Soldiers

e târziu şi soarele ca o drujbă taie
cerul în două. muniţii păstrate pentru mai târziu când vom avea nevoie de ele.
soldaţi pregătiţi pentru război / asta suntem. apoi soare/ vid.

cizme murdare înfipte în noroiul de pe străzile
ce ne duc ca benzile transportoare înspre cazarme.

// acolo se petrec dramele / când liniştea se omoară încet
ca un animal învelit în blana lui caldă străpuns de gloanţele lor cenuşii //

linişte artificială în dimineaţa de februarie / pentru că toate
sunt ascunse sub pământul murdar.

tac asemeni unui munte pe care niciun alpinist
nu poate să-l urce.
ceva urlă pe văile sale / nevoile noastre de stabilitate şi control.

// tac şi-mi descopăr fricile ca pe o rană. în capul meu se învârte o balerină.
cu căt învârt cheia cu atât mai repede se mişcă. //

un soldat se va îndrăgosti de ea.
dar când o va vedea în faţa cazărmii, aşteptându-l în rochia ei frumoasă şi neagră
altcineva o va împuşca. sângele va ţăşni. durerea va ţâşni.
moartea va ţâşni.

// te rogi ca ceva să se oprească / aici în liniştea camerei tale //

să se oprească războiul. drujba îţi taie corpul în mai multe bucăţi
pentru că întregul nu a funcţionat niciodată.
şi atunci auzi cântecul balerinei. te rogi ca el să se oprească pentru că de fapt este cântecul morţii.

apoi soare/ vid.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem în cădere

lumea mea e un loc străin în care bucăţi mici de soare
se suprapun / dau naştere

fiecărei zile cu teamă

strabism necesar pentru a nu vedea exact ce se întâmplâ

suntem relee care captează undele primitive ale universului

când a început totul?

lumină albă pe câmpuri verzi/ asta vedem
acum când a venit primăvara

şi nu ştim ce să facem cu libertatea

preferăm să cădem mai departe / în spaţii uriaşe / în largile spaţii corporatiste

în rest o lumină sepia care devorează totul acum când

//

plouă ca şi când stau în faţa unui pluton de execuţie

iar gloanţele sunt picăturile de ploaie care ascund

toate mirările/ toate fricile mele / o să cad jos scormonind pământul rece

frunzele vor fi patul meu de moarte

plouă / iar realitatea e mai aproape decât un vis

în care beau o cafea caldă în faţa unui şemineu negru

aceasta este iluzia lucrurilor transformate subtil în ceea ce îţi doreşti

când de fapt

peste tot sunt cadavre şi cadavre / aici la marginea oraşului

unde plouă iar fricile nu vor să moară.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Winter

iarnă înzăpezită.
când fulgii mor curg
lacrimile noastre.

*
morfină transformată în linişte
când oraşul doarme.

*
visele noastre în fractali
ajung la noi atât de aproape
încât avem impresia ca nu e niciun
drum.

*
suntem îmbrăcaţi în pietre albe
care să ne oprească frica
& să ne separe de realitate.

*
suntem coşurile ei de fum &
suntem străzile ei de fum.

*
ne ascundem în maşini şi străbatem km
pănă la punctul final *.
sfârşitul drumului şi al visului.

*
crezi că dumnezeu te iubeşte până la capăt,
dar nu.

*

noi, oamenii de fum nu avem niciodată linişte
nici măcar iarna
când totul se destramă şi totul îngheaţă
la loc.

*
nişte stele pulsând / inimile noastre
desfăcându-se în mii de bucăţi.

*
nişte fulgi
care

cad

şi cad

atingând pământul moale şi cald.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Everest

mă mişc ca într-un vacuum în care particule suspendate
plutesc / nu am acea inimă pe care să o
împart cu tine/ ceva mă forţează în trecerea aceasta
de la sălbăticie la a tăcea încontinuu

// mii de cartoane lipite de pereţi ca benzile desenate îţi arată sensul//

mereu ocoleşti străzile întunecate de frica unui monstru ascuns în întuneric

dar nu astăzi

când direcţiile se schimbă/ decupezi din cartoane
oraşul şi străzile lui

mergi încet şi cerul pare un bibelou care se sparge deasupra ta

// ce să faci cu toate aceste cioburi //

ai o gură pe care vrei s-o lipeşti de tine mai mult
ai o gură pe care vrei să o coşi
ai un piept ca de păpuşă rusească
ai o inimă plină de nicotină şi apă

nu mi-a zis nimeni că dacă ar fi ceva pentru care să lupt/ aş lupta

când picioarele sângerează mă simt ca pe everest / privind cadavrele îngheţate ale celor
care nu au reuşit să supravieţuiască

şi eu trec printre ei / am o boală

nu te întoarce înapoi să priveşti / nu vei vedea piscul

la ce bun să îl cucereşti

două trei secunde de respiraţie profundă şi puterea de a te întoarce
scade

aşa că rămâi aici / în liniştea camerei tale / e mai multă dragoste
decât ai putea să crezi.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

20 mg/ml

te trezeşti.
dimineaţa
ţi se pare
frumoasă.
atât ne-au injectat,

20 mg / ml
să uităm laturile întunecate
ale oraşului pe
care l-am visat toate nopţile
să refacem structurile în somn
să uităm
balastul
când
transcend din paturile albe
mirosurile de amoniac,
distileriile de feromoni
ale pământului, aburii,
urcă la suprafaţă.

&
să uităm că
oraşul e brăzdat de tranşee
iar bucăţi de carne
strălucesc la soare,
că deasupra lui podurile
coboară / urcă
se învârt în gol, iar
roboţii ne alimentează
fabricile.

20 mg / ml,
dar noi tot
suntem păpuşi cu rezervoare,
cu furtunuri reci,
picioarele ne sunt prinse de mâini,
mâinile ne sunt prinse de pământ,

iar
pământul are bare lungi
câmpii electrice
legate între ele
prin
curele de transmisie. torc ca pisicile.
şi direct din subteran
mărfurile curg pe benzile noastre rulante.

20 mg / ml,
pentru ca disperarea să se termine
odată cu întunericul
să rămână doar
podurile cu funii care se topesc în ceaţă.
funiile lor vii,
funiile lor care
continuă să
strângă,
să strângă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

#

ai scris o mulţime de poeme pentru sacha
şi niciunul n-a fost despre sacha.
toate au fost despre cum trebuie să fie

distrugerea slăbiciunilor,
atingerea valvelor inimii, pentru ca aceasta
sa nu se oprească.
înghiţirea comprimatelor cu eliberare prelungită ca şi
mâine să fie o zi frumoasă.

ai scris cu un creion mecanic prin care
la fiecare apăsare ai mai crescut cu
un milimetru,

la fiecare apăsare,
ai absorbit cu tifon
sângele,

care a curs prin venele oraşului,
acest cadavru ce nu apucă
niciodată să se răcească.

la fiecare apăsare,
ai acoperit,

şi sângele tău,
şi sângele lui sacha.

dar oraşul nu ştie nimic despre toate astea.
va rămâne la fel, cu toate luminile lui străvezii, aşteptându-ne,
exact ca un animal însetat de sânge.

un animal care o să treacă în viteză pe o autostradă din care
ştie de la început că nimic
nu va mai ieşi viu.

iar tu o să fii mereu acolo
pe partea cealaltă, cu valvele inimii deschise,
ca o ambulanţă care-şi deschide brusc uşile.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume obosită este o lume care nu se odihneşte - iar o lume care nu se odihneşte este o lume zgomotoasă, condusă de tendinţa de mişcare a sunetului. Liniştea nu este niciodată absentă, pentru că Ea nu se întrerupe şi nu se fragmentează. Liniştea care precede sunetul, rămâne în spatele sunetului - chiar dacă sunetul nu ştie asta. Liniştea a fost acolo, când sunetul s-a născut, Liniştea rămâne în spatele sunetului şi Liniştea va fi acolo şi când sunetul se va întoarce acolo de unde a plecat: din Linişte. Aşadar, nicicând Liniştea nu poate fi absentă din existenţă - este singura prezenţă care nu are formă şi care nu poate fi caracterizată sau explicată. Nu poţi vorbi Liniştea, pentru că orice ai spune despre Ea, nu este complet adevărat, deoarece cuvintele sunt sunete, iar o formă relativă nu poate cuprinde o Prezenţă Absolută. Însă, deşi nu poţi vorbi Liniştea, poţi arăta către Linişte, chiar şi prin intermediul cuvintelor. Şi nici măcar asta nu e complet adevărat, pentru că Liniştea nu este acolo, într-o direcţie, ci este chiar Aici, Acum, precedând orice formă, orice faptă, orice cuvânt şi orice gând.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Præmaturi

Când, la bătrâneţe, le mor prietenii
Oamenii nu-s chiar atât de trişti,
Iar asta pentru că iubirea lor păşeşte-un pic mai încet
Şi nu poate extrage imediat din rană o durere-atât de mare;
Apoi, ei sunt fericiţi să fie singuri printre multele lor amintiri,
Dar asta nu pentru mult timp.

Noi suntem tineri şi ne mor prietenii
Pe neaşteptate, şi iubirea noastră grăbită-i ruptă-n două;
Astfel c-amintirile ni-s singurele speranţe care devin neant.
Suntem abandonaţi şi singuri, asemeni oamenilor bătrâni;
Ar trebui să fim morţi,
Dar mai sunt ani şi ani în care vom fi încă tineri.

poezie de Margaret Postgate Cole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea furtunii

Era o linişte deplină pe-atunci
şi-mi auzeam fricile ţipând;
Era un ţipăt ca de prunci.
Şi dintr-odată mă cuprinde-un gând,
apoi altul, apoi mai multe, apoi mă pierd...
Hoarde de gânduri galopante
îmi tropăiau instant în craniu
şi inima mea temătoare
se prefăcea în ţărână sub copitele lor.
Tot cerul acela plin de nori
se sprijinea pe umerii mei
şi din când în când îmi tuna în timpane,
revărsând peste mine topitura lichidă
a unui vechi talisman de aur.
Şi curgea lava pământului,
curgea peste mine,
erodând şanţuri adânci pe trupul meu,
dizolva treptat bucăţi de viaţă din mine.
Şi iarăşi, subtil, trăsneşte a linişte în juru-mi.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că ea poate

Pentru toată violenţa consumată pe ea,
pentru toate umilinţele pe care le-a suferit,
pentru corpul ei pe care l-ai exploatat,
pentru inteligenţa ei pe care ai călcat-o,
pentru ignoranţa în care ai părăsit-o,
pentru libertatea pe care i-ai refuzat-o,
pentru aripile pe care le-ai tăiat,
pentru toate astea:
înclină-te de fiecare dată
când te uiţi la sufletul tău,
pentru că ea poate vedea,
pentru că ea poate simţi.
N-are nevoie de compasiunea ta,
pentru că ea se va ridica mereu,
pentru a se apropia de cer,
unde sufletul ei trăieşte.

poezie de Eugenia Calancea (8 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straturi

avem foarte multe straturi care nu ne lasă să ne apropiem
de visele noastre / nişte tumori în fabricaţie

// vizual poate să mă ajute mai mult atingerea unui obiect
asa cum pot doar să-mi închipui dragostea //

să observi semnele subtile nu numai analizele concentrate pe
microfisurile apărute în carcasele animalelor abandonate pe câmpuri

am plecat să locuiesc într-un oraş mic
la marginea unei păduri de conifere
acolo se aude limpezimea cablurilor mele

înfăşurate pe stern & inimă

acolo ascult o chitară electrică

// un semn ca şi în oraşele mici oamenii fac dragoste se dezbracă de piele şi apoi mor
ca o specie de peşte marin care astfel şi-a atins scopul suprem//

cântecul e de fapt tot despre dragoste

mă ajută simţul tactil şi euforia să supravieţuiesc aici

un semn clar de bipolariate / incontrolabilă / când frunzele încep să se mişte deasupra
oraşului în bătaia vântului de munte

pot vedea animalele ieşind din pădure şi lingându-mi palmele / când iese soarele
le văd în orbitoarea lor frumuseţe / moarte / coaste odihnindu-se pe pământul încins / ca nişte gratii.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâţia ani

atâţia ani făcuţi din dorinţe care mai de care
mai incontrolabile la fel ca lunile pustii pe care le-ai
admirat pe fereastra fumurie

dorindu-ţi să fii acolo

atât de departe încât sângele tău să se prefacă în praf
atât de aproape de tine încât să nu mai poţi respira

liniştea e până la urma cel mai apropiat aliat al tău
vezi soarele înghiţind pământul
ca un monstru din basme

dar toate astea sunt un balast pentru a spune că

tu şi sângele şi respiraţia ta

sunt absolut întâmplătoare

acum o ţigară pe jumătate stinsă într-un pahar de whisky

ai nevoie de contrabalans
de trupul toamnei ca o eşarfă să te învăluie
de o luptă pe care să o duci încontinuu

acolo pe lună nu exista a e r nu exista nici greutatea aceasta imensă de pe pământ

rămân acolo imaginându-mi cum ar fi

un zbor de pasăre neagră stârnind praful/ imaginându-mi un alt vis în care să cad

atâţia ani în care roboţii au biruit şi ne-am trezit cu inimile pline de silicon

sau orice alt material care rezistă la rupere.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile de primăvară

am nevoie de masă trombocitară / corpul meu văzut
de deasupra norilor pare că se subţiază încet

în poveştile lui andersen a încetat să ningă semn că ceva e greşit pe lumea asta

//sunt singură în această primăvară cu picioarele amputate//

am nevoile de flori de primăvară care să iasă de sub pământul gras
să mă învelească într-o plapumă în care nimic nu e ce pare a fi

dependenţele noastre s-au accentuat
ne apar elementele rare în vise/ visul ia foc

visele noastre de argon, xenon, neon şi mai ales heliu

am nevoie de sânge curat pur / ca să privesc din nou florile de primăvară
cum îşi lasă capetele în jos/ în bătaia vântului solar

las cutterul din mână sa cadă pe parchet

// sunt singură în această primăvară cu mâinile amputate//

dar mă mişc liber

când deodată în poveştile lui andersen începe să ningă din nou/ mă cheamă jojo şi am nevoie de florile de primăvară pe care să mi le prind în păr / când mă vor duce în racla de cleştar / înspre o pădure frumoasă / să mă conserv

mă numesc jojo si privesc seara cum oamenii ies din azile şi unii din morminte/ de aici de la fereastra mea /cu toate florile de primăvară ce le poartă oamenii bolnavi în mâini / încă nu a venit primăvara.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce mă trezesc devreme

Te salut, soare care-mi luminezi faţa.
Te salut, pe tine care faci dimineaţa
şi o desfăşori pe câmpii,
şi peste petalele lalelelor,
şi peste zorelele aţipite,
şi luminezi ferestrele, chiar şi pe ale celor
răutăcioşi sau nemernici –

îţi spun ţie, care ştii să te rogi cel mai bine,
steaua mea dragă, aflată
acolo unde te afli în univers
pentru a ne păzi de noaptea beznei veşnice,
pentru a ne mângâia cu lumina ta caldă,
pentru a ne îmbrăţişa cu razele luminii –
bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa.

Priveşte-mă cum îmi încep ziua –
Binevoitoare, plină de fericire.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă e frică de extincţie pentru că ÎNCĂ nu puteţi vedea că atunci când Absolut nimic nu rămâne, Liniştea şi Pacea eternă a Inimii noastre Infinite este singura care întotdeauna rămâne, pentru că niciodată nu a apărut. Cel care cu adevărat experimentează asta nu cunoaşte nici moartea, dar nici naşterea, este etern dar niciodată tern! Tu eşti Nenăscut!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hunt dogs

drumuri închise lângă alte drumuri închise.
derapaje continue înspre

fabricile de ciment care ne-au construit
oasele. pentru că ele trebuie să reziste

atunci când alergăm spre destinaţii necunoscute
prin pădurile de brazi aşa ca cerbii urmăriţi de
câinii de vânătoare.

*

de la luptele mici - până la luptele mari
soarele e cel care care se face din ce în ce mai aspru.

ca şi cum ar apune peste fricile noastre
într-o cameră întunecoasă.

*
printre gratii te văd.
e lumina care nu încetează să mişte.
de la alt soare
cel pe care îl poartă oraşul în piept.
dar şi el e o rană prin care poţi
să traversezi de la un mal la altul

şi atunci
te simţi
ca un câine urmărit de ecarisaj & din nou
ştii că drumurile închise stau lângă alte drumuri închise.
şi tot ce se mai zbate cu energia unui reactor nuclear

nu este fuga

nu sunt oasele tale de piatră.

*
este inima ce pulsează absorbită în sânge.

noi suntem cei care înfruntăm viscolul zi de zi
până plâmânii noştri se prefac în mormanele de zăpadă
de la marginea drumurilor
peste care au trecut lamele de ras ale maşinilor de deszăpezire.

acum respirăm aerul îngheţat & aşteptăm. aşteptăm. aşteptăm.

moartea sau dragostea - neoane sclipind anemic
aici lângă uriaşa groapă de deşeuri a oraşului.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conştiinţa pură este prezentă Aici, Acum, nu acolo sau atunci. Conştiinţa Pură este pretutindeni, însă nu poate fi zărită dacă privitorul poartă ochelarii minţii. Pentru a vedea dincolo de forme, este necesar să fii liber de forme, iar când vei fi liber de forme, formele te vor îmbrăţişa, pentru că tu le vei oferi spaţiul necesar în care ele îşi pot reaşeza paşii. Căci niciodată sunetul nu va merge acolo unde nu este loc pentru el. Tocmai de aceea, Liniştea este spaţiul liber - spaţiul gol - în care orice sunet se simte Acasă. Liniştea este Acasă. Spaţiul dintre forme susţine existenţa şi echilibrul formelor. Aceasta este Liniştea. Pauza dintre două sunete susţine existenţa şi echilibrul sunetelor. Aceasta este Liniştea. Eternă, tăcută şi smerită. Să fie oare un exemplu bun de urmat şi de către omenie?

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vocea este Energia: din această cauză, ea uneşte doi oameni numai când aceştia sunt cu adevărat pregătiţi pentru acel moment. Dar toţi suntem ispitiţi să forţăm o situaţie - doar pentru a auzi în cele din urmă un cuvânt pe care niciodată n-am vrea să-l auzim: "pleacă". Cine nu respectă vocea şi ajunge mai devreme sau mai târziu decât trebuie, nu obţine niciodată ce-şi doreşte.

Paulo Coelho în Zahir
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

RMN

injectez oraşului substanţe de contrast pentru a i se vedea
mai bine arterele / inima

otrăvuri lente îmi parcurg trupul în timp
ce pun cafeaua în filtru / un alt drog care mă ţine în viaţă

// dimineaţa răsăritul are ceva magic
văd oamenii ieşind din întuneric din casele lor frumoase //

se plimbă absenţi pe străzi
caută un loc spre care să se îndrepte

le injectez şi lor substanţe de contrast
ca să li se vada mai bine tulburările lor psi ho ti ce

atunci când discul roşu ajunge deasupra mea

ştiu că nu sunt un doctor
nu stiu să vindec nimic / dar tai cu bisturiul carnea moartă a lumii

e nevoie de precizie şi contact direct pentrua a fi faţă în faţă cu răul

//

se face dimineaţă / se aprind luminile galbene ale stâlpilor
acum soarele ne hrăneşte cu o lingură
în doze şi proporţii perfecte pentru a subzista

suntem pacienţii lui / până ce devenim abstracţi şi minori

tot mai multe pastile înghiţim
pentru că lumea este spitalul nostru / în care tot mai multă singurătate apasă pe creierele noastre
rămân pe patul meu de spital şi stiu / trebuie să îmi injectez mai departe substanţele de contrast în vene
pentru a mi se vedea organele, inima, teama.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul nu are voie să se oprească la faza animalităţii suficiente, cel puţin pentru motivul că animalele nu sunt defel suficiente. Un om conştient nu poate fi animal, vrând-nevrând, el este pus în faţa alegerii între cele două căi: fie să devină mai bun şi mai presus de datul lui material, fie să devină mai rău şi mai prejos de animal.

citat din Vladimir Soloviov
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între atâtea variante de neant

şi o cale subţire spre lumină
cât să mai şi mor pentru a înţelege viaţa
ca pe o rană cerşind vindecarea
mă întreb şi râd
ca atunci când alergam să prind luna
ca pe un licurici
apoi mă las păgubaş
precum cei care au fost nevoiţi
să oprească piramidele
mult prea departe
de visul lor

să nu vă lăsaţi lacrimile libere niciodată
altfel cine ştie câte alte nesfârşiri
ar mai învăţa vârful
ca pe o condamnare
la doar atât

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!