Cântec expirat

(refrenul este un ţiuit continuu
ghici în a cui ureche)

m-a lovit un tren sau
am fost aruncat de pe planetă

senzaţia asta o au toţi cei care
îşi pierd vederea văzând prima dată
iubirea

am dat să mă ridic
scuturându-mi colbul anilor
care ar urma să vină

(refrenul se curbează)

cine nu pricepe mare lucru
despre fizica aia cuantică
n-o să suporte cum ea
tocmai ea
este chiar acum cu un altul

(refrenul se înfige adânc)

s-ar putea spune ca prin minune că
reapare vederea
dar nu mai este deloc aceeaşi
este ca şi cum trenul acela
nu te-a lovit destul sau nu unde trebuia
genunchii spre exemplu

odată având vedere vezi
majoritatea idioţilor care simultan
tu ai fost cu ea
şi surâzi, te ierţi, pe ea nu, şi îţi cauţi
de treabă spre calea ferată

(refrenul spune ceva despre:
nu orice tren poate lovi sublim dar
tu deja trecuseşi)

ai nimerit în braţele unei femei şi nu înţelegi
unde naiba e trenul
cum s-o compari în halul ăsta şi
ce bine seamănă
celei dintâi

(refrenul traversează şi
calcă sfios printre ochii ţărânei
fix ca în catrenul lui khayyam)

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Trebuie să facem ceva" este refrenul unanim. "Începe tu" este refrenul descurajator.

citat din Walter Dwight
Adăugat de Cristiana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecerea Mării Roşii

Cristos, din norul tainic a trimis,
Spre egipteni, doar negură şi fum,
În timp ce alor săi le-a oferit
Botezul începutului de drum.
Staţi liniştiţi, căci apa nu-i obstacol
În calea mântuirii prin Cristos.
Celor ce cred le este cale dreaptă;
Doar celorlalţi, mormânt întunecos.

Hai să cântăm şi noi cântarea mării,
Căci Dumnezeu e-acelaşi pentru noi.
Strigaţi refrenul peste orice piedici
Refrenul veşnic al cântării noi.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greva ceferiştilor

Din vechiul cântec de antren
Cu "glasul roţilor de tren",
Ne-a mai rămas numai refrenul:
"La care oră... vine trenul?!"

epigramă de Ioan Târziman din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă negativă

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!...

Dar n-am putut călători-mpreună...
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu "fapt divers", ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţirea

Nu mai avem nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
O dragoste frumoasă într-un asfinţit...
N-am fost decât doi călători cu trenul,
Dar ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără niciun alt bagaj decât refrenul,
Unei iubiri cum văd cam incomplete.
Dar n-am putut călători-mpreună...
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Cu suflete inspăimântate de furtună,
Ce ambii nimerim, nu pllrima oară!
Şi-atâtai tot! Din ce-a putut să fie,
Totul se sfîrseste ne-început,
Un dor sălbatic si o poezie
Simbolizînd iubirea ce-a trecut!
Astăzi mă doare sufletul, dar lasă,
Voi trece eu şi peste-această zi,
Tristeţea-mi dă târcoale, dar nu-mi pasă,
Zimbind merg înainte, orice ar fi!!!!
Să nu mă cauţi, m-am ascuns în mine,
Cu lacăte de giata am încuiat la porţi
Iar gîndul meu care zbura spre tine,
L-am zavorit cu lanţuri ca pe-un hoţ!!!
Să nu îmi scrii nu mai citesc iubite!
S-au risipit cuvintele în vînt
Chiar de e vară, cald si chiar fierbinte
Mi-e atîta iarna-n suflet, şi în gînd!!

poezie de Tatiana Frunzete
Adăugat de Tatiana Frunzete
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin gările cu firme-albastre

Tristeţea trenului ce pleacă
Noi n-am trâit-o niciodată,
Căci - călători ades cu trenul -
În clipa când plecăm din gară,
Noi stăm pe loc -
Doar trenul pleacă!...

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!...

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Respiră,
Cugetă,
Vorbeşte,
Şi-n forţa aburilor cântă
Viteza roţilor ce creşte...

Doar trenul singur se frământă,
El singur urcă
Şi coboară -
Reptilă neagră ce-mprumută
Aripi de liliac ce zboară
Şi glas de cobe ce-nspăimântă!...

Doar trenul singur se-nfioară
De-atâta veşnică povară.
El singur poartă mai departe
Pachetele-omeneşti, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe bănci de pluş capitonate!...
Doar trenul suferă ofensa
Sclaviei negrilor "ad-hoc",
Ce poartă-n lectici mai departe
Pe cei născuţi să stea pe loc...

El singur,
El,
Şi numai trenul,
Creează-n urma lui distanţa
Monotonia
Şi refrenul
Din care ne-adăpăm speranţa
Toţi călătorii spre mai bine...

Şi numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul ştie-anume cine
Şi câţi din cei plecaţi aseară
Putea-vom mâine,-n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Să-l presărăm, din suflet iară,
Prin gările cu firme-albastre!...

poezie celebră de Ion Minulescu din De vorbă cu mine însumi (1913)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul trebuia să vină

Trenul trebuia să vină. Nu mai vine, nu mai vine.
Singur timpul e de vină pentru gara în ruine,
Dar desigur, călătorii ce aşteaptă pe bănci pline
Vor mai spune, vor mai scrie despre trenul ce nu vine.
Despre el vor zice multe, că e plin de flori de gală,
Locurile le-or descrie în manieră ideală,
Îngeri ce coboară-n staţii, îngeri care iar se urcă
Minţilor în aţipire le vor da prin vis de furcă.
Însă-n săli de aşteptare zac schelete opaline,
Fiecare ca-n răşină încleştat biletul ţine.
La ghişee trist suspină funcţionare sibiline.
Trenul trebuia să vină. Nu mai vine, nu mai vine.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refrenul la "Hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea" este "Prezentaţi legitimaţia la control".

aforism de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celei care pleacă

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
......................
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

În bezna tunelului

Demult, am urcat într-un tren, fără vagoane,...
Era pentru prima data când urcam într-un tren
M-am urcat în primul tren din gara vieţii mele
Ciudat, nimeni nu ştia ce destinaţie are, nici eu
Mergea încet la început, şinele erau de vină,

Tot timpul, am stat cu ochii pe geam,
Am văzut tot ce se putea vedea...
Sate, comune, oraşe, spitale, şcoli, biserici...
Am văzut mai multe biserici decât şcoli şi spitale,
Şi multe umbre cu chipuri de oameni,

Am văzut mai multe oraşe decât sate,
De fapt am văzut sate cu pretenţii de oraş
Ce bine că luasem trenul, nu erau autostrăzi
De ce? Nu vrem, nu avem nevoie, nu ne trebuie,
Mai bine cu trenul, cine să mai fure?

Am vrut să sar din tren, să o iau pe jos înaintea lui,
Am vrut să împrumut nişte aripi, să zbor!
Încotro să mai zbori în zilele de azi?
Nici orizontul nu se mai vede de atâta nepăsare
M-am răzgândit, era prea multă rugină..., pe aripi

După un timp, trenul a intrat într-un tunel,
Oare urma să iasă curând din el?
Mi-a fost teamă, de când am urcat în tren,
Nu ştiam, cât de lung e tunelul în care intrasem,
Nu se vedea nicio lumină, la capătul lui

Era un tunel în care intrai, dar nu ştiai când ieşi
Şi dacă în tunel s-ar fi produs o catastrofă?
Unde am fi mers să ne vindecăm rănile?
Spitale nu avem, la biserică nu mergi să te vindeci
Să mergi toată viaţa prin tunel? E dezolant!

Mergeam prin tunel de o viaţă şi tot întuneric era,
N-am cunoscut pe nimeni în trenul acesta
Oare care era staţia terminus şi când avea să fie?
Mai bine aş fi tras semnalul de alarmă!
Nu poţi să-nvingi destinul, nu poţi să-l deraiezi

Trecuse atâta timp, de când urcasem în tren,
Era înfiorător de întuneric, şi trenul, tot mai mergea
Aş fi putut să sar din acest tren, al întunericului,
Mi-era teamă să nu-mi fracturez sufletul
Pierdusem atâta timp mergând prin tunel,

Când am urcat în tren eram tânăr, acum...
Parcă a trecut o veşnicie, este frustrant,
Să te urci într-un tren fără destinaţie,
Să nu cunoşti pe nimeni de care să-ţi aminteşti,
Şi să rămâi toată viaţa... în bezna tunelului...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul spre neant

Eu vin cu toată viaţa mea şi gulerul deschis
Şi pe peron aştept un tren ce merge spre abis,
De-aici încolo nu mai sunt nici gări şi nici acari
Doar stelele sunt tot mai mari şi pomii tot mai rari.

Voi lua un tren către neant, mi-am cumpărat bilet,
Mai tare muzica o dau şi inima încet,
Se-aude-un zumzăit mărunt, terasamentu-i mort,
Prin megafon feroviar se ţipă un raport.

Dar eu îi las pe pasageri să zică tot ce vor,
Eu, dacă ei se urcă-n tren, sunt gata să cobor,
Sunt pasagerul spre neant, şi mi-e destul atât,
Cu cei din urmă bani ai mei nu vreau să mor urât.

Călătoria tot o fac, oricât ar fi de greu,
La cap de linie aştept să vină trenul meu,
Dar mi se pare că aud un glas cum n-a mai fost
Certându-mă pentru ceva, luându-mă la rost.

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen
Ce va cădea la rândul ei în umbra unui tren,
Nu mai e nimeni pe aici, toţi au murit cândva,
Eu sunt de-o viaţă în neant şi nu am cum pleca.

Când greieri duc din loc în loc luminile din cer
M-aşez la geam în trenul meu şi simt că-ncep să pier,
Nu-i nici un tren către neant, ci fapt interesant,
Voi lua neant către neant, neant către neant.

|

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice pas până la Adevăr este minciuna. Căci Adevărul este tărâmul fără paşi şi fără căi. Când păşim către el, plecăm din casa Adevărului, spre Devenire. "Stai aici" spunea cineva", unde tot pleci?". Stai aici ca Adevăr. Adevărul este A-Fi-ul pe care toţi îl suntem. De aceea orice încercare de a-l căpăta este sortită pierii. Cum să capeţi ceva, să ajungi la acel ceva, când deja îl suntem? Mai bine să observăm de unde Gândul/Credinţa ca noi şi Adevărul nu suntem acelaşi lucru? Cine crede asta? De ce? Înainte de a pleca spre Adevăr, cine ne îndeamnă? Care e natura lui? După ce descoperim toate acestea, a dispărut şi "dorul de ducă" după un aşa închipuit Adevăr, ce este de fapt o imagine despre Adevăr.

citat din Laura Averchi
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un tren

Trenul nu stă...
Dar nu stă deloc şi continuă să mă lumineze
Este vorba de trenul plăcerii,
Cel care-mi săvârşeşte o săvârşire interioară imensă
Şi cel ce mă face să mă simt ca o pădure întreagă în culmea fotosintezei
E un tren ce mă duce către o destinaţie la care nici nu ştiu să fi visat... dar acum visez
Şi mă iau fiori reci şi calzi
Şi dintr-o dată se simte o schimbare
....
Se duce lin, ca o pană de struţ
Şi alunecă în viteză
Şi e arzătoare şi puternică
E acea privire! Este sclipirea ca din basme din retină
Ce lasă o vrajă de nedezlegat
Îmi aprinde sufletul ca un incendiu
Ce se extinde treptat-treptat
Şi persistă-n a ei profunzime şi focar
Ca-ntr-o pădure aprinsă de conifere
Mă pierd în a ta lumina romantică
Simt cum aş putea fi printre miliarde de alte lumini
Însă lumina ta... va fi mereu mai puternică
Şi o voi urma până la ultima răsuflare dacă este nevoie
Căci atracţia este prea puternică de a fi întreruptă
Se rupe un fir... două... trei
Din răbdarea mea de a nu mai privi spre tine
Mă simt întemniţat într-o poiană a fericirii
Încătuşat în lanţurile vieţii şi energiei verzi
Şi biciuit de parfumul ochilor tăi ce-mi zguduie sufletul...
O atracţie sălbatică şi brutal de puternică
Îmi sfârtecă respiraţiile sufletului...
Când te visez, mă impulsionezi,
Iar imaginea ta îmi creează dor şi compasiune
Câteodată sunt aşa de pierdut... că nu-mi regăsesc imaginea,
iar gândurile zboară odată cu ea
Dar te simt şi te plimb prin vise
Cum mă plimbi şi tu pe mine cu trenul.

poezie de Liviu Drăghici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi iau primăvara-n spate şi alerg spre primul tren...

Mă gândesc că-s prinsă-n plasa unui vis diavolesc şi n-am arme potrivite, unde-l doare să-l lovesc...
Poezia nu mai are nici putere, nici avânt, când o scriu doar cu durere şi-s consoane în cuvânt...
Vânt şi ploi au prins vocale şi le-au răstignit pe cruci, poezia mea de vineri a rămas în cuib de cuci...
Inventez o nouă cale înspre suflet printre ploi, unde să-mi conduc toţi paşii singură şi fără noi...
Să iau primăvara-n spate şi să plec înspre păduri, unde verdele se zbate, să exulte-n muguri puri...
Şi să-mi regăsesc culoarea şi dorinţa de-a zbura, doar sorbind din seve-albastre dintr-o lacrimă de stea...
Este timpul învierii şi-al renaşterii din neant, ştiu că-n primăvara asta am şi eu un loc vacant...
Dar, îmi trebuie un zâmbet şi un cântec violet, să le-arăt când trec hotarul, plata pentru un bilet...
Scormonesc prin acareturi şi găsesc într-un jurnal, zâmbetul de altădată şi refrenul muzical,
Ce îl fredonam prin viaţă, ca imbold pentru izbânzi, când în orice dimineaţă plăteam lacrimii dobânzi...
Şi alerg spre trenul vieţii, să mă urc din mers spre-amurg, şi s-apuc să prind secunde ce-n clepsidre încă curg...
Am să gust din fiecare, doar puţin să am mai mult, să-mi rămână o secundă-ntr-un poem ce-l vreau indult...
Să rămână peste veacuri ca dovada unui vis, pe care l-am scris în versuri ce adastă-n paraclis...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pierduse niciodată primul loc. Ambiţiile lui, trezite şi educate încă din copilărie, îi formaseră cu timpul o adevărată credinţă că putea obţine orice de la viaţă. Vorbele bunicului său îl copleşiseră: Iustin ne va întrece pe toţi! Era refrenul în care crescuse, ca şi cum generaţiile de intelectuali din familia lui, de la bunici şi străbunici, i-ar fi lăsat moştenire întreaga lor inteligenţă, adunată la un loc, lipsindu-l în schimb de orice cusururi.

Corneliu Ştefanache în Ruptura
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip... în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi...

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Ioana Faur
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ciuda vârstei nu-l bănuiesc de-nţelepciune

oricât l-aş descânta de negru
în cerul ciocului
şoapta lui va fi tot croncănit macabru
nicio iubire nu-l va face să cânte triluri de privighetorciudat mai sună-a moarte refrenul vieţii
în limba sa corbească
poate
nevermore
e doar alint de stele răsturnate
de-un car prea mare pentru o delicată buturugă

doar un poet nebun
o stea de miazănoapte-ngână
răsuceşte îngeri din lumină
caută iertarea pe cărări de lacrimi
doarme-n lună cu-n fluture de mână
şi-n inimă tot ceru-i cântă
durerea lumii
prin pana lui curge
şi-şi zâmbeşte fantasmelor sale
fericit de dezastru
împlinit de neştire

refrenul vieţii se cântă clocotitor
prin fiecare răsărit de soare
prin fiecare şoaptă albă de margaretă
oricât se tânguieşte întunecatul fante
nevermore
nevermore

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pleca un tren

Ploua tăcut în seara noastră,
iar trenul ce pleca din gară
avea doar chipu-ţi la fereastră
cu zâmbetul rămas afară.
Pleca încet, dar nu ştiu unde,
lăsând în urmă mica gară,
iar eu priveam rănit de-afară
prin stropii ploii tremurânde.
Rămas acolo-n prag de seară,
mergeam confuz, în urma ta,
văzând că trenul ce pleca
purta o mască mortuară.

Dar unde pleci?–te-am întrebat,
cu glas pierdut, în ploaia rece,
când trenul aştepta să plece
cu chipul tău, în păr buclat...
Nu mi-ai răspuns, dar ai zâmbit,
privind peronul cenuşiu,
unde plângeam încă mâhnit
plecarea ta c-un tren pustiu.
Plângeam încet cu fulgi de nea
care-mi cădeau în suflet doar,
iar tu, din trenul selenar,
priveai adânc uimirea mea.

Dar ai plecat, într-un târziu,
iar chipul tău, rămas o pată,
mă răscolea fără să ştiu
de-o să mai vii-napoi vreodată.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediţia: 31 decembrie 2019 (31 decembrie 2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul de piatră

Când venea naşul
îi arătam o piatră culeasă din tren
el îmi ştampila piatra cu o piatră
culeasă de lângă tren.
Trenul trecea prin piatra
de sub tren...
Urla
cu un urlet de tren
o piatră
în urma trenului...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea

Te trezeşti în fiecare dimineaţă, şi chiar acolo, în momentul dinainte de a deschide ochii şi a ţi se porni mintea, este pace şi linişte. E acea moţăială plăcută, o stare pe muchia dintre vis şi realitate.

Unii ar putea numi-o lene, dar e ceva mai mult de atât - o stare de o potenţă incredibilă; o stare în care totul pare realizabil, în care greşelile sunt doar reuşite deghizate. Poate că de asta ne place atât de mult să stăm acolo - e cald şi bine, ca în braţele bunicii sau ale mamei, genul acela de invincibilitate şi vulnerabilitate deopotrivă.

Cum ar fi oare ca totul să ia naştere din acea stare? Să luăm decizii şi să creăm din acea stare. Cum ar fi?

Ştim amândoi însă, că oricât ne-am strădui, nu o putem convinge să rămână - ca o persoană iubită pe care ai rănit-o, şi căreia orice i-ai spune, tot nu te va ierta.

Pe măsură ce mintea se trezeşte la viaţă, această stare începe să dispară. Cu primul gând apare prima dorinţă. Ceva ne acaparează încetul cu încetul lumea - un fel de nemulţumire, o încordare ce ne menţine într-un antrenament continuu, dar care în loc de muşchi, ne dezvoltă mai degrabă confuzia, neliniştea şi neîncrederea în propriile forţe.

Ne ridicăm din pat, şi înainte de a ne aşeza tălpile pe pământ, ne amintim brusc de toate planurile pentru ziua respectivă. O mulţime de obiective, principale şi secundare, oameni de întâlnit şi lucruri de pus la punct, toate încep să ne bâzâie din ce în ce mai zgomotos în minte, ca albinele unei colonii ce se trezeşte la viaţă. Din acel punct, deşi fizic ne-am trezit, ne prelungim în continuare somnul. Doar că ăsta nu e un somn obişnuit, nu e deloc ca locul din care am venit. În somnul ăsta durerea pare să ne ajungă până la oase, care ne dor; ne trecem mâinile prin foc, în joacă, dar focul de data aceasta nu ne mai iartă. În somnul ăsta singurătatea nu mai e deloc melancolică, poetică şi dulce, ci mai degrabă ne-nfioară; parcă nici iubirea nu mai e aşa uşoară, ne uităm în jur şi aflăm că în acest somn putem răni cu "iubirea" noastră. Mergem pe stradă, iar în vitrinele librăriilor vedem cărţi întregi despre această "iubire". Manuale groase de instrucţiuni - ce să faci, ce să nu faci, cum să-l atragi pe cel pe care-l placi.

Ah, ce iubire complicată; cine ar fi crezut că mierea poate fi amară?

Nu înţelegi nimic din toate astea şi sincer, nu te pot învinovăţi. Ce te-nfioară însă şi mai tare, este că îţi dai seama că poţi trăi aşa o viaţă-ntreagă - mulţi din jurul tău încă o fac. Pentru că nimeni nu e dispus să-i ia locul altcuiva în poveste, toţi sunt prea ocupaţi să îşi rezolve propria dilemă. Aceeaşi dilemă, de fapt: Unde este iubirea? Nu "iubirea", ci Iubirea.

Unde este simţul acela al siguranţei dincolo de siguranţă, al zborului neîntrerupt, al dansului în care ştii deja muzica şi paşii? De ce nu este aici?

Ce rost mai are viaţa, dacă nu poţi cânta chiar dacă nu ai voce?

Îţi cauţi calea, şi e frustrant pentru o vreme. Devine cu atât mai dificil cu cât acel zumzet neîntrerupt, care pălăvrăgeşte constant despre câte ai de făcut, îţi stă de atâta vreme alături, încât ai ajuns să îl consideri o parte din tine. Simţi că în această căutare nu te poţi încrede decât în tine, iar când te încrezi în altcineva, o faci tot pentru că tu ai acceptat acea persoană şi acele cuvinte pentru a-ţi fi lumină. Nu mă asculta pe mine, nu sunt aici să te învăţ nimic - oricât de mult mi-aş dori, nu ţi-aş putea oferi nimic din ce nu ai deja. Tot ce pot face e să mă bucur alături de tine, să sufăr alături de tine, să te ţin de mână în timp ce trecem împreună prin tunelul întunecat şi rece al propriei suferinţe.

Lumina soarelui nu apare decât atunci când tunelul se sfârşeşte, până atunci trăieşte orbeşte. Însă nu viteza te ajută aici, ci repausul; nu dorinţa din a ieşi, de a scăpa, ci renunţarea la a mai încerca. Atât timp cât vei căuta concluzia celor ce te-nconjoară, vei rata toată această frumuseţe, privită de pe fereastra unui tren fără destinaţie - un tren ce se poate opri, dar asta doar ca să pornească din nou la drum cu şi mai mult avânt.

Sari nebuneşte în acest tren al lipsei de identitate şi fii în sfârşit tu, cel dincolo de nume şi de ţel. Fă asta şi-ţi promit că vei regăsi, fară să vrei sau să ştii, lumina soarelui. Abia atunci poate începe cu adevărat călătoria vieţii tale - cea la care ai visat în tot acest timp; cea care-ţi va potoli setea de întregire şi-ţi va aprinde artificii în privire.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!