Sonet

De ce m-apasă tragic această neputinţă
De a muta din piatră un miez de nenoroc?
Păzit de false gratii, se pare că n-am loc
În mine, când sub mine e-o mare de căinţă.

Cu grâu de primăvară încins pe la mijloc
Se-apucă şapte babe să spurce-a mea credinţă;
Pesemne că e vară şi mor de stăruinţă,
Dar toate mă aruncă pe pajişte de foc.

Şi tac de-atâta cale ce lung am străbătut.
Opresc birjarul clipei o clipă, apoi tac;
În urmă se desprinde ce am şi ce-am avut,

Iar lumea se deschide un veşnic teatru mut.
M-arunc pe scena lui ca într-un vârf de ac,
Ce pare că-ntr-o clipă, subit, m-a desfăcut.

sonet de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Putem muta un munte din loc, dar nu închipuindu-ne că îl putem muta dintr-odată. Putem muta un munte, dar deplasându-l piatră cu piatră! Fiecare piatră deplasată, adică fiecare succes, cât de mic ar fi, ne măreşte credinţa, fiindcă ne simţim mai zdraveni, mai puternici, mai stăpâni pe situaţie. Aruncând o privire înapoi, măsurăm drumul străbătut... şi atunci, se poate întâmpla deja ca, la jumătatea lucrării făcute, această credinţă a noastră să se întărească într-atât încât putem muta restul ce ne-a rămas dintr-odată."

citat clasic din Omraam Mikhael Aivanhov
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Litera stacojie

Ȋntr-un sertar, cu o scrisoare,
Peniţa timpului azi moare;
Cireşe-n slove stacojii,
Grâu în lumini lumânărií,
Un pardesiu pentru stafii,
În ore reci şi purpurii.

La geamul vechi, o cucuvea
Aşteaptă primul fulg de nea,
Aşa cum eu aştept, tăcut,
Ecoul lumii desfăcut,
Pe care iarba a crescut
În drumul nostru-aproape mut.

Îmi sună-n minte-o mandolină.
Pe coarda-ntinsă, coralină,
Un greiere, în paşi de vals,
Se-mpiedică atât de fals...
Lăcustele, din dans în dans,
Reinventează un balans,

Pe care eu mi-l amintesc,
Atunci când totul născocesc;
Dar este totuşi lumea mea
Şi dincolo de o perdea,
Care umbreşte umbra ta,
E-un Univers cu-o piatră grea,

Care-şi scufundă timpul nou
În vechi iubiri fără ecou;
Fereastra mea dă într-un zid
Cum ochii mei dau într-un vid,
Privesc în mine şi-i închid,
Apoi sertarul îl deschid...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce-ţi pare rău?

... Îmi pare rău că lumea nu citeşte,
îmi pare rău când văd analfabeţi,
îmi pare rău că timpul se opreşte,
din sens întors la clasicii poeţi.

... îmi pare rău de muzică şi artă,
îmi pare rău de paginile seci
şi că de-atâta laudă deşartă,
tâmplarii nu mai fac biblioteci.

... îmi pare rău de dascăli şi de şcoală,
îmi pare rău că nu m-am străduit
să capăt luminare siderală,
mai mult decâ mi-a fost îngăduit.

... îmi pare rău de-atâta osteneală,
de truditorii noştrii la cuvânt
ce ne-au lăsat valoare şi morală,
iar astăzi dăm cu ele de pământ.

... îmi pare rău de toate celelalte
care-ar putea să fie şi nu sunt,
de idoli ce se sting cu demnitate,
la umbra mărunţişului mărunt.

... îmi pare rău de minţile pustii
care-i acuză pentru simplitate,
pe cei ce pierd azi nopţile târzii
ca să câştige o eternitate.

... îmi pare rău când mi se-nfruntă fraţii,
căci milă şi iertare nu mai sunt,
doar ego prăbuşit în aberaţii
cu spiritul pierdut în amănunt.

... şi-mi pare rău de-aceste generaţii,
ce idoli şi modele nu mai au
şi-agonisind tot ce aruncă alţii,
dispreţuiesc şi vatra-n care stau.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

...neoficial

... Îmi pare rău că lumea nu citeşte,
îmi pare rău când văd analfabeţi,
îmi pare rău că timpul se opreşte,
din sens întors la clasicii poeţi.

... îmi pare rău de muzică şi artă,
îmi pare rău de paginile seci
şi că de-atâta laudă deşartă,
tâmplarii nu mai fac biblioteci.

... îmi pare rău de dascăli şi de şcoală,
îmi pare rău că nu m-am străduit
să capăt luminare siderală,
mai mult decât mi-a fost îngăduit.

... îmi pare rău de-atâta osteneală,
de truditorii noştrii la cuvânt
ce ne-au lăsat valoare şi morală,
iar astăzi dăm cu ele de pământ.

... îmi pare rău de toate celelalte
care-ar putea să fie şi nu sunt,
de idoli ce se sting cu demnitate,
la umbra mărunţişului mărunt.

... îmi pare rău de minţile pustii
care-i acuză pentru simplitate,
pe cei ce pierd azi nopţile târzii
ca să câştige o eternitate.

... îmi pare rău când mi se-nfruntă fraţii,
căci milă şi iertare nu mai sunt,
doar ego prăbuşit în aberaţii
cu spiritul pierdut în amănunt.

... şi-mi pare rău de-aceste generaţii,
ce idoli şi modele nu mai au
şi-agonisind tot ce aruncă alţii,
dispreţuiesc şi vatra-n care stau.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce i-am poruncit lui Dumnezeu

Se jefuiesc stele pe cer
Ca-ntr-o ţiganiadă falsă
Şi din ciocanul meu de ger
Cioplesc icoana ta întoarsă.

Au adormit lalele negre
Pe o scriptură fără zei
Şi un diavol stă de veghe
La întâlniri cu farisei.

Păcatul meu, întins pe toţi,
Mă arde ca o moarte vie;
În tine sunt şi-ai să mă scoţi
Şi-apoi să mă redai tot mie!

Mi-e teamă că dintr-o aripă
O să ajung subit ateu,
Căci clipa nu mai este clipă
Cu mine şi cu Dumnezeu.

Mă-nclină univers marin
Pe o clepsidră de granit,
Mă-nclină univers alpin
Pe munţi cu piscuri de-afanit,

Ce se topesc în lava grea
A corpurilor mamifere,
Iar pleoapa lumii – pleoapa mea,
Sărută două emisfere,

Dar mă ascund într-un cocon,
Pentru o primăvară nouă,
Şi-mi pun şi ploile palton,
Să-mi fie, poate, mâine rouă.

Şi când te laşi, să mă striveşti
Până ating ce-i sub pământ,
Căci doar acolo mai trăieşti
Şi-acolo mori într-un cuvânt!

Tu, Dumnezeu, să-ngenunchezi!
Tu, Dumnezeu, să-mi spui pe nume!
Şi doar în mine să te-ncrezi,
Acum când sunt singur pe lume...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum îţi este pe calea pe care te afli acum? Lasă ego-ul pe cale - că lui îi place tare mult să "evolueze" - şi tu rămâi Aici. Acum, unde suntem, pe o cale sau suntem Aici? Credem că e undeva de ajuns, nu vedem că veşnic suntem această clipă ca această clipă şi nu ca gândul efemer ce apare în ea şi vrea să se dea huţa-huţa pe o cale.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vuiet de metale

Blestemul din urmă m-ajunge,
Mă prinde în chingi de oţel,
Săgeata în inimi străpunge,
Cu vârf şlefuit dinspre el.

Se lasă o lespede grea,
Pe mine-n adâncuri îngroapă;
Cu palme de tot mă ferea,
Acum doar furii ne îndoapă.

E linişte-afară – furtuni
În mine se zbat să răzbată,
Din resturi încerci să m-aduni,
Dar resturi din mine înoată.

Şi ce mai rămâne se-ntinde,
Ca viţa de vii pe araci;
Aştepţi până rana se prinde,
Cu vârf şlefuit să m-ataci.

Şi simt cum desfac de sub tine
Pământul, ce-şi cere osândă.
Cu gura căscată-nspre mine,
Diavolul stă azi la pândă.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se apropie anul de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în faţa clipei, care trebuia să decidă de toate străduinţele trecutului ei întunecat şi vitreg şi de toate făgăduielile viitorului ei luminos şi falnic: clipă supremă, pe care am întrezărit-o cu toţii în visurile noastre de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind generaţiunea chemată s-o trăiască!

Nicolae Titulescu în Inima României – discurs din 1915
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără suflet, ce-am fi fost?

Dincolo de ochi şi gură, sufletul se zbate-n taină
Ca o aripă beteagă, ce îşi plânge zborul frânt,
N-are nume, n-are casă, nu-l îmbracă nicio haină
Şi aleargă-n patru vânturi, între ceruri şi pământ.

Se izbeşte de-ntuneric, rănile îi sângerează
Dar, nu plânge nicio clipă, ochii plâng în locul lui.
Un actor pe scena vieţii, doar în replici mai bravează
Când o gură mai zâmbeşte pe o mască-a orişicui.

Hologramă migratoare dintr-o neştiută-adresă,
Implantată-n trup, dă viaţă şi cum doare când lovesc
Vinovatele cuvinte orchestrate într-o piesă
Regizată de necine într-un loc nepământesc.

El, cuvântu-nnobilează şi ucide deopotrivă,
Sufletul îl fericeşte sau îl sângeră sub cnut;
Cu emblema lui divină, de sorginte afectivă,
Ce-am fi fost în lumea asta, dacă nu l-am fi avut?

Nişte creaturi ciudate, ce-am fi dispărut subit,
Trup ne-nsufleţit în moarte, nedumnezeiesc cioplit...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două clipe

trebuie să înţelegeţi
şi să acceptaţi

toată această contemporaneitate
ne împuţinează aşteptările
schilodeşte amintirea

şi prin forfecarea celor sfinţi
o clipă ajunge la noi

şi alta

nicăieri

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al clipei

Mai mult decât această zi e amintirea zilei
Ce şi-a turnat tiparul pentru năruire
Şi din această formă n-o mai scoate nimeni.
Mai mult decât pot să-mi aduc aminte
Clipe şi ceasuri dragi răsfrânte-n minte
Care-au topit metalul preţios al flinţei
Nu-i nimeni decât mine cel mai mult
Şi nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt
Nici cel mai scund nu poate fi ca mine...
Cât mă detest aici atâta sunt si umilinţei
Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei.
Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt
Şi niciodată n-am să fiu mai bine
Puţinul din această clipă apropiindu-mă
Şi-al clipei sunt din ce în ce mult...

poezie de Ion Murgeanu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regret la pătrat

Dacă am ceva de regretat
Din această viaţă încâlcită
Te regret pe tine la pătrat
Şi pe mine mă regret o clipă

E demult de când nu te-am văzut
Închid ochii şi îţi văd privirea
Te aduc din timpul ce-a trecut
Câte toamne au trecut aiurea

Mă feresc să povestesc cuiva
Ce-am pe suflet greu şi cum m-apasă
Nopţile le pierd pe undeva
Nu îmi place să mă duc acasă

Dacă am ceva de regretat
Până-n ziua cea mai de pe urmă
Te regret pe tine la pătrat
Doamna mea ce m-ai iubit în glumă

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degustare leită cu moartea burlescă

În labirintul raiului advers,
Ce cade peste mine ca o brumă,
Un ochi de-al tău mă-ntâmpină pervers
Şi-nlătură brutal orice cutumă.

Apleacă-mă peste prăpăstii vechi,
Pândeşte-mă cu buza coaptă, grea,
Şi degetele tale în perechi
Să-mi dezvelească sânul de cafea.

Pogoară peste mine duhul sfânt,
Al unei păcătoase Magdalene,
Şi-apoi să plămădească din pământ
Cireşe-ngenuncheate pe sub gene.

Veneţii se deschid pe coapse reci,
Gondolele în mine se opresc,
Păunii ţipă lung, iar dacă pleci
Măcar să mă ucizi la ceas burlesc.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-i dor de tine

Mi-i dor de tine, draga mea,
Şi lumea-mi pare atât de mică,
Fără iubirea şi mângâierea ta,
De tot îmi este frică.

Mi-i dor de tine, draga mea,
Şi viaţa-mi pare ca o clipă,
De-aş putea zbura
Pe-a vântului aripă.

Să vin în miez de noapte
Ori în zori de zi,
Să-ţi spun cu dulce şoapte
Că fără tine nu pot trăi.

Mi-i dor de tine, draga mea,
Şi inima mă doare,
Ce mult aş vrea să fii a mea
O! tu raza mea de soare.

Dar totul e în zadar
Şi mie îmi pare atât de rău
Căci tu nu eşti lângă mine
Şi lângă tine nu sunt eu!

poezie de Vladimir Potlog (6 octombrie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă din întâmplare

Ţi-am scris demult
într-o scrisoare
ce mult iubirea ta
mă doare
simţeam că totu-n jur
dispare
în mine se usca
floare de floare...
trecut-au luni
fără de soare
când nu vedeam
lumina-n zare
iar azi privind în urmă
mi se pare
ca preţul ce-am plătit
a fost prea mare
zile pierdute,
lacrimi amare,
pierdutele clipe
de sărbătoare
si viaţa mea era
doar clipe de-tristare,
iar dacă azi
când iar e soare
mi-e dor de tine
într-o clipă de uitare,
de scap o lacrimă
din întâmplare
să nu crezi că mai simt
acea iubire mare
e doar o amintire
de-un zâmbet trist
o-mbrăţisare
că azi când te-am zărit
în gara mare
în ochii tăi
a răsărit o floare

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când luna pare veştedă şi grea

obloanele se-nchid la miezul nopţii
când luna pare veştedă şi grea
iar ea
se ţine de o margine de stea
cu ochiul aţintit în buza porţii

foşneşte primăvara prin poteci
când luna pare veştedă şi grea
dar ea
se-apasă de pe marginea de stea
cu fruntea şi cu buzele ei reci

nici urşii nu-şi mai caută bârlog
când luna pare veştedă şi grea
spre ea
se-aruncă de pe-o margine de stea
acelaşi dumnezeu, mut şi olog

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portret retoric

Cândva, am fost o casă de bilete
Înspre destine roz şi violete
De zori promiţători cu-amurguri inerente,
În care se-ofileau mâglisitor culorile
Landşaftului de nonvalori pe care sângerau valorile...
Am devenit apoi o streaşină, cu uzuri iminente,
Pe care sforăiau din când în când ciorile
Din culorile nopţilor cu ciocuri proeminente,
Ce-mi ciuguleau devastator toate bunurile...
Dar ţineam totuşi piept tăiosului vânt din pădurile
Uitate, în care cântau înduioşător privighetorile,
Fiindcă-n mine creştea un vultur lungindu-şi aripile
Spre Soarele alb ce-aprinde zorile,
Un vultur cu ochi mistici, ţintind comorile
Ce eu n-am ştiut nicicând să le preţuiesc.
Acum sunt călător spre-un destin minunat, ce-l doresc
Absolut, într-un fel absurd şi prostesc...
Spre-acolo biletul mi-e gratis dar pălesc şi pălesc
Zdrobit sub un preţ ce n-am ştiut să-l plătesc...
Acum l-aşi plăti hotărât dar nu pot, obosesc
Năduşit sub nori noduroşi şi-amărui
Opăriţi într-un soare răpus în gălbui...
În esenţă-s un bun... un bun de nimic oferit nimănui,
Un bun ce-ar da tot dar totul e nu-i
Decât un nimic însemnat sub ceru-albăstrui!
Dar vulturul creşte prin mine şi-i mare,
Se 'nalţă voios, ţinteşte spre Soare
Prin raze ce-absorb tot spectru-n splendoare,
Mistuind nimicul ignorant ce pare
Să obţină un statut minunat, prin iertare,
Deşi, n-a avut nicidecum, nici nu are
Vreun merit tangibil ori calităţi similare...
Sunt tăciune încins în scrum lepădat,
Ce-aspiră la vântul momentului dat...
Un spectru de mistic jinduind un cândva minunat,
Infinit regăsit dintr-un timp limitat,
Un nimic renăscut pentru un scop relevant...
Convins de ce sunt... Şi ştiind că ce-am fost s-a uitat
M-arunc spre 'nainte într-un duh şi exalt,
Exalt, da! Exalt jinduind la marele asalt
Căci iată-s un vultur purces din Divin şi chemat în Înalt.

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Sandu Gabor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Şi, în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă pare că se mişcă.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Porţile De Fier
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul unui om

Ce-am fost cândva azi nu mai sunt...
Dar ce sunt azi îmi pare rău
Că n-am putut să fiu mereu -
Acelaşi cântăreţ cu chip de Sfânt...

Când am urât am fost iubit,
Când am iubit am fost urât...
Şi-n viaţă n-am cântat decât
Romanţa Celui răstignit...

Tot ce-am sperat rămas-a vis,
Şi-am dobândit ce n-am visat...
Dar ce-am fost ieri am şi uitat -
Un titlu de volum nescris...

Şi-azi, dacă sunt un chip de Sfânt,
Aşa m-a vrut, pesemne, Dumnezeu -
Să fiu tot altul... Şi să-l cânt mereu
Pe cel ce-am fost cândva, dar nu mai sunt...

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa literară, I, nr. 4 (22 ianuarie 1906)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafărul din zori

Dintr-un hăţiş de gânduri, lumină am văzut.
Lăsând în urmă totul... tot drumul străbătut,
Ciulinii prinşi în păru-mi şi ghimpi ce-au înţepat,
Eu te-am zărit pe tine în visul cel ciudat...

Îmi apăreai aievea, Luceafărul din zori,
Cu muguri verzi în raze si florile-n ninsori,
Venit cu miez de fructe la început de vară,
Şi liniştea stăpână în inima-mi hoinară...

Bizar îmi pare totul... când ochii am deschis,
Erai chiar lângă mine şi nu erai în vis...
Atât m-am bucurat... nici nu-mi venea să cred
Că macii-s încă roşii şi tu ceva concret.

poezie de Doina Bonescu din O clipă doar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!