Navigând în jos pe Râul Mistic

Cu motorul torcând leneş, am pornit pe râu în jos,
Strecurându-ne printre geamanduri şi bărci;
În curând vom rămâne numai noi şi Dumnezeu.

Am trecut deja cu bine dincolo de bară,
Primind în piept salutul sărat al rafalelor de vânt.
Trăgând voios de şcote-am ridicat velele;
Va-începe-îndată cursa,-n volte strânse.

Pânzele vibrează-n vântul tânăr şi-îndrăzneţ
Cu o forţă imaterială, puternică şi elastică.
Rafalele sprintene devin mai dese, barca saltă pe valuri
Trăind o libertate pe care puţini o cunosc.

Protectori tăcuţi, îngerii mării
Încep să se adune deasupra noastră.

Toate sunt exact aşa cum trebuie să fie;
Încă o zi ideală pentru a navigaţie.

NB. poezie inspirată de o pictură a lui Russ Kramer

poezie de Frances Harkins-Grunwald, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kramer: Şi ai trecut noaptea cu bine?
Jerry: Da, şi sunt mândru de asta!
Kramer: Deci, încă eşti stăpân pe domeniul tău.
Jerry: Da. Da, sunt. Stăpân pe domeniul meu. Dar îţi zic: mă duc la apartamentul ei şi îi zic să tragă jaluzelele alea jos!
Kramer: Ia stai. Ce-ai zis?
Jerry: Nu mai suport! Ma înnebuneşte! Nu pot dormi, nu pot ieşi din casă, şi mă urc pe pereţi. Între timp, mă văd cu o virgină, sunt în concursul ăsta - cineva trebuie să cedeze!

replici din filmul serial Seinfeld
Adăugat de Alina-Olimpia Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kramer: La Brandt-Lealand, fac treabă, nu glumă.
Jerry: Cât te plătesc?
Kramer: A, nu, nu, nu, nu vreau bani, o fac numai pentru mine.
Jerry: Evident... şi, uh, ce faci acolo toată ziua?
Kramer: F. A. Ştii tu, fac afaceri. Ei bine, trebuie să plec... ah, să nu-mi uit servieta.
Jerry: Ce ai acolo?
Kramer: Biscuiţi.

replici din filmul serial Seinfeld
Adăugat de Alina-Olimpia Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea din Colivie

Pasărea liberă saltă
pe aripi de vânt trăind momentul
şi pluteşte în aval
până se termina curentul
îşi înmoaie aripile
în razele portocalii ale soarelui
şi îndrăzneşte să revendice cerul.
Dar o pasăre care pândeşte
din colivia ei îngustă
rareori poate vedea prin
zăbrelele furiei ce o gustă
aripile îi sunt tăiate şi
picioarele legate
îi rămâne doar vocea să cânte.
Pasărea din colivie cântă
cu un tril înspăimântător
despre lucruri necunoscute încă
cuprinsă de dor
iar melodia i se aude
pe dealul îndepărtat în ecou
pentru că pasărea închisă
cântă despre libertate.
Pasărea liberă se gândeşte la o altă adiere de vânt
la vânturi uşoare, favorabile, printre copacii suspinând
şi la viermi graşi aşteptând-o pe iarba zorilor luminoşi
şi numeşte al ei tot cerul frumos.
Dar o pasăre în colivie stă pe mormântul viselor
umbra ei strigă într-un ţipăt de coşmar mistuitor
aripile îi sunt tăiate şi picioarele legate
îi rămâne doar vocea să cânte.
Pasărea din colivie cântă
cu un tril înspăimântător
despre lucruri necunoscute încă
cuprinsă de dor
iar melodia i se aude
pe dealul îndepărtat în ecou
pentru că pasărea închisă
cântă despre libertate.

poezie clasică de Maya Angelou, traducere de Marius Alexandru
Adăugat de Marius Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul corăbierului

Tot echipajul pe covertă!
................................
Se-apropie dinspre vest furtuna,
Norii aleargă înnebuniţi pe cer,
Şfichiuind cu biciurile luna.

Vântul fluieră-n fungi şi-n straiuri,
Ne înclinăm, reducem velele la jumătate;
Acum, c-un salt şi o cădere, plonjăm
În primul ochi al vijeliei înspumate;

Muşii, ghemuiţi unul în altul jos
În cabine, înalţă rugi fierbinţi cerului:
Omul tânăr – singur şi liber,
Bătrânul – alături de nevasta lui;

Unul ar renunţa la tot avutul,
Iar altul la frageda, blonda lui iubire,
Pentru-o bucăţică de pământ ferm
Pe care să-şi afle râvnita izbăvire.

Asiguraţi bine sarturile, vitejii mei,
Şi rulaţi strâns velele, nu-i timp de glume,
Rafalele care ne vor lovi curând
Ar putea şterge de pe pământ întreaga lume....

Mâine, băieţi, pasagerii se vor simţi nişte eroi,
Afişând pe punte un aer mândru şi solemn,
Iar noi – noi vom mesteca, scuipând, tutun
Şi, cu coada ochiului, ne vom face câte-un semn,

Spunând, în vreme ce nava se-avântă înainte
Cu velele în vânt: "În viaţă mea pe mare
Am întâlnit, ehei, domnilor, stihii grozave,
Acum fost doar o furtună oarecare!"

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea flotelor

Primăvara-i de-acum în oraş iarăşi,
De-acum vântul e deja sus în copaci,
După ce-au iernat pe ţărm, i-s mării tovarăşi –
De neînvins dorinţa – şi navă şi cârmaci.

Molate, coborâte de pe docuri, rând pe rând,
Alunecă printre balizele din port, în volte sinuoase,
Îndreptându-se spre orizont până când
Se pierd în vîrtejurile mareei joase.

Una câte una sau două câte două
Se pierd după cotul şenalului pe înserate,
Plutind spre marea bleu sub luna nouă,
Unde bat vânturile cele mari, sărate;

Întocmite de multe mâini, cu multă măiestrie,
Fiecare cusătură-a velei de-abia aşteaptă
Să vibreze-n vântul de dincolo de copastie,
Deasupra oceanului, gata de-o-îndrăzneaţă faptă.

Cine, bărbat sau copil, a văzut vreodată
Marea-n argint şi-n aur smălţuită
Şi n-a simţit imboldul să urmeze, neastâmpărată,
Chemarea sângelui, fierbintea lui ispită?

Cine-ar putea sta-închis în casă,
Acum când vântul pe străzi umblă hoinar,
Când se-aude bătaia vâslelor, melodioasă,
Şi velele sclipesc în lumina albă-a unui far?

Primăvara-i de-acum în oraş iarăşi,
Cine n-ar vrea să fie-acum pe mare fugaci,
Când, după-o iarnă pe ţărm, i-s mării tovarăşi –
De neînvins dorinţa – şi navă şi cârmaci?

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Galeria mea de pictură

Într-o casă mică, păstrez, agăţate, tablourile; nu e o casă aşezată.
E rotundă; numai câţiva centimetri sunt dintr-o parte în alta.
Şi totuşi, e loc pentru toate splendorile lumii, pentru toate amintirile!
Aici, sunt imagini ale vieţii, dincolo, aspecte ale morţii,
Iar acolo, îl cunoşti? Este chiar ghidul.
Cu degetul ridicat, arată spre mirobolantele tablouri.

poezie celebră de Walt Whitman
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valurile Dunării

Barca pe valuri saltă uşor
Inima-mi bate plină d'amor
Dulcea speranţă e-n al meu pept.
Vino, ah! vino, că te aştept.

Vino n-ai teamă,
Dorul te chiamă,
Să plutim vesel şi să cântăm,
Şi-n fericire
Spre nemurire,
Braţe-n braţe să ne-avântăm.

Să te sărut cu dor, cu foc,
Timpul fugar să-l ţin în loc.
Să mă săruţi cu foc, cu dor,
Să tot trăiesc să nu mai mor.

Ah! Cerul atunci e mai-ntins,
Soarele parcă e mai aprins,
Şi-n ochii tăi senini zăresc
Un raiu Dumnezeesc.

Barca pe valuri saltă uşor,
Inima-mi bate plină d'amor,
Dulcea speranţă e-n al meu piept,
Vino, ah! vino, vin, eu te aştept.

Ah! vino, te aştept, vino, te-aştept,
Dulce speranţa e sânul meu,
Vino, ah! vino,
Vino, vino, te-aştept!

cântec, muzica de Iosif Ivanovici, versuri de Carol Scrob (1888)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rachel: Kramer, vreau să-ţi mulţumesc încă o data pentru noaptea trecută, chiar m-ai salvat.
Michael: Ce s-a întâmplat?
Rachel: Ei bine, aproape am încercat homarul, însă Kramer m-a oprit.
Kramer: Ştiam că o să regreţi toată viaţa.

replici din filmul serial Seinfeld
Adăugat de Alina-Olimpia Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe patul de moarte

Un om pe patul de moarte lasă instrucţiuni
privind împărţirea averii sale celor trei fii.
El îşi devotase tot spiritul pentru educarea acestora.
Acum, ca trei cedri, ei stăteau în jurul lui,
tăcuţi şi puternici.
El i-a spus judecătorului din oraş: " Încredinţez toată moştenirea
aceluia dintre ei care este CEL MAI LENEŞ."

Apoi a murit, iar judecătorul i-a adunat pe cei trei:
" fiecare dintre voi să-mi explice felul în care este leneş,
astfel ca eu să înţeleg exact CUM sunteţi voi leneşi".

Gnosticii sunt experţi in lene. Ei depind de ea,
pentru că ei încontinuu văd pe Dumnezeu lucrând în jurul lor.
Recolta vine întotdeauna la timp, deşi ei
nici măcar nu-şi ară ogorul!

Hai! Povestiţi în ce fel sunteţi leneşi.

Fiecare cuvânt rostit este un acoperământ al sinelui interior.
O minimă tăietură subţire într-o draperie
poate revela explozia a sute de sori.
Chiar şi atunci când ceea ce se spune sună trivial sau greşit,
ascultătorul aude mai mult de atât, aude sursa. O adiere de vânt vine
de dincolo de grădină; o alta de dincolo de movila de cenuşă.
Gândeşte-te doar, cât de deosebite sunt vocile leului
şi ale vulpii – şi ce informaţii îţi dau ele!

Ajunge ca cineva să salte capacul oalei de pe plită
şi tu ştii ce va fi la cină; deşi există oameni
care îşi dau sama după miros: o carne dulce
scoasă dintr-o supă acrişoară, gătită cu oţet.

Un om ciocăneşte oala din lut înainte de a o cumpăra,
Ca să afle dacă nu cumva este ciobită.

Fratele mare îi spune judecătorului:"Eu pot cunoaşte un om după voce,
iar dacă nu vorbeşte,
aştept trei zile şi după aceea îl cunosc intuitiv."

Al doilea frate: "Îl cunosc de îndată ce începe să vorbească,
iar dacă nu vorbeşte, încep eu conversaţia."

"Dar dacă el cunoaşte artificiul?", a întrebat judecătorul.

"Asta îmi aminteşte de mama care îi spune copilului:
‘ Când mergi prin cimitir noaptea
şi vezi o arătare, aleargă spre ea,
şi arătarea va dispărea. ‘

‘ Dar dacă ', răspunde copilul, ' mama
arătării o povăţuieşte să facă acelaşi lucru?
Arătările au şi ele o mamă.‘"

Al doilea frate nu a putut da răspunsul.
Atunci judecătorul s-a adresat mezinului:
"În cazul în care un om nu poate fi convins să scoată vre-o vorbă?

Cum îţi dai seama de natura lui ascunsă?"

"Stau în faţa lui în tăcere
şi pregătesc o scară construită din răbdare,
iar dacă, în prezenţa lui, o comunicare de dincolo de bucurie
sau dincolo nelinişte începe să crească din pieptul meu,
atunci ştiu că sufletul acelui om este profund şi strălucitor,
ca steaua Canopus înălţându-se deasupra Yemen-ului.

Iar când încep să vorbesc, braţul puternic
al cuvintelor iluminează totul; îl cunosc pe el din ceea ce spun eu,
din felul în care vorbesc, pentru că între noi există o fereastră deschisă
care amestecă aerul nopţii din fiinţele noastre. "

Mezinul era, bineînţeles,
leneşul. El a fost alesul.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea furtunii

Suntem la o MIE de mile de ţărm, aşa socot,
Bălăngănindu-ne pe marea-înfuriată,-n clocot;
Ne-aruncă, fulgi de zăpadă, viforul zălud
De pe-un talaz pe altul, spre nord, spre sud:

Catargele se-ndoaie, trestii firave-n vânt,
Velele par bălării culcate la pământ,
Odgoanele trainice şi lanţurile de-oţel,
Carena, care râdea de ţărână-n chip şi fel,
Se-opintesc trosnind, iar inimile de piatră-încetişor
Se leapădă de toată tăria şi mândria lor.

Jos, sus pe culme! Jos, sus pe culme!
Din golul valurilor, pe coamele în spume,
În mijloc vânăt de tempestă furioasă,
Furtunarul îşi află pacea şi îşi face casă –

O casă-n caruselul şi-n vortexul mişcării
Pentru cel care departe-n largul mării,
Sfidând viforniţa, printre gheţari viaţa-şi petrece
Adăstând în câte o gaură de stâncă rece
Doar pentru a-şi încălzi puii şi-ai învăţa să zboare
Deasupra valurilor enorme,-n uragane.

Peste-al mărilor abis! Peste-al mărilor abis!
Unde rechinul, balena şi peştele spadă se simt în paradis,
Dar furtunarul îşi spune-n van povestea înfruntând strigoii
Vijeliei, zburând în faţa rafalelor cumplite ale ploii;

Pentru că marinarul blestemă binevoitorul mesager,
Vestitorul furtunii care, neauzită, se apropie de el!
La fel, profetul răsfoieşte cartea vremii încă netrecută
Şi prevesteşte viitorul – bun sau rău – urât de cei pe care îi ajută:
Dar el nu şovăie. Aşa că, pasăre-a prezicerii şi-a clarviziunii,
Avântă-te iar şi iar deasupra talazurilor, pe aripa furtunii!

* Marinarii au credinţa că păsările furtunii – puffinus puffinus – numite şi petreli, furtunari sau rândunici de mare, păsări care zboară înaintea furtunii sau caută adăpost în bordul navelor de sub vânt, sunt de fapt sufletele navigatorilor morţi.

poezie de Bryan Waller Procter,1787-1874, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kramer: Este o deducere pentru ei.
Jerry: Cum e asta o deducere?
Kramer: Păi, ei doar o scad.
Jerry: O scad din ce?
Kramer: Jerry, toate companiile astea mari deduc totul.
Jerry: Nici măcar nu ştii ce e aia o deducere.
Kramer: Dar tu?
Jerry: Nu, nu ştiu.
Kramer: Dar ei ştiu. Şi ei sunt cei care le deduc.
Jerry: Aş vrea înapoi ultimele 20 de secunde din viaţa mea.

replici din filmul serial Seinfeld
Adăugat de Alina-Olimpia Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt bărbatul...

Toate lucrurile se destramă-n timp,
Doar amintirile nu vor să moară.
Am ajuns deja la vârsta bătrâneţii;
Fetiţa mea este o tânără doamnă,
Dar în mintea mea e tot un copil.
În mintea mea sunt încă un om tânăr,
Care va face lucruri interzise,
Care va accepta toate provocările
Care va trece dincolo de toate limitele,
Care va arunca grijile în aerul însorit al zilei,
Căruia-i place să treacă prin foc.
Eu sunt bărbatul care spune copilului său:
Ai grijă... ai grijă... ai grijă...

poezie de Autor necunoscut – India?, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginea dorinţelor tale, păstrată cu credinţă şi hotărâre, este preluată de Materia fără Formă şi, prin ea, dorinţa ta penetrează la mari distanţe - prin tot universul, din câte cunosc eu. Pe măsură ce această imprimare se propagă, toate lucrurile sunt puse în mişcare pentru realizarea dorinţei tale; orice fiinţă sau lucru, toate cele încă necreate, toate sunt direcţionate pentru a crea ceea ce tu doreşti. Toate forţele încep să fie exercitate în acea direcţie; toate lucrurile încep să se mişte către tine.

Wallace D. Wattles în Ştiinţa de a deveni bogat
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă o poezie mi-ar fi putut câştiga o prietenie, aş fi scris şi aş fi dăruit, oricui, oricât de multe poezii! Cred că numai pe nişte copii îi poate apropia sau corupe o poezie. Probabil, numai circumstanţe ca aceasta, când ei, încă fiind copii, deja învaţă să fie micuţi profitori. "O să fiu prieten cu tine, dacă la compunerea de mâine, îmi scrii o poezie". Copiii profitori de ieri, care te şantajau cu o poezie, sunt adulţii de azi, care te şantajează cu bani sau cu promisiuni de iubire. Totuşi cât de bine ar fi, dacă ai putea câştiga pe cineva, de partea ta, doar cu o... poezie! Pe scurt, ce minunat ar fi să poţi cumpăra, cu Poezie, toate acele lucruri pentru care, azi, lumea plăteşte BANI. Lumea plăteşte, în BANI, răbdarea altora ca pe o datorie. Azi, lumea plăteşte, cu BANI, încrederea ca pe un împrumut. Ce lume frumoasă am face, dacă am putea cumpăra inimile cu Poezie; să putem cumpăra sănătatea, iertarea, să putem răscumpăra iubirea doar cu... o Poezie.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul şoimului

Pentru a te ruga deschide-ţi tot sinele
Către cer, către pământ, către soare, către lună,
Către singura voce care eşti tu.
Şi să ştii că există multe lucruri
Pe care nu le poţi vedea, nu le poţi auzi;
Pe care le poţi cunoaşte doar în anumite momente,
Momente care se-nmulţesc constant – şi în graiuri
Care nu sunt sonore întotdeauna, ci doar alte
Cercuri ale mişcării.

Ca şoimul în acea dimineaţă de duminică
Deasupra Fluviului Sărat. În vânt,
Încercuit de cerul albastru,
Ne-a înseninat inimile cu aripile lui sacre.
Te vedem, ne vedem pe noi şi ştim
Că trebuie să avem grijă
Şi bunătate în toate lucrurile.

Inspiră ştiind că noi suntem făcuţi
Din toate acestea – şi respiră ştiind
Că suntem cu adevărat binecuvântaţi pentru că
Ne-am născut şi pentru că vom muri curând
În acest cerc al mişcării,
Ca un şoim rotunjind dimineaţa
Înăuntrul nostru.

Noi ne rugăm ca toate acestea să fie făcute
În frumuseţe.
În frumuseţe.

poezie de Joy Harjo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În port se găseau multe bărci cu forme neobişnuite, mai toate pentru pescuit, unele cu o singură velă mare, câteva cu vâsle, vâslaşii stând în picioare şi împingând în rame, nu aşezaţi şi trăgând. Câteva bărci ieşeau în larg, altele erau trase cu prova la un chei de lemn, iar la cincizeci de iarzi de ţărm, la apă bună, ancorat corect, cu trei parâme la provă, se găsea Erasmus. De-a lungul ei se aflau bărci şi la bord zărea băştinaşi.

James Clavell în Shogun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În memoria lui David Archer

Cuvintele sunt întotdeauna
la fel de ciudate şi de moarte ca
acele fragmente şi rămăşiţe
aruncate de valuri pe ţărm:
Stau în ceaţa mării
privind în jos la cuvintele albe
şi la bucăţelele de lemn purtând amprenta sării,
întrebâdu-mă mirat le ce folosesc.
Cred că ele n-au niciodată
intenţia să fie
ceea ce noi, când încercăm a vorbi,
ne gândim c-ar fi:
nu ne pot purta
deasupra spumei vorbelor,
aripi ataşate la picioarele ologilor
pentru a-i ridica din noroaie.

Le chem deasupra mării
pentru toate reflecţiile mele
(ele par să-mi vorbească aşa cum o scoică
pare-a-i vorbi mării);
ele-aici nu sunt cu nimic mai adevărate
decât vântul tricotând din nisip
formele unor lucruri
pe care noi credem că le cunoaştem şi le vedem.

Când pe cerul serii,
deasupra capului meu,
apare-o singură stea, iar luna-şi scoate
obrazul dintr-un nor,
când pescăruşul alb face volte
sau nagâţul planează vorbindu-mi,
ascuns vederii,
eu în acest loc comit o ofensă:

Ce văd eu atunci,
norul fiind martorul meu, nu sunt
nişte forme-ale minţii sau ale vântului,
cum ar fi curcubeiele lenevind
pe pielea unui delfin care moare,
ci, mai degrabă, de pe acel nor
îmi văd oasele cum se plimbă pe plajă –
o teologie a tuturor lucrurilor de sub soare.

Pietrele albe şi-învechitele bucăţi
de lemn îngălbenit de apa mării,
luminile farului de la Overstrand ivite
prin pânza ceţii fluturând ca o batistă,
sclipirile din oglinzile prismatice şi eu
care cred că, pentru-o clipă, văd
atomi orbitori dansând
în toate lucrurile care există.

Copiii dansează pe plajă.
Valurile mor pe nisip.
Spuma mării zboară-încoace şi-încolo,
copiii dansează şi mor.
Ce fel de valuri sunt acestea
care dansează cu copiii pe nisip?
Îi aud strigând, în schimb
nu aud ceea ce-i face să plângă.

Nici nu ştiu,
nici nu înţeleg de ce sunt atât de mişcat,
mai mult decât ar putea spune-aceste cuvinte,
de ciudatele bucăţele de lemn îngălbenit
aruncate pe plaja de la Overstrand
sau de copacul negru şi răsucit,
murind la marginea drumului,
în penumbrele-amurgului de octombrie,

sau de copilul miezului de noapte
atât de scufundat în somn şi totuşi
pierdut pe coridoarele
conacelor de pulberi,
de unele din sau de toate
ceremonialele evidenţei
atestând ca noi iubim pentru că,
pur şi simplu, n-avem încotro.

Calc pe ţărmul de la Overstrand
iar crabul de la picioarele mele
scrie pe nisip o binecuvântare.
Valul, fosforescent smarald,
erupe pentru a se-înalţa-n slavă
ca un înger din apele oceanului,
iar stelele de mare moarte ard
pe promontoriul de la Overstrand.

De ce le-aud plângând
pe partea cealaltă-a vieţii...
aceste forme şi impulsuri nenăscute
de dincolo de cerescul pântece?
De ce trebuie ele să spere şi să caute,
mai mult decât orice, să existe?
În seara asta la Overstrand
ştiu pentru-o clipă de ce.

poezie de George Barker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kramer: Bine, de câte ori o facem?
Elaine: Kramer, crezi că e important? Serios, chiar crezi că o să te întrebe asta?
Kramer: Elaine, e un psihiatru. Sunt interesaţi de chestii de genul ăsta.
Elaine: În regulă. O facem de... cinci ori pe săptămână, e bine?
Kramer: Ohoho.

replici din filmul serial Seinfeld
Adăugat de Alina-Olimpia Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apropiindu-te de Dumnezeu trebuie să-ţi arăţi fiinţa unitară, rod al Creaţiei Sale, că sufletul ţi-e suflare dumnezeiască, iar trupul ţi-e zidire pământească, că numai prin rugăciune îţi recapeţi adevărata libertate de a sta în dreapta Adevărului.
Uneori, în ceasurile grele ale omului ţâşnesc râuri de lumină în căutarea adevărului pierdut – iubirea. Tot în rugăciuni se sfărâmă şi zidurile de gheaţă din inima omului de piatră, că piatră e atunci când şi-a pierdut iubirea.
Când îngerii-s tăcuţi la capătul disperării, rămâne doar speranţa ca o hrană dulce şi întăritoare, fără de care nu poţi trăi, aşa cum nimic nu e fără Dumnezeu: nici credinţa, nici firea limpede a omului că-n spicul grâului e pâinea noastră cea de toate zilele - trup din trupul Domului.

Camelia Opriţa în Ispita, generator de întuneric în spiritul omului şi îndepărtare de Dumnezeu
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!