Veghe la destin

Zilele trec amăgitor
Nimicul le pătrunde
Se caută o vină-n cor
În carul cu nevrute.
Suspină adierea-n dor
El Universul se destramă
De nu-ngrijim la cel fior
Ea viaţa calcă-n dramă.
Sunt ani ce ard fără de jar
Nici vântul nu ajută
Ne ia el gândul tot hoinar
Pe ultima redută.
E ea strigarea făr-de vrere
Cu ultima suflare
E el cel răsărit pe care
L-ai aşteptat tot mută.
Dar fără fond, ea forma ţipă
Se pierde în neant
Şi e păcat ca-ntr-o clipită
El haosul să stea garant.
Povestea este cu noroc
Căci totul e un dat
Suntem făcuţi din singur foc
Nimic nu-i alterat.

poezie de Stelian Stancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să te iubească viaţa

Clipe ce curg în noima lor
Ademenind privirea
Pătruns eşti de ce-i cel mai dor
Alene-i amăgirea.
Curg lacrimi la apus de vânt
Şi reînnoadă visuri
Fără de noi nu-i început
Nici vorbe fără gânduri.
Trăim un univers sublim
Când se deschide zarea
Ne naştem după ce murim
Uitând adesea ea chemarea.
Nimic nu e întâmplător
Nici visul nu mai doarme
Se leagă-n lanţ el dor cu dor
Ea foamea naşte foame.
E dar din cer să fii iubit
E amalgam de vrere
E gândul ce l-am tot hrănit
La el apus de stele.

poezie de Stelian Stancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armonie fără sens

Frumoase sunt în adormire
Doar clipele ce înfrunzesc
Frumoase sunt în amorţire
Trăite gânduri ce gândesc.
Din fagure fără de miere
Clădit-am armonia toată
Am pus un bob pe lângă fiere
Clădind o viaţă fără pată.
Trezesc chemări din amorţire
Noian de fapte se despică
Mă simt pătruns doar de iubire
Nici vântul nu mai are frică.
Simptom de boală fără leac
E chipul tău amar
Aş da în urmă doar un veac
În viaţa ta să fie har.
Dar nu mai e decât abrupt
Ea moartea sufletului doare
Mai vino doar pentr-un sărut
Apoi să mergi doar către Mare.
Căci Cerul se îndepărtează
Iar Marea tot suspină
Din galaxie evadează
Fără a fi cândva de vină.

poezie de Stelian Stancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot

Plecând dinspre el, în el, spre el, ca un tot
Intrarea e mereu una, prin privirea de foc
Explorează o lume ascunsă, dar parte din sine
O singularitate, în ritm cu universul ce-i aparţine

Controlul, raţiunea, le lasă deoparte
Căci în această lume, ele sunt deşarte
Niciunul, nici alta nu-i sunt utile
În întâlnirea asta, în prezenta dimensiune

Doar curiozitatea indiferentă îi e de folos
Căci nu caută nimic, doar admiră acest loc
Şi ce-ar putea să-şi dorească mai mult
Nu-i nimic de dorit, totul e-n el şi el e în tot

Nimic nu-l opreşte, n-are sus, n-are jos
Materie nu-i, e doar energie difuză
Mişcare continuă, infinit, atracţie lucidă
Şi dragoste simte în toate, profundă, divină

Nici timpul, nici forma aici nu se-ncheagă
Sunt doar noţiuni primitive, de uitat inc-o dată
E liber de toate, de toţi şi în tot
În a sa natură explorator, călător fără scop

poezie de George Alfort
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima redută ...

Tu, viaţă, nu mă poţi înfrânge,
Nici dacă-ntregul trup se frânge!
În piept e-o pasăre ce cântă
O partitură ce mă-ncântă.
Voi răni, ce carnea-mi sfâşiarăţi
Şi peste chin venin turnarăţi,
Să ştiţi că lupta nu-i pierdută,
Rezistă ultima redută
În pieptu-mi, ca un stei de munte,
Spada durerii s-o înfrunte!
E visul meu ce-n suflet creşte-
Din colb şi lacrimi înfloreşte...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cunosc, deşi mă tem

Cunosc dimensiunile Universului
Cel auster, dar şi blândul pripas
Cunosc culoarea plânsului
Dar şi ea bucuria cea fără de glas.
Cunosc infernul cel de pe redută
Şi agonia aripii ce-i frântă
Cunosc ea dragostea pierdută
Şi farmecul din lumea mută.
Cunosc candoarea fără de culoare
Ce-i amalgam de flori uscate
Cunosc ea vocea fără de paloare
Dar şi asprimea firii neînfricate.
Cunosc absorbţia de lumi ardente
Ce-şi retrăiesc amorul crud
Cunosc ea viaţa cea fără regrete
Dar şi amorul cel pierdut.
Cunosc, deşi mă tem că-i bine
Angoasele de la-nceput de timp
Cunosc el răul ce străbate-n tine
Dar am moneda mea de schimb.
Cunosc ce-i simbol de destine
Ce timpul îl ademeneşte apoi
Cunosc ce este-n tot şi chiar ce vine
El universul are-un vis cu noi.

poezie de Stelian Stancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce trist!

Ce trist să-l vezi în lumea ta,
Să-ţi zâmbească,
Să te primească aşa cum eşti,
Să-ţi fie alături la bine şi la rău,
Să te înţeleagă,
Să te ajute,
Să-ţi arate lumea lui,
Să te primească în ea ca pe o regină,
Apoi să plece.

Ce trist când viaţa ta are lumină,
Când lumea ta şi a lui se contopesc,
Totul este zâmbet şi căldură,
Toate frumos se împletesc
Şi dintr-o dată totul se destramă,
Lumea din basm devine coşmar
Şi sufletul plin de iubire
Se îneacă în amar
Căci într-o zi el pleacă.

Ce trist că tu rămâi tăcută,
Plângi cu amar în urma lui
Şi nimeni nu te mai ajută,
Nu are cine să ţi-l dea înapoi.

Ce trist când lumea visului se pierde
Şi realitatea este amară!
Ce trist când pleacă fără urmă
Şi îl priveşti ultima oară!

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare om plânge odată-n noapte

Dacă nopţile-ţi sunt albe zile
Şi te zbuciumi, trăind de azi pe mâine,
Şi dacă ţi-e de-ajuns cât ai trăit,
Ai vrea să mori, dar nu poţi nici atât,

Strigă în noapte singur,
Pansează-ţi rănile,
Purifică-ţi sufletul,
Iluminează-ţi gândul.

Da, câteodată mergi pe-un drum greşit,
Nu merită nimic din ce-ai trăit,
Si daca plingi singur, inabusit
Şi-o şansă de-a trăi, n-ai nici atât,
Nu-i nici atunci târziu pentr-un alt drum
Spre o stea cu noroc, prin scrum şi fum.

Dacă prietenii te-au părăsit
Şi nu mai ai nimic din ce-ai avut,
Nici atunci nu-i târziu pentru-început,
Chiar dacă nu calci drept, râzând-plângând,

Chiar dacă nopţile-s fără sfârşit
Şi plângi cu capu-n pernă-năbuşit,
Şi-ai vrea să te izbăveşti de păcate,
Să-ţi pui ştreangul de gât în miez de noapte,

Mai bine ţipă, plângi până adormi
Cu capul pe o pernă udă de nori,
Dar mâine, sigur, va fi mult mai bine,
Vei fi mai tare, mai sigur pe tine.

Căci fiecare om plânge cândva
Şi singur are o stea şi-o cale a sa,
Şi toţi ne trecem odată prin noapte
Cu lacrime-n şirag şi-o cruce-n spate,
Căci fiecare plânge nevăzut,
Dar mereu este-o şansă de-nceput.

cântec interpretat de R.E.M., traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crizantema

sunt crizantema
cea deschisă
în ceas târziu
de toamnă....
sunt crizantema
pe care bruma
în dimineaţă
o ingheaţă
şi-i destramă
in vânt
petală cu petală.

sunt crizantema
care speră
să ia....
cu ultima suflare
un răsărit de soare!

este toamnă
si brumează
o crizantemă
credincioasă
rămasă în grădină
în ploaie, frig şi ceaţă...

poezie de Doina Bonescu din Confesiuni
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi fără nimic

Pământul
împotriva mea
îmi va auzi ultima suflare.

poezie de Eli Gîlcescu (16 iulie 2016)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de gând, sau practici incomplete

Când gândul nu se înfiripează, e semn că sufletul şi-l pierde
îngrozitor, fatal parcurs, în fond dispare însufleţire,
la fel cum frunze din boboc se opresc a fi încă în verde
şi florile nu mai dau fruct, cad veştede, fără menire.

Se pare a fi un înţeles că tot real, fizic, prezenţă,
ele n-ar fi, cum nici copil n-ar fi, de nu ar fi un dezir măcar...
produs ce pipăi nu-i în sine, sau este, însă nu-n esenţă,
de nu e-n început imbold, în orice vrut; a şti, habar...

ce nume aş da la ce nu văd, când încă văz nu-l simt, un dar...

... când gândul sufletul şi-l pierde
e grav, dispare însufleţire,
cum frunzele ce mor în verde,
iar flori, ce cad, n-au fruct menire...

... e cum real, fizic, prezenţă,
copil nu-i nici dezir măcar;
nu-i sine, un pipăit, esenţă,
imboldul vrut de-al şti, habar...

... în fond nimic nu e în fapt
şi orice lucru ar fi steril
fără vreun spirit... ci artefact,
cum sexul vrut, fără viril...

... şi amoru' în fond e total vrut,
rămas dorit, sau vrut total,
asezonat în zilnic rut,
ori ani de zile, un ideal...

E-ndeajuns suflet... sau real?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflare este omul

Suflare este omul
Ca umbra pe pământ
Ca nor se risipeşte
Viaţa şi-a lui gând.
Comori dacă ar strânge
De el s-ar frământa
Nimic nu sunt ‘nainte
Doamne ‘naintea Ta.

Sunt ca şi o lăcustă
Aşa de izgonit
O, Doamne, mă ajută
De ce m-ai părăsit?

Sufletul meu suspină
La Tine mâna întind
Aştept raza-Ţi senină
Să pot să Te cuprind.

Călăuzeşte-mi calea
Fii Doamne adăpost
Tu să îmi faci cărarea
În viaţa mea cu rost.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume pierdută

O lume de mistere şi visuri ne-mplinite,
O lume de durere şi lacrimi risipite...
O lume-ncrâncenată ce zace în război,
Care trăieşte azi, dar moare-ncet, cu noi.

E lumea ce ne ţine, ne ştie şi ne doare,
În care răsar stele şi înfloreşte-o floare,
În care păsări cântă pe ramu-nmugurit
Şi-n care primăvara, se pare, n-a murit.

E lumea ce se stinge încet, fără să ştim,
În care totu-ngheaţă, iar noi nu mai iubim.
E lumea ce devine, încet, mult mai străină...
Iar pentru toate astea, doar noi suntem de vină.

O lume ce se pierde de-atâta nepăsare
Şi care-i rătăcită în noapte şi-n uitare...
O lume pregătită să dea ultima luptă,
Dar, fără să regrete, mai pierde o redută.

poezie de Cristina Ghindar Greuruş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima şi ultima iubire

Pe un tablou din timpuri vechi,
Doar chipurile s-au oprit,
Şi-i prinsă-n rost de cochii-vechi,
Povestea lor fără sfârşit.

El pentru ea-un înger pictat sus,
Ea pentru el o floare de cais,
Iubirea lor – un soare încă ne-apus,
Şi taina lor un dom lumii închis.

El pentru ea - o primă îndrăgire,
Ce-n simţuri şi gândire i-a pătruns,
Cu o catapeteasmă de iubire
Acoperindu-i sufletul ascuns.

Ea pentru el - o dragoste tardivă,
Ce-n viaţa lui cu aroma-i a ajuns,
Şi ultima iubire ardentă, milostivă
Cu multe întrebări fără răspuns.

Şi-acum în rama tabloului: poveste,
Un el şi-o ea, îşi deapănă frumosul,
El din asfinţitul vieţii în care este,
Şi ea, abia croindu-şi universul.

În gama cristalinelor culori,
Se imprimă prima şi ultima iubire,
Cu o incandescenţă de fiori,
Şi-o castă, îngerească amintire.

poezie de Alexandrina Vlas
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor ce scriu

Celor ce scriu mă închin, îmi sunt fraţi,
Multe oraşe sunt neasaltate,
Din turn rotiţi privirea-n zare,
O muncă fără glas, dar sufletul?
Mă închin celor care au suflet.
Celor ce cunosc frumuseţea, spaima, totul.
Nicio simţire nu-i prea departe.
Celor care îşi dezbracă pielea,
Celor ce descoperă o constelaţie,
Celor ce vor fi tulpini de trandafir,
Dar nu celor ce-şi mută ochii în spate.
"Suntem ca norii iuţi, lunecători"?
O, nu. Prin viaţă nu vom trece nerăniţi.
Iar uneori mai învăţăm ce-i moartea lupului.
"Din zori ni se şopti că pe-o corabie
Ne-om îmbarca doar tu şi eu", ce vis, ce amăgire.
Ai să laşi în urmă o operă de cinci volume,
O pagină spumoasă, un rând, o vorbă de duh,
nimic? Dar Nimicul este mare,
cine se poate pune cu Nimicul?
Între Nimic şi Dumnezeu
Este doar o diferenţă de nuanţă.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trăim o viaţă, suntem Viaţa! Nu trăim o realitate, suntem unica realitate. Nu suntem un trăitor, nici un căutător, nici un făcător. Nu ne mişcăm între polurile dualităţii, suntem NON-DUALITATEA. Nu suntem o formă, suntem Non-forma în care toate formele apar şi dispar. Viaţa nu posedă o minte. Mintea e doar o adunătura de gânduri. Noi nu suntem gândul ce străbate viaţa. Suntem Viaţa neatinsă de gând, ce nu cunoaşte mintea şi dualitatea, separarea. Mintea observă doar forme despărţite de spaţiu gol/nimic. Însă ceea ce defineşte ea ca nimic e chiar oceanul în care forma apare şi dispare. Mintea cataloghează ca real doar forma; doar peştii din ocean, şi spune despre ocean că este un Nimic, ceva nefolositor şi nereal. Elimină oceanul şi păstrează doar peştii. Apoi numeşte asta realitate şi cercetarea ei o numeşte cunoaştere. De aceea adevărata realitate pe care o suntem, nu o poate cunoaşte şi nici persoana nu poate cunoaşte Realitatea şi Adevărul, însă le suntem chiar acum, chiar aici! Căutăm să cunoaştem ceea ce nu poate fi cunoscut căci doar separarea e cunoscută, doar trecerea, doar ceea ce apare şi dispare, iar Noi nu suntem ceea ce apare şi dispare, ci eternitatea neatinsă de timp în care totul apare şi dispare. Eternul martor, tăcut, plin de pace, nemişcat.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul

Cât de mic este pământul
În acest lung univers;
Unde nu pătrunde gândul
Nici măcar un singur vers.

Doar pământu-i plin de viaţă
Într-o oază de-ntuneric;
Unde-i ca un fir de aţă
Visul nostru, tainic feeric.

Universul căt de mare
Este mort, este pustiu;
Doar pământul nostru-n zare
E un corp ceresc, dar viu.

Ah! e viaţă, Ah! Ce bine,
Pe pământul meu cel bun;
E ca mierea de albine,
Visul meu ce-l simt acum.

Din pustiul întuneric
Viaţă dulce a ieşit,
Pe pământul meu himeric
Unde eu sunt otrăvit.

Otrăvit sunt de-o tristeţe;
De-o tristeţe-aşa de dulce
Căci vii tu, bătrâneţe!
Şi nimic nu pot a duce.

Căci de mii de ani încoace
Tot se naşte spre-a muri,
Şi totul din nou se-ntoarce,
Din pământ, de unde vii!

Şi ce tainică durere
Este în sufletul meu;
Căci pământul e plăcere
Când te duci la Dumnezeu.

Şi pământu-acesta mare
E-un fior înţepător;
El te naşte, el nu moare,
Şi te lasă călător.

Călător în lumi de vise
Fiecare-i pe pământ...
Iar luminile sunt stinse
În adâncul meu mormânt.

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe noptieră-o carte

Pe noptieră, lângă geam,
Îşi dă ultima suflare
O carte, unde găseam
Negrul în splendoare.
Şi privind spre geamul rece,
Îşi pune ultima dorinţă,
Înainte ca să plece
Pe-o zi să fie o fiinţă.

Să poată păşi pe stele,
Cum pe rândurile-i scris,
Să simtă cât sunt de grele
Visele de neatins.
Să vadă cu ochii ei,
Răsărit şi-apus de soare,
Fiindcă-n ea, sunt doar idei,
Întorci foaia şi dispare...

Vrea să simtă adierea
Vântului de primăvară,
Vrea să simtă ce-i iubirea,
Dacă-i dulce, sau amară.
Vrea să vadă universul viu,
Dincolo de ultima copertă,
Şi să-şi umple geniul pustiu,
De-o iubire imperfectă.

poezie de Mihaela Rusu (12 martie 2016)
Adăugat de Jannete
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar fi înţelept ca noi, cei care trăim în acest veac agitat, să medităm îndelung şi adesea la viaţa noastră şi la zilele noastre înainte de a da ochii cu Dumnezeu în pragul veşniciei. Căci noi suntem făcuţi pentru veşnicie la fel de sigur cum suntem făcuţi pentru timp şi, ca fiinţe morale responsabile, trebuie să ne preocupăm de amândouă.

citat clasic din A.W. Tozer
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universu-i totul sau nimic

Universul tremură în ochii mei,
El este totul sau nu este nimic,
Presară în juru-i misive, scântei,
Legănate-n val de borangic.

Universul este nimicul din tot,
Visează femeia cu ochii albaştri
Ce pune în faţă bucata de tort
Provenită din versuri şi aştri.

Universul este timp, amintire,
Pe capacul prăfuit al unui dric
Transformând moartea-n iubire,
Sigur e totul sau totu-i nimic!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinele este ultima redută pe care uitarea o mai are de cucerit, căci uitarea de sine este ceea ce revoluţia uitării caută să instituie prin toate mijloacele posibile, iar înstrăinarea spiritului de propria-i conştiinţă morală este posibilă prin suprasolicitarea "capacităţii" umane de a uita.

Ionuţ Popa în Revoluţia uitării
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!