil.

Sora ta, puţin mai mare,
A plecat pe la oraş
Să-şi câştige existenţa,
"Muncind pe la boieraşi".

Pe Tibi, l-am dat de “suflet”,
La mătuşa din Livada,
Ea n-avea copii şi,”Doru”,
Vroia să-i lase lui “ograda”.

Tu erai mai mic cu Emil,
Nu l-aţi cunoscut pe tata,
Dar destinul v-a dus ”trena”,
N-aţi avut nimic de-a gata.

După aceşti ani cu necazuri,
Cel de al doilea război,
Izbucnise-n Europa,
Ajungând şi pe la noi.

Ruşii ne-au ciuntit Moldova,
Mai spre nord şi Bucovina,
Ungurii -au primit Ardealul
Printr-un “Act de la Viena”.

Peste tot, numai necazuri,
Ură, vrajbă, sărăcie,
Şovinismul şi desmăţul
Au făcut multă urgie.

Voi, umblând desculţi de-a valma,
Cu vacile la păscut
V-aţi îmbolnăvit de “râie”,
Numai pozne aţi făcut.
..........
După ce-au pierdut războiul
Şi spre vest se retrăgeau,
Nemţii, “sechestrau” cu forţa
Tot ce-n cale întâlneau.

Nouă ne-au luat din “şură”
Două “măji” de orz tocat
Şi-o căruţă aproape plină
Din mălaiul desfăcat.

Când am vrut să le tai calea
M-au ameninţat urât,
Că mă-npuşcă fără milă
Sau îmi pun ştreangul la gât.

-Duceţi-vă în “pustie”,
Dracul să vă ia pe toţi,
Blestemul vă poarte paşii
Neam spurcat de “Ostrogoţi”.

N-am scăpat bine de una,
Alta a dat peste noi,
Au venit din est “muscalii”,
Neam de slavi, puhoi,... puhoi.

Ăştia ne-au luat din casă
Tot ce au găsit mai bun,
Iar când s-a sfârşit “bătaia”
Ne-au lăsat “zestre”, un “tun”.

Ne-au luat din “stog” ovăzul,
Iar din şură tot mălaiu,
Trei oiţe şi-o văcuţă
Cu care ne duceam “traiu”.
..........
Astea-s “lacrimile mele”,
Ţi le-am spus cu atâta dor,
Să-nveţi carte dragul mamii,
Să te faci un scriitor,

Să le-nşiri într-o poveste,
Mai bine sau mai stingher,
Ca să ştie strănepoţii
C-am fost o... “mamă de fier”.

Altele, de mai “încoace”
Nu ţi le mai povestesc,
Le-ai trăit şi tu, copile,
Nici nu vreau să-mi amintesc.

-Da mamă! Le ştiu pe toate,
Le-am trăit şi le ţin minte,
Pâinea neagră de secară
Şi mâncarea, un “blid de linte”.

Sapa, coasa, plugul, grapa,
Furca şi claia de fân,
“Csendorii” cu pene roşii!
Şi primarul cel hapsân,

Cotele de grâu predate,
Şi atâtea dări impuse,
Nu am să le uit măicuţă,
In mintea mea sunt incluse.

Mamă! O să mai ţin minte,
Viaţa ta plină de jale,
Un destin atât de aspru
Ce-ţi “croise a ta cale”,

Vorbele-ţi mai mult cu lacrimi,
Când mereu mă-n povăţai:
-“Să-nveţi carte dragul mamii,
Că-nvăţând de toate ai”.

“E trist dar adevărat.
Viaţa "Ta" atât de dură, mamă,
m-a îmbărbătat”.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheorghe, eroul de pe Someş

- De ce plângi mamă?
- Nu ştiu fiule, mă gândeam aşa….
la adevăr şi libertate, şi…. la prea multă nedreptate.
Sunt fiică de erou, am fost soţia unui erou, sunt
mama unui… erou.
Urmez eu. Este bine?
Corneliu

…. Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” şi “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la ţara mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulţi cântau de bucurie,
Alţii, erau supăraţi,
C-au pierit loviţi de gloanţe
Milioane de bărbaţi.

Printre ei, era şi tata,
Despre care am aflat
Că murise lângă “Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Şi-avea grad de caporal.

Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviţi năprasnic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arşi de vii sau sfârtecaţi,
Pe alţii i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvaţi.

Spune-mi omule de tata,
Povesteşte-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

- De eşti tu, fată bălaie
Şi ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit şi, am noroc,

Să-ţi destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe nişte “ţoale”
În gară la... Nuşfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Şi ţinându-i capu-n braţe,
Jeluind, mult m-a rugat:

- Camarade! Sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povesteşte-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Şi inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

- După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărţit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Şi-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Şi de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul şi cruciuliţa,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe, zis EROUL,
Din “Sasnireşul” pe vale.

Am scăpat de iadul morţii
Şi i-am spus un legământ:
- O s-o caut camarade,
De o fi… chiar şi…În mormânt….

Şi, te-am găsit!
- Viitoarea lui soţie.
Demnitate, adevăr zguduitor.

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă învăţa cine sunt!

sunt propriul meu ucenic şi învăţător
mi-am zidit temeliile din piatră
am respirat foc şi iubire
am alergat prin ape şi curcubeie
am ferecat şi desferecat lanţuri
şi,
la fiecare apus şi răsărit,
mi-am prins vântul în piept să-mi bată inima cu putere
trăiesc intens şi iubesc pe măsură
am născut patru vieţi şi un înger în cer
ştiu să plâng de fericire şi să mă zdruncin de durere
ştiu să ascult şi să întind o mână celor căzuţi
uneori sunt nătângă şi mă tem,
dar lupt până la capăt
Dumnezeu mi-a spus că mă iubeşte
când mă rog sprijin cerul cu fruntea
nu mă învăţa cine sunt!
eşti rece, dar nu tu eşti oglinda mea!

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi, Doamne, o durere!

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

Nu ţi-am cerut prea multe
Când m-am rugat la tine
Prin locurile culte
Ascunse-adânc în mine.

Nu ţi-am cerut palate,
Nu ţi-am cerut o pâine,
Voiam doar sănătate,
S-apuc ziua de mâine,

Iar tu, din bunătate,
Mi-ai dat atâtea zile;
Le-am irosit pe toate,
Făcându-le sterile.

Te rog, mai dă-mi o şansă,
Oricât ar fi de mică,
Să pot intra în transă,
Şi chiar în miez de frică,

Să văd iar universul,
Cum se desparte-n două,
Şi să primesc chiar versul
Din ochii tăi când plouă.

Dă-mi, Doamne, raţiune
Dincolo de simţire,
Şi lacrimi, poţiune
Cu gust de nemurire,

Să simt cum bate vântul,
Să simt cum curge apa,
Să simt plângând-pământul
Când se-adânceşte groapa.

Să simt întreaga lume
Cum o ating cu mâna,
Şi-n valul fără spume
Să-mi limpezesc româna.

Dă-mi, Doamne, frenezia
Şi dorul cu suspine,
Când vine poezia,
Să mă gândesc la tine,

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucuria unui vis

In visul meu
Eu te-am văzut
Zburând spre ceruri
Ne-ncetat.

Sincer îţi spun,
M-am bucurat.

Am vrut şi eu
Să zbor,
Dar n-am putut,
Căci aripile mi-au căzut.
Şi-s tare supărat.

Ca să te prind
N-am apucat.
In zborul tău
M-ai măgulit
Apoi… Eu m-am trezit.

Te duci ca fulgerul,
Pe sus,
Apari, dispari,
Eu pară nu-s
Şi… Zău că e păcat

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am spus

Am spus mi-e dor când mi-a fost dor
Şi-am spus te rog când am dorit,
Am spus nu vreau şi-am vrut să mor,
Atunci când nu m-ai mai iubit.

Am spus că ştiu când n-am ştiut
Şi-atunci când n-am avut am dat,
Am plâns atunci când m-a durut
Şi-am spus nu pot, dar am răbdat.

Am spus că am când n-am avut
Şi nu ţi-am spus cât te doream,
M-am întristat când te-am pierdut
Şi-am spus sunt prost, fiindcă eram.

Am spus că pot când n-am putut
Şi că-i uşor când mi-a fost greu,
M-am supărat, dar mi-a trecut
Şi-am fost întotdeauna eu.

Am spus mereu ce-aveam de spus
Şi-am scris să ştii că te iubesc
Şi-atuncea când voi fi apus
Şi n-o să pot să mai vorbesc.

Doar un cuvânt am să mai spun
La modul cel mai serios,
Mi-e drag de tine cea de-acum
Şi tot ce-am spus e de prisos.

poezie de Ovidiu Vasile din Damen-Tango
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce te-ai dus? De ce nu vii?

Un an din viaţă-a mai trecut
Şi încă o stea a mai căzut.
Cum anii trec, se scurg mereu,
Cu ei odată trec şi eu,
Imbătrânesc şi-mi pare rău,
Că nu m-ai cunoscut.

De ziua mea te-aştept să vii.
Te anunţ de astăzi ca să ştii.
Să vii! Un.... La mulţi ani să-mi spui,
Că sunt orfan, al nimănui,
Să nu mai rătăceşti haihui,
De ce te-ai dus? De ce nu vii?

O.... Vino iar iubirea mea,
Te-aştept şi te voi aştepta.
Eu te ador şi.... mult am vrut,
Să vii să-mi dărui un sărut,
Să fim din-nou ca la-nceput
Măcar un ceas. De ziua mea!

Dar.... În zadar am aşteptat
Venirea ta. M-am înşelat.
Eu cred că nu mă mai iubeşti,
Nu-mi vrei iubirea, n-o doreşti,
De şi ţi-am spus că nu greşeşti.
Sincer! Regret că ai plecat.

Dar... Nu-i nimic, vei regreta.
Când dorul te va zbuciuma,
O să încerci să îmi revii,
Când toamnele-ţi vor fi pustii,
Atunci... Iubita mea! Ţi-o spun să ştii
Că te-am uitat! Şi, nu te pot ierta.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi pare rău... De ce m-ai părăsit

La 15 ani de la dispariţia celei ce a fost...

De ce oare mi-a fost lăsat
Să sufăr ani înlăcrimat
Şi să trăiesc de parcă nu-s,
De când te-ai dus, de când te-ai dus...

De ce atâtea suferinţi
Ce uneori mă scot din minţi
Şi-atunci eu plâng îndurerat,
De ce-ai plecat, de ce-ai plecat?

De ce? Că doar nu ţi-am greşit,
Fără să-mi spui m-ai părăsit,
Sau ţi-a fost jenă să mă laşi
Să-ţi fiu părtaş, să-ţi fiu părtaş...

Odorul meu, "Tu" ai ştiut
Cât am sărit şi m-am zbătut
Să fac aşa cum ţi-ai dorit,
Dar tu m-ai părăsit, m-ai părăsit...

Fii liniştită de ştiam,
Eu până-n ceruri alergam,
Să te opresc din drumul tău,
Îmi pare rău, îmi pare rău...

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (20 ianuarie 2005)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greşeli, schimbări şi ajutor

Fac asta din dorinţă,
O fac din neputinţă,
Căci sunt o simplă fiinţă
Ce simte suferinţă.

Fac asta cu folos,
O fac cât mai frumos,
Dar simt că merg în jos,
Şi-o fac mai dureros.

Încerc s-o fac mai bine,
Gândindu-mă la tine,
Dar lacrimi cad puţine
Şi frica nu mai vine.

Şi aud că vrei să-mi ceri
Să încerc din răsputeri,
Să renunţ la zeci poveri,
Să n-am parte de dureri.

Dar n-am vrut să fie-aşa,
N-am vrut să uit de ea,
Iar atunci când ea pleca,
N-am vrut a mă schimba.

Cu gându-n stele m-am trezit,
Asta nu-i ce mi-am dorit,
Am uitat tot ce-am iubit,
Am uitat tot ce-am simţit.

Am greşit, am realizat,
M-ai ajutat, nu mi-a păsat,
Dar când pe uşă ai plecat
Nimic frumos n-a mai durat.

Şi-acum când ştiu unde greşesc,
Acum când ştiu ce îmi doresc,
Încerc din nou să-mi amintesc,
Încerc mereu să te găsesc.

Am uitat tot ce-a durut,
Nu mai am ce am avut,
Şi-ncep să simt ca la-nceput,
Dar prea târziu, te-am pierdut.

Am fost mereu un gânditor,
Am fost mereu un visător,
Am fost mereu un luptător,
Dar acum cer ajutor.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când paşii nu te-ascultă

Cu paşii care-i fac
în fiecare seară
încerc să te ajung,
căci dorul mă doboară,
dar... mă opresc şi plâng.

Plânge răbdarea-n mine
că nu te pot atinge,
dispari în ceaţa neagră
când lampa mi se stinge,
gândul din nou aleargă.

Si zbor iarăşi spre stele
cu aripile frânte,
dar nu eşti printre ele,
nu-i cine să mă-ncânte,
nici măcar nişte Iele.

Mă las bătut ca cerga
în piua de pe vale,
din lacrima ce-mi curge
fac un părău de jale
căci dorul tău mă frânge.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (10 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce mă ocoleşti ?

Aseară am trecut din nou pe strada ta,
Gândind că, poate, măcar o clipă te-oi vedea,
Dar în zadar până târziu am aşteptat
Căci gândurile mele din nou s-au spulberat.
Poate-ai ştiut că vin şi ţi-ai schimbat cărarea,
Sau poate că destinul, îmi ocoleşte vrerea.
Nu ştiu, şi nu pot să-nţeleg
Cum aş putea vreodată enigma să-ţi dezleg.
Sunt întrebări cu temă ce-adesea ţi le pui,
Dar nimeni nu le aude, căci sunt al nimănui.
M-au părăsit amicii şi tu m-ai “lepădat”,
Unii, le uită toate dar eu... nu le-am uitat.

Nu ştiu de ce blestemul s-a-nfiripat în mine,
Căci n-am greşit cu voia nici măcar unui câine.

O.. Doamne! Fă-mi plăcerea, dacă şi mâine vin
Şi scoate-mi-o în cale s-o văd măcar puţin,
Să o privesc în faţă, în ochii ei verzui,
Să-i răscolesc în suflet iubirea cea dintâi.
Obrajii să-i roşească, privirea să-i tresară,
Să n-aibă timp să-mi spună o vorbă de ocară.
Apoi... S-o strâng în braţe, acolo în “Dudeşti”,
S-o-ntreb cu nostalgie: De ce mă ocoleşti?

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (1994)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărbătorile oamenilor singuri

Sunt singură, Mamă, trecut-a Crăciunul,
Prietenii, toţi, de mine-au uitat,
N-a dorit să mă cheme la masă niciunul,
Doar ochii în lacrimi inutil s-au scăldat.

Sunt singură, Tată, iar anul se duse
N-am avut cui să-i spun să-l aibă mai bun,
A plecat răvăşit de dorinţe răpuse
Şi am plâns înc-o dată, cum am plâns de Crăciun.

Sunt singură, Mamă, un mac sângeriu,
Tristeţea m-a nins în ajun de An Nou,
Am urlat de durere ca un lup în pustiu,
Îngropând sfâşiat al Iubirii ecou.

Sunt singură, Tată, repetată durere,
Ca un corb solitar, tânjind spre Înalt,
Luminau artificii tresăriri austere,
Fantezii închideam în cutii de bazalt.

Sunt singură, Mamă, o văpaie nestinsă,
Foc arzând inutil, izbăviri implorând
De la Anul cel Nou, niciodată convinsă
De Speranţa ce-mi face cu mâna râzând.

Sunt singură, Tată, dar soarta nu-mi plânge!
Mi-aş dori ca mâhnirea s-o prefac în gunoi
Când frenetic mă strigă zeci de gânduri nătânge...
Dar sunt singură, Mamă, pe Pământ, fără voi.

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de noi...

Ca niciodată azi mi-e dor de tine,
Şi-atât de mult aş vrea să îţi vorbesc,
Iar zâmbetu-ţi candid să-l ţin pentru mine,
Ca-n zilele ce vor veni... să pot să trăiesc.
Ca niciodată azi am vrut să-ţi scriu,
Dar cuvintele în neant au dispărut,
Chinul inimii am crezut că pot să-l descriu,
Dar e prea dureros, iar tocul mi-e mut.
Ca niciodată azi am vrut să-ţi şoptesc
Vorbe dulci, să râd cu lacrimi de fericire,
Chiar şi ochii frumoşi voiam să ţi privesc,
Să simţi că am nevoie de tine, de-a ta iubire.
Ca niciodată azi mi-am dorit să te-mbrăţişez,
Să te ating, să-mi poţi simţi inima cum bate,
Dar nu eşti lângă mine, iar eu mă dezintegrez,
Nici gândul nu te ajunge, eşti mult prea departe.
Ca niciodată azi inima-mi tristă mi-a plâns,
Lacrimi de argint pe obraz curgând puhoi,
Chiar şi sufletul de tristeţe mi-a fost învins
Şi mi-e atât de dor de tine, mi-e dor de noi...

poezie de Daciana Lazăr (22 ianuarie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-te la sânul meu

Blestemul nu m-a ajutat,
Ba, dimpotrivă, agitat.
De când Tu, dragă ai plecat
Puhoi de lacrimi am vărsat,
Oricât am vrut, nu te-am uitat,
Mereu… Am regretat.

Zmeul din mine a-mbătrânit,
Petalele mi-au veştezit
Şi liliacul m-a minţit,
Iar trandafirul, ocolit,
Splendoarea lor m-a părăsit.
Semnal…. Că am greşit.

Dar… Totul este trecător,
Chiar şi gâlcevile ce dor.
Ce n-am să uit? Este un dor,
De şoapta-ţi dulce de amor
Şi nici speranţele ce-mi zbor,
Revino! Te ador…

Rămână triste amintiri,
Avem loc altei regăsiri.
Acele.. Aspre ponegriri
Ce le-nşirai şi din priviri,
Eu le simţeam ca… Amăgiri,
Aştept… Trimite-mi ştiri.

Să rătăceşti? Ştiu că e greu,
Întoarce-te la sânul meu.
Păcate sunt şi-or fi mereu,
Le ai şi Tu, le am şi Eu,
Le ştie numai Dumnezeu.
Tu!.. Pentru mine? Eşti un Zeu.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A trecut prea multă vreme...

Ţi-am deschis zăvorul porţii c-o dorinţă în cuvânt,
N-ai vrut să-mi dai ascultare, am plecat tăcut, înfrânt,
Un răspuns îl aşteptam, că tăcerea nu te iartă,
M-am retras, n-ai spus nimic, ţi-am lăsat dorinţa-n poartă.

Ţi-am deschis zăvorul porţii cu un gând legat de tine,
Gândului n-ai dat crezare, te-ai opus, nu mi-a fost bine,
Cu priviri rătăcitoare căutai în altă parte,
Ţi-am lăsat gândul în poartă, mi l-ai dus în hău, departe.

Ţi-am deschis zăvorul porţii cu un dor uscat de plâns,
L-ai trimis spre alte locuri, mi-l ţineam la pieptu-mi strâns,
N-ai dorit să mi te-apropii, nici măcar să-mi dai o veste,
Ţi-am lăsat dorul în poartă, s-a pierdut într-o poveste.

Dorul, gândul şi dorinţa, toate-acum sunt pe sfârşite,
Nu vor să se mai deschidă zăvoarele ruginite,
Tu mă vrei să vin la tine, zici că am calea deschisă,
A trecut prea multă vreme... Poarta-i rece şi închisă...

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foaie verde, foaie rară

Foaie verde, foaie rară,
Am plecat străin prin ţară,
De pe malul Jiului,
Să-mi cânt jalea dorului...
Doamne, Doamne, ce destin!

Cânt cu slovele de foc,
C-am muncit şi n-am un strop,
Dar am prunci înalţi ca bradul,
Mândru sunt cum nu e altul.
Doamne, Doamne, dă-mi cuvânt!

Am muncit Doamne, din greu,
Vai de sufleţelul meu!
Traiul nu mi-a fost uşor
Şi am suferit de dor,
De părinţii mei, de sat...

Doamne, nu mi-a fost uşor!
Lacrimi, valea satelor,
Leagăn lin, de vânt, legănat.
Prin ţărână alergam
Şi în sat ne întorceam... iar, în sat.

Mamă, când m-am ridicat
Şi-am ajuns şi eu bărbat,
Am venit din nou, acasă,
Mamă şi m-ai pus la masă
Şi copil, ţi-am lăcrimat.

Tată, tu ai fost mereu
Paza sufletului meu...
mi-ai spus: taică, eşti bărbat,
viaţa azi ţi-a demonstrat.
Fii mereu!

Poţi cu greul a lupta...
De căsuţă nu uita! De pământ...
Nu uita nici de pridvor,
Căci de tine-i locul gol
Şi flămând...

Azi, în amintirea voastră,
Tată, am plecat de-acasă,-n cimitir.
Vin să pun o lumânare,
Căci acel ce părinţi n-are,
Nu-i copil!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi şi durere

Era-ntr-o seară de ianuarie sinistră
Cand ai plecat din lumea asta tristă
Tu n-ai stiut că o sa laşi in urmă
Doar lacrimi si tristeţe
Iară durerea strigă-ntruna
În sufletele noastre sterpe.

De ce? De ce ai plecat aşa devreme?
Tu nu-mi răspunzi
E doar ecoul vocii mele
Care se sparge ca de-o stancă.

Te-ntreb mereu si mă întreb întruna
Cu ce-am greşit ca sa te pierd
Raspunsul îl aştept amarnic
Dar nimeni nu vrea să-mi raspundă.

Noaptea e zi şi ziua-i noapte
Mi–e sufletul pustiu şi gol
Că nu pot să te-ating,
Dar am s-aştept cu nerăbdare, clipa-n care
La pieptu-mi ofilit am să te strâng din nou.

Sper să nu fie prea târziu
Că ceasul s-a oprit
Iar timpul parcă nu mai trece
Şi sunt de tot îmbătrânit.

Nu mi-a rămas decât sa plâng
Şi am sa plâng întruna
Până când vremea va veni
Şi vom fi iarăşi împreună.

poezie de Ionel Iamandei (29 ianuarie 2009)
Adăugat de Ionel Iamandei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţie bolnavă

A fost bolnavă ani şi ani;
Într-o zi m-a chemat să-mi spună ceva.
Nu putea vorbi limpede,
Iar lacrimile-i curgeau râuri pe obraz.
"Te împovărez cu nişte copii,
Cu copiii noştri, în curând orfani.

Nu-i lăsa flămânzi sau în frig;
Dacă greşesc nu-i lovi.
Când îl vei lua în braţe pe cel mic,
Legănă-l şi cântă-i de nani-nani.
Nu uita să faci asta."

Înainte de a muri a mai spus,
"Când i-am luat in braţe prima oară n-aveau îmbrăcăminte,
Iar acum hainele lor n-au căptuşeală."

Am închis uşile şi ferestrele,
Am părăsit copiii rămaşi fără mamă.
Când mi-am întâlnit prietenii, am plâns.
M-am aşezat jos, neputând să-i însoţesc.
I-am rugat să cumpere nişte dulciuri copiilor mei.
Am plâns în faţa lor.
Am încercat să nu mă vait, dar durerea era prea mare.

Am dat prietenilor banii trebuincioşi.
Când m-am întors acasă copiii
m-au întrebat de ce mama lor nu-i mai ia în braţe...
Am umblat încolo şi încoace
Prin camera aceea goală.

Apoi am ieşit afară şi am jurat,
"Voi uita şi nu voi mai vorbi despre ea niciodată."

poezie de Autor necunoscut,sec. I î.e.n - China, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau „somnul” liniştit

Am muncit din greu, o viaţă-ntreagă,
Ca să adun un ban şi să vă cresc.
Să am de-un leac căci viaţa mi-e beteagă
Şi cine ştie? Un doctor să-mi plătesc.

Am muncit din greu, cu veşnica speranţă
Să las în urma mea ce eu nu am avut,
Viaţă infantilă şi nici adolescenţă,
Nici cui să îi spun tată! Căci nu l-am cunoscut.

Am muncit din greu să cresc două vlăstare,
Cu palmele-mi tocite şi capul mai plecat,
Să nu-mi spună copii vorbe de indignare:
- Ce ai lăsat în urmă? Când eu voi fi „plecat”.

Am muncit din greu s-ajung un… „oarecine”,
N-am fost un pierde vară pe unde am lucrat,
Crezând că şi nepoţii se vor mândrii cu mine,
Cu multul sau puţinul, în ani, ce-am adunat.

Am muncit din greu să am şi de-o colivă,
De-o scândură, de cuie, să-mi faceţi „copârşeu”
Şi un prohod mai simplu, să nu fiţi împotrivă,
Nu vreau slujbe pompoase, nici groapă cu planşeu.

Astăzi viaţa-i scumpă, inflaţia e mare,
Ce-am adunat cu trudă, să împărţiţi doar voi,
Acesta-i testamentul, ce-l las, şi o îndurare
Să nu-mi sfidaţi cuvântul, nu faceţi tărăboi.

De v-am greşit cu ştire sau… poate de nevoie,
Vă cer sincer iertare, căci nu v-am ponegrit.
Viaţa mi-a fost dură şi… sigur fără voie
Mă-ndrept spre o cavernă, cu capul pe o pernă,
Spre somnul liniştit.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (2005)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!