Balada feciorului bun la inimă

De stăruiesc ca să despoi frunzarul
în pieptul vechi îţi vâră ani de lapte
Să-l ţin pe tata să-l îmbăt în floare
Petale sclipitoare ca amnarul
De sub culcuşul merelor răscoapte
La bătrâneţe leac să fie, oare,
A-bătrânit tătuţa, ăst i-amarul
Sculptez trudirea fiului în fapte,
Spre floarea dintr-un lan de vindecare!

Eu ţiu la tata, viaţa să mi-l ţie!
Nu-i timp să stau, cu moartea după mine,
Să-mi iau un cal negruţ, să plec oleacă...
Din palma fetei, tare mi-e zurlie
Ia apă, c-un picior desculţ în spine,
Să i le ung, pe pajişte să zacă,
Când o dezmierd şi-i spun a mea să fie;
Pământul, da, e plin, cum se cuvine
Şi de ştergare,

Şi o să beau din apa ei săracă.

(%)

Aşteaptă tata, să-i redea sfiala
De tânăr verde, şi de-a prinde-n nadă,
Te mângâi iarăşi, draga mea beteagă
Mi-aduc aminte, parcă Shakuntala
Pierdut era inelul de zăpadă
Un voal care-o-acoperea întreagă
Stiloul meu e bont şi din cerneala
Care s-a scurs, n-a mai rămas plămadă
Să-mi spuie, de rănită, eşti întreagă.

Ori cum se spală vârsta de zăpadă?
Ori dorul, frica?
Faptul că te las?

Iubite tată, ceri spre tinereţe
Să nu se mai oprească când e vreme?
O să purced să caut floarea-vie
De plec fără să dau mândrii bineţe
Un sân ca o frăguţă, flori şi geme
În părul ei tomnatic mă îmbie...
Eu doar oleacă merg dinspre fâneţe
E mândra, mă cufund în crizanteme,
Să îi găsesc din pielea-i aurie;
Eu doar oleacă mărg spre frumuseţe
O suliţă de rai a prins să cheme
S-o ţiu de dragă, ca să-mi placă mie.
Ileana, lângă locul cu măsuţă
Să-i deapăn vis cu păsări ce păstrează
Într-a'-lor aripi lumea-întredeschisă
Iar peste ziua ei de galbănă fătuţă
Trecea un înger dalb ce-i pus de pază
Însă acum dorinţa se-împlinisă
Pe plai miroase-a fân şi a frăguţe
Şi între piersici cine să-i mai vază...
"Treb'ie să plec...", pe sânul ei îi zise.
"Mi-e teamă, crizantemele lui Truţă
Nu-s semn de pribegit, ci-s ochi să cază"
Pe sânul ei bărbatul înflorise...

Şi peste părul ei de ţărăncuţă
Trecea un înger mic ce-i pus de pază
Încă de când femeia se-împlinise.

(%)

Învins-am timpul, trece-ocol de stele,
Un şarpe-i vremea, poţi să o prefaci
În unduiri, şi ţi-o păzeşte luna
O altă vreme, dacă vrei cu miele,
Poveri să porţi, războaiele de traci...
Ce îţi e dat, greoaie săptămâna
De ghionoaie ori de duhuri rele
şi peste toate Floarea dintre maci
dacă-o culegi, poţi cere Fetei mâna
şi n-o să mori vreodată, tinerele...
te costă totul, plata să o faci!
Aşa şi la sfârşit s-alege grâna,
dar cum e soarta, apele ei grele...

(...)

Şi timpul l-am învins, cu buzduganul,
Dar vremea n-am putut-o îmbrânci
Aceeaşi vreme, luna ţi-o îndeamnă
Ce curios e, Doamne, timpul, anul
Ca pâinea ce-o-împărţim prin brutării...
Pe mâini ţin floarea, pân' la Rege,-n toamnă
Ce dor de maci..., şi ce ciudat aleanul,
De vârsta nu mai poate răsări...
Doar floarea de la mac aşa înseamnă

Că vârsta tatei se va dezgoli ca pomul
Din care n-are voie să mai muşte nimeni
Acasă am o fată şi mi-e dragă,
Pe apă o să-i cresc culcuş ca omul,
Care pe mare ţine-o barcă-asemeni;
Să stau de viu în carnea ei întreagă
Să o iubesc, iubeşte-mă ca-n domul
Copacului pe care-ai vrea să-l semeni
Să zac de viu în carnea ta întreagă.
Şi să mai uit de ghionoaia, gnomul
Pădurea cea cu flori, giganţii gemeni
Sărarul, omul-peşte şi-o zănoagă...

Pe care le-am văzut...

(...)

(%)

Livada unde-aflat-am, parcă, Pomul
Şi Floarea nemuririi, s-o-asemeni
Celei mai sfinte taine ce se leagă...
Cum trec şi toamne, veri şi iarna-i dusă...
Şi vremea drumurilor e demult apusă...

Spălat în ploaie, cine-i mai duioasă???
E mândra mea, dar cine e femeia???
Doar am zărit-o, m-am zbătut cu firea,
Păianjen pentru scumpa de-acasă -
Îmi simt obrajii supţi, lagrima méa,
Între nebunii ochi îmi ţiu pornirea
Cum stă-între maci!, e dulce şi frumoasă,
Şi goală de îşi ţine corpul cheia,
Piciorul pe sub maci e primenirea,
Pe ea mai curg petale, nu mă lasă...
O cheamă somnul şi ar vrea scânteia
Şi scalda-n braţe şi în adormirea
Pătucului de maci...
Spălaţi-o cu petale, -îmbrăcăminte
Pentru aceea care, tânără, se minte!

Să o ating, să nu pot merge încă
Să-i spun că trupul meu e pururi stâncă?
De visuri de zăpadă curioasă...

Ia să culeg eu macul dintre sâni!

(...)

(%)

Mireasmă de gutui şi plăcintuţă
Apoi stârnirea nunţii babei Dochii
O prea măruntă fată în decembre
Catrinţa ei şi-un cal la săniuţă
Un cer de neauă, vreau doar glasul popii
Îngheţ şi-s mort pe ăste sorţi imberbe
Ileana!

... Cum curge bătrâneţea peste mine...
S-o port departe, aspră potecuţă,
Când pe muiere maci cădeau, de rochii,
Acoperind-o toate peste membre;
E frig şi doare, parcă,-n cămăruţă,
Mă caută Ileana iar cu ochii...
Sau poate-i iarnă, poate e septembre...
Şi niciun timp, nu-i rază iar blonduţă...

Dară ce văd, cum pasul meu se ţeasă
Pe dânsa, - dumicat de flori, Ileana!
Cu ie albă, prospeţimi din floare,
Îmi simt tot boiul greu, teşit la oasă,
Îmi strâng cu chinul pleoapele şi geana
Să dorm... ca mierea-n plosca de-adăpare
Simt pielea de pe oase, nu mă lasă,
Şi mă gândesc la Coturbaş, vădana
Şi mă gândesc la osul care-mi moare.
În viaţă de iei macul, te apasă
Şi-îmbătrâneşti şi ţi se zbate geana
Ajungi acasă mort-bătrân, cu dare;

Iubeam o dulce fată
Ca un fulg.
Nu cer iluzii, vreau doar glasul popii
Să ne unească-odată Dumnezeu!

(...)

De înserarea frunzelor complică,
Mai frig să fie-n carne, să ţi-o port;
La tini pe coapsă haina mea de mire
În vişini să te ţin, să-ţi fie frică,
Să te spoiesc cu gura mea în cort
În carnea mea să-ţi dau acoperire
Să nu încapă rău în nicio 'spică
Din vina sorţii-împiedicată-n sort
Tu poartă coşul, spală-n râuri lumea
Să dorm, Ileana, nu voiesc nimică
Sub frunză te sărut, în tine hram
Să îi dau macul tatei, nemurire
Optusprezece daruri pentru frică
Că nimeni n-o să-l afle-n moarte, neam,
Nemuritor, dar nu se cade-n fire,
Să dorm, Lenuţă, pare-mi-se-mi pică
o pară mult prea grea la ea în ram...
ce simplă e a morţii fericire...
ce? perele plâng când cad pe jos?
Iubeşte-mă
Ileana,
prea frumos!
Odată am visat de-o dumnezeie,
Şi nu muream, decât să o cunosc,
Trăia cu macii grei, atât de tristă,
Tu iartă, Ilenuţa, de femeie!!!
Că oasele în tine-mi recunosc!
Îmi spun porumbii, prinşi pe o batistă,
Tu iartă, Leana mea, în veşnic dor
Şi să dormim pe aripile lor.

(...)

Păstrează-mi mie, tată, Nunta Mare
Că o să mor, îmbătrânit de-aseară
Şi câinii latră, floarea simte bai
Şi mai ales în zi de sărbătoare
S-o uzi
S-o legeni...
Dar tată, iartă-mi scoabe de picioare
Din mine bătrâneţea, văd, răsară
Îţi înfloreşte-n inimă, sub strai
Iubite tată, ţine floarea rară!
... Şi plâng şi-acum în visul alb, cuiva.
Nu plânge, scumpa lumii, o furtună
De maci ai somnului m-au tras în hău
Că te-am iubit, trădat-am ca barbarii!!!
Chiar macii verii, roşii-ieri, să spună,
De goală, eu, văzut-am, popândău,
Dară te-am vrut să-mi vii cu lăutarii!
Tu spune-i, tată, că în ceruri tună,
Se spală iadul cu săpun de său
Zăpada iasă-n drum cu cărturarii!

Pe faţa-i udă eu aşez cunună,
Pe plânsul ei aşez un strai de tei,
Găsit-am pâini din coşul cel mai tare,
Aşa era domniţa mea nebună...
Un drum de rană până-n papucei
Să spuie stelele acum cântare,
S-o dezvelească-n stele şi în lună,
Iar eu să trec, plângând, din lumea ei;

(%)

... Aşa eram eu - tânăr, cu izvoare
De cai în aur şi poveşti de-arvună...
Şi-o nuntă şade-n ţarcul plin de miei...
Ei m-au făcut nepot de înfrânare
Că n-am avut o inimă prea bună,
Ci s-a topit ca lăcrimarii mei;
Deasupra, numai tină, apă mare...
Iubita mea cu faţa suptă, plânsă...

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada feciorului bun la inimă (refăcută)

1.

Nu-i timp să zac, căci moartea, după mine,
Să-mi iau un cal, să plec, de-aici, oleacă...
Din prispa fetei, tare mi-e zurlie:
Ia apă, c-un picior desculţ în spine,
Să i le ung, pe pajişte să zacă,
Când o dezmierd şi-i spun a mea să fie;
Pământul, da, e plin, cum se cuvine,
Şi de ştergare,
Şi o să beau din apa ei săracă;

De stăruiesc, ca să despoi frunzarul,
În pieptul vechi, să-ţi vâru' ani de lapte!
Să-l ţin pe tata, să-l îmbăt în floare,
Petalele-aprinse, ca şi jarul,
Culege-oi macul vremilor răscoapte...
La bătrâneţe leac, să fie, oare?
A-bătrânit tătuţa, ăst "amarul"!
Sculptez trudirea fiului, în fapte,
Spre floarea, dintr-un lan de vindecare!
Eu ţiu la tata, viaţa să mi-l ţie!

2.
Aşteaptă tata, să-i redea sfiala,
De tânăr verde, şi de-a prinde-n nadă,
Te mângâi iarăşi, draga mea beteagă
Mi-aduc aminte, parcă Shakuntala:
Pierdut era inelul de zăpadă,
Un voal care-o-acoperea, întreagă,
Stiloul meu e bont, şi din cerneala
Care s-a scurs, n-a mai rămas vreo roadă
Să-mi spuie, eşti rănită, eşti întreagă...

Ori cum se spală vârsta de zăpadă?
Ori dorul, frica?
Faptul că te las?
Cum să-i redau la tata, astăzi, anii?

3.
Iubite tată, ceri, spre tinereţe?
Să nu se mai oprească, când e vreme?
O să purced să caut floarea-vie
Şi plec, dar o să-i dau fetei bineţe,
Un sân ca o frăguţă, flori şi geme,
În părul ei tomnatic, mă îmbie...
Eu doar oleacă merg înspre fâneţe
E mândra, mă cufund în crizanteme,
Să îi găsesc din pielea-i aurie;
Eu doar oleacă mărg spre frumuseţe
O suliţă de rai a prins să cheme,
S-o ţiu de dragă, ca să-mi placă mie.
Ileana, lângă locul cu măsuţă
Să-i deapăn vis cu păsări ce păstrează
Într-a'-lor aripi lumea-întredeschisă
Iar peste ziua ei măruntă, de fătuţă
Trecea un înger dalb ce-i pus de pază
Însă acum dorinţa se-împlinisă
Pe plai miroase-a fân şi a frăguţe
Sau, între piersici, cine să-i mai vază...
"Treb'ie să plec...", pe sânul ei, îi zise.
"Mi-e teamă, crizantemele lui Truţă
Nu-s semn de pribegit, ci-s ochi să cază."
Pe sânul ei, bărbatul înflorise...

Şi peste părul ei de ţărăncuţă
Trecea un înger mic ce-i pus de pază
Încă de când femeia se-împlinise.

4.
Învins-am timpul, trece-ocol de stele,
Un şarpe-i vremea, poţi să o prefaci
În unduiri, şi ţi-o păzeşte luna
O altă vreme, dacă vrei cu miele,
Poveri să porţi, războaiele de traci...
Ce îţi e dat, greoaie săptămâna,
De ghionoaie, ori de duhuri rele,
şi, peste toate, Floarea dintre maci
dacă-o culegi, poţi cere Fetei mâna
şi n-o să mori vreodată, tinerele...
te costă totul, plata să o faci!
Aşa (şi la sfârşit), s-alege grâna,
dar cum e soarta, apele ei grele...

(...)

Şi timpu' l-am învins, cu buzduganul,
Dar vremea n-am putut-o îmbrânci
Aceeaşi vreme, luna ţi-o îndeamnă
Ce curios e, Doamne, timpul, anul
Ca pâinea ce-o-împărţim, prin brutării...
Pe mâini ţin floarea, pân' la rege,-n toamnă
Ce dor de maci, şi ce ciudat aleanul,
De vârsta, nu mai poate răsări...
Doar floarea de la mac aşa înseamnă

5.
Că vârsta tatei se va dezgoli ca pomul
Din care n-are voie să mai muşte nimeni
Acasă am o fată şi mi-e dragă
Pe-o apă o să-i cresc culcuş, ca omul,
Care pe mare ţine-o barcă,-asemeni,
Să stau, de viu, în carnea ei întreagă
Să o iubesc, iubeşte-mă ca-n domul
Copacului, pe care-ai vrea să-l semeni
Să zac, de viu, în carnea ta întreagă.
Şi să mai uit de ghionoaia, gnomul,
Pădurea cea cu flori, giganţii gemeni,
Sărarul, omul-peşte şi-o zănoagă...

Pe care le-am văzut...

(...)

6.
Livada unde-aflat-am, parcă, Pomul
Şi Floarea nemuririi, s-o-asemeni
Celei mai sfinte taine, ce se leagă...
Cum trec şi toamne, veri şi iarna-i dusă...
Pe drumuri, vremea e, demult, apusă...

Spălat, în ploaie, cine-i mai duioasă?
E mândra mea, dar cine e femeia?
Doar am zărit-o, m-am zbătut cu firea,
Păianjen pentru scumpa mea de-acasă
Îmi simt obrajii supţi, lagrima méa,
Între nebunii ochi îmi ţiu pornirea
Cum stă-între maci, e dulce şi frumoasă,
Şi goală de îşi ţine corpul cheia
Piciorul..., pe sub maci, e primenirea
Pe ea, mai curg petale, nu mă lasă...
O cheamă somnul şi ar vrea scânteia
Şi scalda-n braţe şi în adormirea
Pătucului de maci...
Spălaţi-o cu petale, -îmbrăcăminte
Pentru aceea care, tânără, se minte!

Să o ating, să nu pot merge, încă,
Să-i spun, că trupul meu e, pururi, stâncă?
De visuri de zăpadă curioasă...
Ia să culeg eu macul dintre sâni!

(...)

7.
Mireasmă de gutui şi plăcintuţă
Apoi stârnirea nunţii babei Dochii
O prea măruntă fată, în decembre,
Catrinţa ei, şi cal la săniuţă,
Un cer de neauă, vreau doar glasul popii
Îngheţ şi-s mort pe ăste sorţi imberbe
Ileana!
... Cum curge bătrâneţea peste mine...
S-o port departe, dulce potecuţă,
Când, pe muiere, maci cădeau, de rochii,
Acoperind-o toate peste membre;
E frig şi doare, parcă,-n cămăruţă,
Mă caută Ileana, iar, cu ochii...
Sau poate-i iarnă, poate e septembre...
Şi niciun timp nu-i rază!, iar, albuţă...
Dară ce văd, cum pasul meu se ţeasă,
Pe dânsa, - dumicat de flori, Ileana!
Cu ie albă, prospeţimi din floare,
Îmi simt tot boiul greu, teşit la oasă,
Îmi strâng, cu chinul, pleoapele şi geana
Să dorm... ca mierea-n plosca de-adăpare,
Simt pielea de pe carne, nu mă lasă,
Şi mă gândesc la Coturbaş, vădana
Şi mă gândesc la osul care-mi moare;
În viaţă, duci iar macul, dar te-apasă
Şi-îmbătrâneşti şi ţi se zbate geana;
Ajungi acasă mort-bătrân, cu dare;

Iubeam o dulce fată
Ca un fulg.
Nu cer iluzii, vreau doar glasul popii
Să ne unească-odată Dumnezeu!
Şi bătrâneţea scoasă de pe mine,
nu-i vina!

Măceşii se deschid ca şi o carte,
Şi nemurirea poţi, în tini,-să semeni
Ea, bătrâneţea, de prin maci, dezleagă...
Să o duc tatei, viaţa presupusă...

Şi el o vrea.

(...)

8.
De înserarea frunzelor complică,
Mai frig să fie-n carne, să ţi-o port;
La tini pe coapsă, haina mea de mire,
În vişini să te ţin, să-ţi fie frică,
Să te spoiesc, cu gura mea, în cort
În carnea mea, să-ţi dau acoperire
Să nu încapă rău în nicio 'spică
Din vina sorţii-împiedicată-n sort
Tu poartă coşul, spală,-n râuri, lumea,
Să dorm, Ileana, nu voiesc nimică;
Sub frunză te sărut, în tine hram;
Să îi dau macul tatei, nemurire
Optusprezece daruri pentru frică
Că nimeni n-o să-l afle-n moarte, neam,
Nemuritor, dar nu se cade-n fire
Să dorm, Lenuţă, pare-mi-se-mi pică
o pară mult prea grea, la ea în ram...
ce simplă e a morţii fericire...
ce? plâng-oare perele, de cad pe jos?
Iubeşte-mă
Ileana,
prea frumos!

Odată am visat de-o Dumnezeie,
Şi nu muream, decât să o cunosc;
Trăia cu macii grei, atât de tristă...
Trebia ca tatei zvonul să i-l ieie!
Şi părul ei mai mirosea a mosc...
Mi-a dat la despărţire o batistă...
Tu iartă, Ilenuţa, de femeie
Că oasele, în tine,-mi recunosc
Îmi spun porumbii, prinşi de o batistă,
Tu iartă, Leana mea, în veşnic dor
Şi să dormim pe aripile lor.

(...)

9.
Păstrează-mi mie, tată, Nunta Mare
Că o să mor, îmbătrânit, de-aseară,
Şi câinii latră, floarea simte bai
Şi mai ales în zi de sărbătoare
S-o uzi
S-o legeni...
Dar tată, iartă-mi scoabe de picioare
Din mine bătrâneţea, văd, răsară
Îţi înfloreşte-n inimă, sub strai
Iubite tată, ţine floarea rară!
... Şi plâng şi-acum, în visul alb, cuiva.
Nu plânge, scumpa lumii, o furtună
De maci ai somnului m-au tras în hău
Că te-am iubit, trădat-am, ca barbarii
Chiar macii verii, roşii-ieri, să spună,
De despuiat-am floarea, tăntălău
Dară te-am vrut să-mi vii cu lăutarii!
Tu spune-i, tată, că în ceruri tună,
Se spală iadul cu săpun de său
Zăpada iasă-n drum, cu cărturarii!

Pe faţa-i udă, eu aşez cunună,
Pe plânsul ei aşez un strai de tei,
Găsit-am pâini din coşul cel mai tare,
Aşa era domniţa mea nebună...
Un drum de rană, de la papucei
Să spuie stelele, acum, cântare,
S-o dezvelească-n stele şi în lună,
Iar eu să trec, plângând, din lumea ei;

10.
Aşa eram eu - tânăr,
cu izvoare
de cai de aur şi poveşti de-argint...
Ei m-au făcut fecior de înfrânare
Sub mine, numai tină, apă mare,
Şi-o nuntă şade-n ţarcul plin de miei.

poezie de Iulia Elize din Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te peţesc femeie

Să nu pleci aşa departe,
Nu ştiu cum să fac, să-ţi spun?
Îţi pot dărui o carte,
Dar nu pot acelaşi drum.

Am de dăruit cuvinte,
Poate par a fii puţine,
Dar, te rog, tu, ţine minte
E cam tot ce am la mine.

Nu pot ca să îţi promit,
Luna, stele de pe cer,
Aş minţi, nu vreau să mint
Şi apoi iertări să-mi cer.

Aş putea să spun nevrute
Şi apoi să fug cu tine,
Nici cuvinte n-am prea multe,
Şi tu ştii c-aşa-i mai bine.

Pot să îţi dau mii de flori
Să-ţi pun lumea la picioare
Şi să te ridic la nori,
Dar să nu-ţi iau ce te doare.

Nici măcar o veşnicie
N-am să pot să îţi ofer
Dacă tot îmi e să-mi fie,
Să nu-ţi dau, dar să îţi cer.

Îţi pot da a' mele mâini
Să te mângâie în noapte,
Capul să mi-l culci pe sâni
Şi să te dezmierd în şoapte.

Să m-abandonez cu totul
Tu, să faci ce vrei cu mine,
Să-mi plimb inima cu cortul,
Să o-adăpostesc în tine.

Mai pot face-o nebunie,
Numai eu aş fii in stare,
Să te cer, să-mi fii tu mie,
Uite aşa, o să vrei oare?

Vreau să te peţesc femeie
Cu ce am şi ce-mi rămâne,
Pune-mi inima sub cheie,
Nu pot astăzi, vreau de mâine.

Astăzi încă sunt hoinar,
Şi mă simt aşa de bine,
Port o zi în buzunar,
Şi-o petrec în ochi la tine.

Mă inundă a ta privire,
Nu ştiu ce să mă mai fac,
Lasă lumea, dă-mi de ştire,
Dacă ai liber un pat.

Nu cred c-ai inima rece,
Să mă laşi să dorm afară,
Nu ştii cine poate trece,
Şi mă fura, a câta oară?

Nu te las să pleci departe
Poate n-am să te găsesc,
Vreau să-ţi dăruiesc o parte,
Din preamultul te iubesc!

poezie de Mihail Coandă (12 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea paradisului

Când eram mai tânăr şi la trup curat,
Într-o noapte floarea mea eu te-am visat:
Înfloreai fără păcat într-un pom adevărat
Când eram mai tânăr şi la trup curat.

Nu ştiam că eşti femeie-eu bărbat
Lângă tine cu sfială m-am culcat.
Şi dormind eu am visat, tu visând ai lăcrimat
Când eram mai tânăr şi la trup curat.

E pierdută noaptea-aceea de acum.
Carnea noastră doar mai ştie-al ei parfum.
Poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au
Şi cad toate (mâine) putrede pe drum.

Fă-l să fie, Doamne sfinte, numai om
Pe acel care ne-a ispitit subt pom,
Şi când pomul flori va da, fă-i să-i cadă carnea grea
Cum va căde după cântec mâna mea!

poezie celebră de Cezar Ivănescu
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea...

ţi-aş da o floare la sfârşit de an
şi-o dulce sărutare,
şi-o creangă ruptă dintr-un ram,
cu boabe dulci şi-amare

dulceaţa când ne împăcăm,
amarul când ne ceartă,
frumos mă simt când ne iertăm,
urât mai sunt în ceaţă

ţi-aş da un drum să ştii să vii,
mereu, mereu la mine
şi dulce aş fi şi te-aş iubi,
pe tine, doar pe tine

iubita mea cu ochi căprui,
căpruiul tău mă doare,
aş vrea să fie al nimănui,
al meu să-mi fie floare

căci floarea inimii îmi eşti,
şi simt cum bati în mine,
te strâng să nu îmi ieşi din piept,
să nu mă rupi de tine

m-ai ameţit cu un cuvânt
şi amorţit mi-e visul,
beţia ta m-a tot cuprins,
şi-mi place asfinţitul

şi-mi place râsul tău nebun,
şi când mă cerţi îmi place,
mă vreau cu tine peste fum,
mă vreau cu vino-ncoace

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin şi eu, la tine, mamă...

N-am mai fost pe-acasă, Doamne, de-o vecie şi mai mult,
Să-mi găsesc copilăria şi salcâmii să-i ascult.

Cum mai ning peste morminte, aşezându-se domol
Pe-aminitirea mamei mele şi pe sufletul meu gol!

A curs pe Danubiu apă, cât să-nece dorul meu
De când ai plecat la stele, lângă rai şi Dumnezeu.

M-ai lăsat orfană, mamă, şi nu am cui să mă plâng,
Când se-adună toamne-n mine şi în mine, ploaia strâng.

Numai visele mi-alină, când te-aduc la mine-n zori,
Supărările şi vina, că nu ţi-am adus, azi, flori.

Trec secundele grăbite şi-mi mai fură câte-un an
Şi mă veştejeşte timpul cu surâsul lui viclean.

Şi m-aduce mai aproape de grădina-n care eşti.
Vin şi eu curând, la tine, dorul să mi-l linişteşti.

Tata este lângă tine, sau nu l-au primit în rai?
Am să-i spun o vorbă, mamă. Şi de nu, te rog să-i dai

Veste că sosesc degrabă şi deşi nu m-a iubit,
Aş vrea să-i vorbesc de vremea, când în suflet l-am primit.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ileana

1.
Pesemne, stele am visat,
– Pe-un cer, din timpuri grele,
La tini' pe trup s-au arătat
Tulpini prea vechi de stele.

2.
Şi, poate, vremuri de-început
Spre spaţii să te cheme
Şi ai scăpa, din azimut
Spre-întâile lor gheme.

3.
Care sunt stele ce se nasc,
De mult, se scrie vreme,
Şi poate, încă, stele pasc
Lumini ce cresc, devreme.

4.
Din apă, este dorul meu,
Căci eu odesc' viaţa!
Iar dragostea de Dumnezeu
Se naşte dimineaţa.

5.
Cum mai sclipea-n, dor, sânul tău
Chemându-mă, pe moale
Căldura ta, ca un pârău
Din trupul cărnii tale.

6.
Îmi pare-acum că un sărut
O poamă, dulce-mi vine
Şi pielea ta, de început,
Se vaită, cu lumine.

7.
Şi cred că dacă n-aş ţinea
În palma asta aspră
Un sân, parfum din carnea ta,
Muri-voi, noaptea-albastră;

8.
Ea, de frumoasă, cum vă e
Gingaşă, o gazelă;
Şi poate pasăre-ar păre
Pe-o luntre fără velă.

9.
O mănăstire trupul ei
L-am prins, întâia oară...
În luntrea cărnii îi prăsei
Doi sâni ca două pară.

10.
Şi dacă,-odată, ai văzut
Cum geme căprioara,
Spre omul, când l-a cunoscut
De ea, spune vioara.

11.
Şi de adăst, un pic, s-o văd
Îmi pare că un rege
A luat un pumn de lut, prăpăd!
Frumosul să-l dezlege.

12.
Îmi pare, multe nu am spus,
De cum vă este fata,
Ea e duioasă, ca Iisus,
Mireasma-înlăcrimata!

13.
Iar dacă zac, de două ori,
Spre genele închise
Îmi par că nu sunt închisori
În moarte sau în vise.

14.
A treia oară,-am coborât
Cu pasul, de la stână,
La ea, îmi trece de urât,
Că am viaţă-n vână.

15.
Şi-mi pare, nimeni n-a ştiut
Că e aşa frumoasă;
Dar mie, -odată mi-a părut
C-ar fi ca o mireasă.

16.
Îmi pare că, în părul ei,
Stau stelele de ziuă;
Şi-ochiţii-s frumuşei
Şi nu mai ştii de iuă.

17.
Bujoru,-n părul ei, părea
O floare dintre stele;
În părul ei, ce izvora
Din noaptea fricii mele.

18.
Când coboram, pe munte,-n jos,
Copiii, după mine,
Şi nu ştiam, neserios,
Cătam mieri de albine.

19.
Cu un aşa frumos păcat,
I-am coborât la uşă,
Îmi pare, nimeni n-a aflat,
Afară, de-o mătuşă;

20.
Şi prunca mică, îmi părea,
Tot culegea afine;
Când coboram, pe piatra grea,
Fetiţele, cu mine...

21.
Şi nu vor şti că m-am deschis
Cum liliacu-n fiii,
Şi, adăstând, acum, în vis,
Îi rătăceam copiii...

22.
Un alt păstor, mai dulce ca
Feciorul ce ţi-apare
Ileana altul n-o afla
Şi nu ar fi oricare...

23.
Şi dacă,-odată, ai aflat,
Pe drumuri de răscruce,
Că se scoboară un bărbat,
Pe lângă loc de cruce,

24.
Tu pleacă-ţi capul în pământ
Să nu ştii ce-l aşteaptă!
Căci, poate-adus, frumos, de vânt
Îi bate ei, în poartă!

25.
Copiii l-au lăsat, târziu
La poartă nu e nime'
Pe uliţi, totul e pustiu
S-au risipit, puştime...

26.
Cu un aşa frumos păcat
Îi bate Ioan la uşă
Îmi pare nimeni n-a aflat
Dar ştie-o ţigăncuşă

27.
Te pleacă, omule şi lut,
Că nu ai şti ce vine
Îmi pare, stelele-au crescut
Ca trandafiri, pe spine.

28.
Să nu poţi şti ce stă în scump
Paharul, ce deşartă
Din mierea ei, pe care-o rump
În rană, bat la poartă.

29.
E faţa-i, plină de lumini,
Căci l-a văzut pe mire,
Prin merii adolescentini,
Ce-l scaldă, cu uimire.

30.
Un mai frumos, nu a văzut
Îi pare,-un păr de aur;
Şi ochii-i nu i-a cunoscut
Un trup, inel de faur.

31.
Cine eşti tu? Şi ce îmi vrei?
Întreabă-înduplecată.
Poate pe-o laviţă, să stei,
Cu trupul tău de fată!

32.
Şi poame multe îmi vei da,
Şi îţi vei face milă,
Când mână mea s-o aşeza
Pe olul din argilă.

33.
Să-mi dai puţină apă-n schimb
Pe-o mică sărutare
Îi spuse el, încet, un nimb
De flacără şi soare.

34.
Şi poate-aşa, doar, îi păru
Căci lumea e ciudată
Un vis prea mare ne-încăpu
Ca un zuluf de fată.

35.
Şi poate, doară, nu ştim noi
Cum lumea se mai ţine
Cât stele, sus, se-arată, roi
Cu basme şi mulţime.

36.
Şi poame dulci, s-or desfăta
În mărul de la poartă
Un fel de pom de catifea
Ce lunile-s deşartă.

37.
"Şi poame multe îmi vei da,
Şi îţi vei face milă,
Când mână mea s-o aşeza
Pe olul din argilă.

38.
Să-mi dai puţină apă-n schimb
Pe-o mică sărutare
Îi spuse el, încet, un nimb
De flacără şi soare."

39.
Şi nu a trebuit mai mult,
Ca el să îi şoptească,
Sau să îi şuiere-n, tumult,
Din pofta lui trupească.

40.
Ileana, parc-a tresărit,
Dorinţa ei de fată,
Nu ştiu, acuma, ce-a zărit
E vie şi curată...

41.
Eu, mere am să-ţi dau, fecior,
Şi apa e destulă...
Am tras, la ziuă, din izvor...
Gingaşă-i şi credulă!

42.
Zic, merele s-au copt, din nou!
Dar nu la noi, pe munte...
Că ai tu mere, şi-un trusou
De rochii foarte multe...

43.
Tu adă vadra, şi, pe dat,
Primeşte-mă, în casă,
Pe-afară frigul s-a lăsat
Odat' te fac mireasă!

44.
Căci, lasă-mă să te alint,
Cum nu te ţine nime'
În ceruri stelele ne mint
Că viaţa-i dalb', şi ţine!

45.
Un strop de cer, pe gura mea,
Când buzele-mi se-adapă!
Din apa, ce i-o întindea
Din vadra fără groapă.

46.
Un strop de stea, pe buza lui
Şi gura ei întreagă
Să nu mai fie-a orişicui
Ci să îi steie dragă.

47.
Un strop de cer pe gura mea
Când buzele-mi se-adapă!
E floarea ce i-o întindea
Cu lacrima sub pleoapă.

48.
Şi fost-a un sărut dulceag
Lăsat, demult, de stele
Şi cum l-a prins, de-atunci, de drag...
Ivitu-s-au inele...

49.
Îmi pare, luna a zăcut
De sus, în trei lucarne
Şi, cred, o stea i-a cunoscut
Le-a coborât în carne.

50.
Un strop de nea, pe gura lui
Le-au încăput sărutul
Şi ea, acum, a nimănui
Şi visul, abătutul...

51.
Să îl mai ţină-încetişor
Să-i steie, pentru dânsul
O stea legată de un nor
Când o cuprinde plânsul.

52.
Ci lasă-mă să te alint
Să te cuprind în braţă!
Pesemne luna de argint
Se gată-n dimineaţă!

53.
Tu ţine-mă de mijlocel
Şi-mi află dezlegarea!
Pesemne cerul e ca el,
Şi el ar vrea chemarea...

54.
Tu eşti chiar raiul pe pământ!
Tu eşti alesul florii!
Aşa-i şoptea, alunecând,
S-o vadă peţitorii...

55.
Căci de acuma, suliţi cald
Răpun pe orişicare
E, încă, albul cel din fald
Le dă întâmpinare.

56.
În straie, noaptea se-încingea
Văzând, iar, frumuseţe...
Dar o pereche, alegea:
N-a vrut să-i dea bineţe!

57.
Tu eşti chiar roua ce-a căzut
În trup, de dimineaţă!
Sărut, eu nu am cunoscut
Dar eu ţi-am dat viaţă!

58.
Îmi eşti chemarea spre păcat
Şi eşti alunecare!
Păstor, ca tine, n-am aflat
Şi n-am ştiut de soare!

59.
Cuprinde-mi pieptu-încetişor,
Să stăm, acum, pe prispă,
Şi poate fiecare nor
S-o scurge în batistă...

60.
Să stăm acum, îngemănaţi,
Ca stelele-între ele,
Tu spune-mi de păstorii fraţi,
Şi zi-mi, iar, de inele!

61.
Îmi eşti chemarea, spre păcat,
Şi eşti alunecare!
Bărbat ca tine, n-am aflat!
Nu eşti ca orişicare!

62.
Îmi pare, coapsa i-a cuprins,
Pe mini' pe umflă plânsul
Să spun de basmu-acesta nins
Să-ţi zic, acum, de dânsul.

63.
Ileană, repede-ai lăsat
Să intre omu-n casă!
Cu poame, tu l-ai ospătat
Dar n-o să-i fi mireasă.

64.
Tu eşti chiar raiul pe pământ!
Tu eşti aleasa florii!
Aşa-i şoptim, alunecând,
De teama non-pudorii.

65.
Cu mere, el s-a ospătat
Şi i-a intrat în casă.
Ţigani, afară, au aflat
Că fata cea frumoasă,

66.
Lăsat-a jos oblonul greu
Şi l-a iubit în taină;
Îmi pare, ca feciorul meu!
Iar fata este faină!

67.
Pe la ferestre, norii grei
Au prins să bată ploaia;
Iar eu de-aici nu-întrezăresc
Păcatul şi odaia...

68.
Sunt mai frumoşi, ca-n început,
Un zeu cu-a lui lumină;
Îmi pare că sunt zei de lut
Frumos, târzia vină.

69.
Îmi pare, Cerul coborât
La ei, în Vadră, timpul
Şi nu ştiu cum de s-a vârât
În ochii-mi, tot Olimpul.

70.
"Şi poame multe îmi vei da,
Şi îţi vei face milă,
Când mână mea s-o aşeza
Pe olul din argilă.

71.
Să-mi dai puţină apă-n schimb
Pe-o mică sărutare
Îi spuse el, încet, un nimb
De flacără şi soare."

72.
Eu îţi voi face doi copii
Cu pielea ca de lapte,
Şi nimeni-n lume nu va şti!
Aşa-i spunea (prin şoapte...)

73.
Din trupul meu, doi prunci micuţi
Care să fii-va tine!
Îmi pare-atunci, că de la munţi
Un zvon, ca de albine,

74.
Se auzea prin ceruri reci...
Sunt stele, scânteiază...
Durerea, astăzi, mi-o petreci
De dincolo de rază.

75.
Tu eşti nebună, draga mea!
Te-am cunoscut, de ziuă!
Îmi pare luna, se hlizea,
La ce râdeau şi iuă...

76.
Eu te iubesc, şi m-ai ghicit!
Aşa să-mi stai, în taină!
- O stea, de dincolo de schit,
Zicea că mândra-i faină!

77.
Ne facem casa, sus, în munţi...
Să nu ne ştie nime'...
Doar brazii, munţii, cu-a' lor frunţi
Şi-a loc întunecime!

78.
Şi ne-om ascunde prin colibi'
Să stăm cu căpriorii
Şi o să-ţi fac lipii cu hribi
Când stau, pe casă, norii...

79.
Din trupul meu, îţi dau fecior
Şi, cred, şi o fetiţă...
Aşa-i şoptea, pe braţ, uşor,
Şi îşi lăsa-o cosiţă...

80.
Ne facem casa sus, pe plai,
Unde mai vin ciobanii
Să rămânem în colţ de rai
Astrâng, cu tine, anii...

81.
Îmi eşti pierzare, draga mea,
Iar eu cioban la stână,
Nu pot să 'mâi, în casa ta,
Mai mult de-o săptămână!

82.
Dar te iubesc cum nu vei ştii
Bărbatul să iubească...
Şi îmi vei ţine doi copii
Acolo, sus pe creastă...

83.
La stână, o să păstorim
Peste cinci oi, o sută,
La iarnă, te-oi iubi, să fim
În nuntă, ne-începută;

84.
Te-oi învăţa, cu graiu mieu
Cum zace,-n vedre, brânza!
Ţi-oi da plăcinte, vinuri, eu
Aşa să-mi fie-osânza!

85.
Şi te-oi iubi, atunci, deplin,
Căci îmi vei fi nevastă,
Şi nu ştia, atunci, venin
Ce ar fi fost năpastă;

86.
Pe-afară zorii se hlizeau
Stătea la el în braţă;
Îmi pare, dânşii-i blestemau
Acum, spre dimineaţă.

87.
Şi ultimele, stele,-încet
Priveau îmbrăţişarea;
Precum iubeşte un poet
Să vază, singur, marea.

88.
Departe, sori invidioşi
Duceau, pe căi de lapte,
Invidia din ochi sticloşi
Pe merele ei coapte...

89.
C-un braţ, e prinsă de Ioan
Şi ţine-îmbrăţişarea!
Cum anul leagă strâns alt an
Şi fulgii ţin ninsoarea...

90.
Îmi pare, ultimul lui strai
Păstra, adânc, secretul
În munte, sus, adânc, pe-un plai,
Nu îl iubea ascetul...

91.
L-a blestemat, cu un cuvânt,
Să nu îşi ia mireasă!
Că dacă-şi ia, până-n pământ,
Năpasta să-l descoasă!

92.
Pe la ferestre, doi ţigani
Cătau, acum s-o rumpă
Ce era cu fata, cu Ioan,
Cu legătura scumpă...

93.
Pesemne,-n casă glasul lor
Un fel de mică oaste,
Ci o mătuşă, la picior,
I-a dus înspre năpaste...

94.
Şi ele iute s-au zorit,
Femeile din casă,
Să-l de-a afar' pe nepoftit
Nicicând n-o să-l mai lasă.

95.
Ileana-i plânsă şi, mereu,
La geamuri fără soartă.
"Eu sunt chiar raza, din antreu,
Ce-ţi intră pe la poartă!"

96.
E-n lacrimi, mult a mai zăcut
Cu ochii, pe la uliţi',
Cum soarele e prefăcut
În zeci de mii de suliţi'...

97.
Ce lăcrimare e în cer,
E bolta-îndurerată,
Îmi pare soarele-un cerber
Ce plânge după-o fată.

98.
De seara, azi, se va lăsa,
Pe poartă, s-o mângâie,
Aşa mă simt, în lumea mea,
Că-i unsă cu tămâie...

99.
Căci fata, astăzi, a plecat
Să steie-n mănăstire,
Pe ochii ei, fără păcat,
El i-a rămas de mire!

100.
Îşi aminteşte, oare, cum
Pe braţe a ţinut-o,
O şoaptă caldă, nu oricum,
Cum, poate, a crezut-o.

101.
Şi credem ochii ei curaţi,
Îi ştim promisiunea,
Ce doi copii-îndelung visaţi
Şi-o stână, în genunea,

102.
Unde-adăstau şi nori, şi miei,
Şi stele nepătate,
Acum coşmaruri şi idei,
Din vieţile furate;

103.
Căci timpul, vârsta, spală tot
Şi l-a uita odată...
Şi timpul va-îngheţa,-n complot,
O viaţă nepătată!

104.
În mintea ei, doi copilaşi
Desculţi, merg sus, pe munte
Cu ei, frumosul ciobănaş
Ce stă să îi asculte...

105.
Căci lacrima i-un început
De aspră penitenţă
Nu-i soarele nepriceput
Să-i dea, uşor, clemenţă.

106.
În lacrămi, o găsim mergând
Să steie-n închinare
La Crucea sfântă, care-un gând
Aşteaptă de-la-oricare.

107.
Şi, parcă, Ceru-îndurerat
'Napoi la el primeşte
Un suflet poate întinat
Şi de păcătuieşte...

108.
Şi parcă cerul, de dureri,
De sus, pe ei, i-ascultă
Păcatul lor, acel de ieri
Ar vrea durere multă.

109.
Şi parcă Ceru-îndurerat
'Napoi la el primeşte
Un suflet, credem, încercat
Nimic nu îl priveşte;

110.
În lacrămi, o găsim mergând
Să steie-n închinare...
Nu-i ca Ileana pe pământ
Ioan, nu-i ca oricare...

111.
"Şi poame multe îmi vei da,
Şi îţi vei face milă,
Când mână mea s-o aşeza
Pe olul din argilă.

112.
Să-mi dai puţină apă-n schimb
Pe-o mică sărutare!
Îi spuse el, încet, un nimb
De flacără şi soare."

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era... toamnă

Era toamnă,,, ploua iubire", era frig, era şi soare,
era toamnă târzie,,, noiembre", era târziu, eram
Eu, erai şi Tu, suntem şi acum tot Noi,,, rătăciţi"
prin cărţi, rătăciţi de Noi, Noi ne suntem... noi!

Noi ne suntem...,, nimănui ", Noi ne scriem
,, încrucişat ", Noi, doi poli opuşi, Noi ne atragem
în opus, Noi... ce dor mi-e de ochii tăi, nu mai
zic de trupul tău ori de sânul dezgolit, nu mai...

Aş rupe din Cer o Stea, o cometă, o,, Stea
căzătoare", aş... ţi-aş... Eu ţi-aş pune Luna la
picioare, chiar şi tâmpla mea, te-aş înveli...
cuprinde, cu Calea Lactee, of cât te mai iubesc!

Ce păcat... ce Om fără de tine, sunt pierdut în
ochii tăi, sumt prea,, mort" şi moartea mi-e prea
vie, îţi aminteşti... prima întâlnire..., candela
arzând a vie", parcă... mi-e ruşine că sunt Om!

Cum e cu putinţă, ca un Zeu şi o Zeiţă... să se
rătăcească-o clipă pe un... anotimp de toamnă,
of ce... toamnă mi-e de tine, of ce dor mai naşti
în mine, sincer... mi-e ruşine şi mă doare!

Of... să blestem ori să ucid... nimeni nu mi te
poate aduce 'n cale, vino Tu de bună voie,
nimeni nu are răspuns, nici nu 'ntreb, nici nu
cerşesc, oare de ce te mai Te iubesc, oare...

Ce să-ţi spun când viaţa mi-e doar clipă, ce să-ţi
spun... aripa mea lipsă, parcă.... iar mă simt a
Om, iar mă dor şi iar nu... nu mor, sunt... al tău
şi chiar mă dor, Tu mă dori, durerea mea, Eu...

Eu sunt calauza Ta, parcă Lumea asta nu-i a
noastră, normal... Noi şi Lumea lor... Noi
cei,, puşi de o parte", Noi şi Lumea lor, unde o
să ajungem, nici pribegi, nici călători, oare...

Da... ziua de mâine, o să-mi fie foame, o să-mi
fie sete, o să-mi fie dor de tine cum mi-a fost o
viaţă 'ntreagă, o să-ţi amintesc de mine, o să te
bântui,,, zâmbesc", Eu nu aparţin acestei lumi!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt note şi bemoli

= în solfegii =

Cu tine am zăcut, noaptea trecută, sub flori
fiori mult prea roşii
şi
feciori
erau stelele, deasupra; stelele păzesc, iar noi le iubeam mult;
sunt - peste tot - triluri nevăzute de nimeni;
şi neînţelese;

Iar noaptea era clară şi frumoasă, ca petalele care ne acopereau
şi cum mai cântau solfegii pe pielea ta
nota sol, apoi balamucul simfoniei care cădea peste noi,
poc. ni se spărgeau
sunetele
pe la urechi
!!! asurzeau semafoarele şi porumbeii
De ce nu porţi ochelari, altfel, nu o să vezi toate maşinile care curg pe străzile crengilor lumii...
ochii tăi de cafea creşteau de undeva dintre luminişuri şi dintre basme
înmugurea, acolo, femeia, între flori. era fericită.
unde, sub pături de flori, lămâiţa femeii, era floarea ei,
violetele înflorite doar pentru petalele albe, de la intrarea în bloc,
s-a-f-a-c-u-t-d-i-m-i-n-e-a-ţ-ă-d-e-m-u-l-t
un poştaş prea năuc uită să îmi lase factura pentru electricitate şi timbrele cu păsări ucise, de la iubit,
şi
florile de câmp, timbrele cu apa Borsec, care zemuiesc, de prea multă sodoare lăsată,
dar, poate, sunt multe fecioriţe la dreapta Tatălui, şi multe erori.

Pe stradă trecea o maşină, pe la ora 5 dimineaţa,
mă uitam ca un tont,
la zebra cu galben şi negru
! multe castane pe jos...
florile copacilor erau moarte demult, era toamnă,
acum rămăseseră doar castanele, care mă priveau cu ochi mari, pătate şi rozacee;

De ce să fie nevoie de maşini şi de pisici negre?
culoare neagră, în lume,
de ce să fie nevoie de ea?
de ce mor oamenii, călcaţi de maşini şi de troleibuze
de ce nu se păzesc, oamenii şi câinii stradali, şi unde sunt îngerii, oare, cu părul de aur?
fântâni,
dădeau apa pe dinafară.
şi luceafărul îmi părea o fecioară, sau, poate, un ulcior cu apă, purtat de un bărbat, pe căpătâi
probabil ghinionul o să mă urmărească şi o să mă omoare
înainte de vreme;

Îmi luam figurinele, toţi soldaţii de plumb şi păpuşile galbene din mâini,
şi le aruncam după Dumnezeu:
Unde eşti, Părinte,
unde îmi e tinereţea şi vinul matur, unde îmi este maturitatea,
de ce strigă ceasurile,
ce strigă,
unde îmi e iubitul, şi de ce urlă luceafărul, înainte ca oamenii
să plece la lucru, la ora 5 dimineaţa,
din viaţa trecută,
poate doar am visat acele petale,
şi nu le las acum să se odihnească,

lebedele sunt moarte
demult...
e toamnă peste ele
e toamnă
şi noi de mult am murit.
pe jos sunt castanele care ne privesc, la ora şase, cu ochi mari,
de sub schit, castanele văd până în oraş, cu ochi căprui, aţintiţi.
iar orhideele îmi spuneau, de prin orienturi,
să las odată cerurile şi să nu le mai strig,

pe stradă treceau oamenii
care se treziseră la 5.30 şi începeau lucrul la 7 dimineaţa
de ce nu pot şi eu, soarta ţine spre mine
un cuţitaş
care nu pătrunde, de fapt, până spre trezirea cea mare şi straşnică
iar în plinătatea petalelor
e demult toamnă
da, îl cunosc pe Nea Tănase,
da, şi pe Gelu,
şi pe Mirela, o ştiu
ne privesc castanele şi frunzele care se leagănă

de ce sunt înmărmurită în ore şi de ce toate ceasurile din casă trec în sângele meu,
la ora 3 dimineaţa,
ziua bună începe cu o maşină leneşă, de care te loveşti, fără să vrei şi fără să vrea nimeni

apoi, numai petale, şi un basm care nu se mai sfârşeşte
în straşnica neiertare,

care ne cuprinde pe toţi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mai am puţin, renunţ la trupul tău de lut,
La inima Ta de piatră, la ultimul... sărut,
La timpul de demult, la când nu ai mai venit
Şi acum adorm cu tine-n gând ca la ceva sfânt!

Mai am puţin, mă duc să mă îmbăt cu vin
Şi cu un gând nebun că te-am pierdut...
Când eram copil ademenit într-un... sărut
Ce l-am primit ca pe ceva prea... sfânt!

Mai am puţin, şi de am să te uit cândva
Îmi voi face din clipa Ta nemurirea mea,
În vieţile ce vor urma Tu călăuza... mea
Şi singura muză cu ochii verzi de Stea!

Mai am puţin, dintr-o noapte fără vise
În care visul tău mă bântuie mereu
Şi dimineaţa naşte roua peste flori
Tu floarea mea din viaţa ce va urma!

Mai am puţin, dintr-un plâns fără de lacrimi,
În care plânsul e doar al tău pe obrazul meu,
Tu eşti încă lacrima ce arde-n viaţa mea
Şi singura Stea ce îmi straluce-n noaptea grea!

Mai am puţin, în care dorul e doar al tău,
Iar Eu un pustnic pustiit de gândul... meu
În care m-am pierdut o clipă-n sânul tău
Iar timpul nu a vrut să-mi fie, nici el nici Tu!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ariosto

Aş vrea să intru-n moarte şi sub pământ s-adorm
În veşnica tăcere, şi-n taine vechi să dorm
În raclă să mă-mpac cu noaptea din mormânt:
Şi lacrima din urmă, când în mister voi trece,
Doar Moartea s-o usuce, cu mâna ei cea rece,
Să stingă orice cânt!
Sunt tânără şi viaţa îmi este atât de dragă;
Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!
O, nu; dar dacă astăzi de moarte nu-mi e teamă,
Şi vocea morţii dacă mi-e dragă când mă cheamă,
E că m-am obosit de-o îndelungă silă;
Şi nimeni nu-i alături de suferinţa-mi crudă,
Nici plânsul meu de jale nu-i nimeni să-l audă,
Cu un prinos de milă!
Şi cine poate crede că tânără cum sunt,
Asemenea unei silfe înaripată-n vânt,
Când veselă zglobie, în braţe flori am strâns,
Când cântecul meu candid se desprinde-n ecou,
Şi vocea cristalină mi-era ca un vis nou,
Cine mai poate crede că ochii mei au plâns?
Unui copil ca mine,-o, cine poate crede?-
Că sufletu-i linţoliu chi
ar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli
C-un dar respins de cer!
Să nu-nşirăm speranţe când lăcrimează geana,
Că nu va fi o mână care să-nchidă rana:
Ci frământarea noastră să ne-o păstrăm solemni,
Şiragul alb de lacrimi să nu-l mai semănăm;
Surâzători, mulţimii doar farmece să-i dăm
Şi-asemenea Polyxeniei să ştim a muri demni.

poezie celebră de Iulia Hasdeu (10 aprilie 1887), traducere de Ciprian Doicescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O duminică fără sfârşit

l-am visat pe tata
avea vârsta mea (53 de ani)
cât a avut şi când ne-a lăsat

mi-a zis
băiete
trezeşte-te
hai să mergem la târg
vaca ne aşteaptă la poartă
hai să o vindem
o să luăm bani frumoşi
să-i cumpărăm maică-tii o eşarfă
ţie cărţile lui jules verne
mie un costum nou
iar de restul ţigări

şi m-am trezit
doar nu era să-l refuz pe tata

însă când am deschis ochii
am văzut o grădină plină de flori
ba chiar chiar şi vaca de care pomenea tata
şi vaca s-a apropiat de mine
m-a lăsat să o scarpin pe gât
apoi de fericire
s-a prefăcut într-un nor

iar când m-am uitat mai atent
l-am văzut şi pe tata
un serafim îl purta în spate
şi-i spunea:

nu-ţi fie frică
lipeşte-ţi mâinile de aripile mele
lasă-le moi
imaginează-ţi că zbori
că doar e duminică
aşa cum a fost şi în ziua în care ai sosit
şi care încă nu a trecut

dar tata nu-l asculta
încerca să aprindă aceeaşi ţigară
şi striga la mine

băiete
lasă visele
norii se adună pe cer
şi nu e nimeni să-i vadă

hai
că o să luăm bani frumoşi pe ei
o să-i cumpărăm maică-tii o eşarfă
şi ţie cărţile lui jules verne

hai
că-i duminică
moartea se hodineşte şi ea

are mâinile moi
un înger o învaţă să zboare

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceiaşi ochi albaştri de metil

Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă.

Dintre toţi sfinţii îl iubesc pe acela
Care acum se va aprinde pe cer.
Îl voi privi cu aceiaşi ochi albaştri şi-o să zbier
Tatăăă!
De ce nu mi-ai spus niciodată
Că ai fost şi-ai rămas atât de stingher?
De ce nu mi-ai spus că viaţa este atât de neînsemnată
Fără cei sfinţi,
Fără părinţi?

Dragă tată,
Îmi întind palmele la cer,
Te rog, oblojeşte-mi trupul,
Moartea încă mai taie în carne vie,
Întârzie,
Vrea să-mi primenească sufletul.

Aici la mine-n astă lume
Nu pot decât să-ţi scriu pe nume,
Vorbesc o altă limbă mai ciudată
Şi nici copiii ce-or să vină nu vor afla vreodată
Ce-nseamnă
Tată.

Dragă tată,
Tu m-ai învăţat să fac primii paşi legat de cravată
Şi primii kilometri pe bicicletă
Şi proverbul acela, odată...
Când mă îndrăgostisem de-o fată:
"Ochii care nu se văd se uită"
Eu, tată,
Nu o să te uit niciodată.

Dragă tată,
Tu mi-ai spus:
"Fiule, dacă vrei să ajungi sus,
Să-l simţi pe Dumnezeu,
Să marci un eseu..."
Dragă tată,
Am primit o pasă de la tine de peste ocean,
Am marcat zeci de eseuri în acest an,
Dar acesta este singurul pe care l-am rănit
Pe hârtie.

Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă

Pe lumea cealaltă.

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de dor

tu eşti visul meu de noapte
ce-mi populezi secundele nedormite,
tâmpla sprijinită pe inima ta
s-a albit de timp, iubite.
gura mea, alături de gura ta tace,
cutremurul din tine nu-mi dă pace,
ştiu tot ce nu ştii despre mine,
stau în genunchi ca-ntr-un templu pe pietre de iad
şi-mi caut în viaţă un vad,
adorm sub cerul cald al trupului tău,
mă mişc între hotare de vis ca-ntr-un hău,
te-am rupt din aer ca pe-o cicoare
şi mi-am trecut inelul prin tine,
am simtit corpul tău cum dogoare
şi mă-mpresoară ca nişte alge marine.

apoi am adormit cu tine în gând,
eram printre plopii arămiţi de toamnă,
eu m-am trezit în noapte plângând
şi tu ma strigai: să nu mai plângi, doamnă!

cu ochii orbi şi albaştri te caut prin lume,
dureroasă căutare târzie, anume,
îţi mângâi vertebrele şi ţi le număr
şi stau rezemată de propriu-ţi umăr,
te strig disperată prin codri şi vreme
şi nu-mi răspunde nimeni
şi nimeni nu vrea să mă cheme,
glasul mi se rupe sub sărutul tău de-nceput,
când luna, romantic, striga că m-ai vrut,
parcă văd torţele luminilor când se-aprindeau
în ochii tăi luciferici şi cum mai ardeau
şi eu le stingeam cu lacrime ninse
şi tu le sorbeai, cerându-se stinse.
mi-ar fi plăcut să fii o liană înflorită şi verde
să mă-mpresori, iubite, pentru a nu mă mai pierde,
să-ţi simt pe vecie lângă obrazul meu răsuflarea,
poate nu ne venea aşa de repede, tristă, uitarea.

a venit vremea când plouă afară
mi-e toamna în suflet şi-n suflet mi-e seară,
pasărea verde pe cer fără lună,
ne-aduce în suflet tristeţe, furtună.

fug prin vreme de timpul târziu
şi-aş vrea ca odată să te nasc încă viu
şi să-ţi simt răsuflarea lângă nările mele,
punându-mi în deget vreo şapte inele,
să-ţi aud glasul atârnat de stelele nopţii
cum mă strigă duios printre zăbrelele porţii...

când stau singură la margine de timp
şi cânt ca orfeu în pustiu,
tâmpla mea albă, aproape de stele,
se spală cu roua de cer azuriu...
e târziu, e târziu...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (20 aprilie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urleta, sat

Aveam doar consonanţa din copil, de aproape
De loc natal, de câmpinean ce şi-a iubit bunică,
Ce mi-a descris un loc, de la Doftana în jos, de ape...
Când era totul mare şi nu mă-ncumetam să plec la drum de frică.

Apoi, îmi spusese tata, că trecea 'nspre Mislea ades
Şi avea la Schelă oameni pricepuţi, din sat,
Buni gospodari, ca parcă din tărâm ales...
Un colţ de ţarnă, în sus de la şosea, peste pământ arat.

A trecut timpul peste mine, peste loc, 'n hazard,
Mi-a dat la rându-mi noi prieteni, buni din neştiuţi,
De-un sat curat ca lacrima, sălaş de bard...
Doar să contempli, să admiri, să îţi faci cunoscuţi.

Oricum, ei te salută toţi, bărbaţi, copii, femei,
De-un alt bun-simţ, de odată, ce s-ar fi dus, pierdut.
E-un loc unde nu ţi se cere, dacă n-ai, de vrei
Orice... şi e mult zâmbet, parcă o poartă de sărut.

Poate-i şi ciot uscat, ca-n orice deasă pădurice
Şi face rană de te apleci s-atingi, să curgi din tine,
Aşa că timp m-a învăţat să iert, să las răzleţe alice...
Să plec, să-mi iau cu mine amintirile... ce mintea mi le ţine.

E doar regret, de o idilă c-un pământ, unde se poartă... bine.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă florilor şi culorilor

Mă strânge-o tâmplă, şi-ncă una
Şi am să-mi alung cu flori furtuna
O, Doamne, bunule ceresc
Mă las-atunci când fi-va să pornesc
Să-mi iau cu mine toate florile
Să-mi lumineze-n beznă, dorurile

Şi lasă-mă în lumea drepţilor
Din adormită viaţ-a morţilor
Să plec cu salbe din petala lor
Să nu simt, Doamne, al miresmei dor
Să nu devin un suflet pustiit şi gol
Să-mi pun pe cap, cununa florilor
Că ai să-mi iei la schimb lumina ochilor

Dar fie, Doamne, voia ta cea dreaptă
Că tu m-ai plămădit
şi-ţi sunt în mâini, unealta
Mai ştiu că nu-mi va fi greu nici aşa
Că tu m-ai învăţat să văd culori cu inima

De n-am să văd cu ochii
c-aşa-i lăsată rostuirea
N-am să mă plâng de asta
cum este-a lumii firea
Eu vin când zici în lumea ta cea dreaptă
Doar dă-mi, te rog, culori
pe suflet lasă-mi-le pată

Vreau roşu, galben, verde, vreau nuanţă
Te rog, doar lasă-mi dreptul la creanţă
C-ai răspândit culoare-n fiecare floare
Şi le-am simţit în viaţă binecuvântare

De cer prea mult, te rog, atunci mă iartă
Dar vina n-am că-n flori e-o colorată artă
E arta pe care, tu Mărite, ai creat-o
Pe care-n lumea vie cu respect, am adorat-o

Şi să nu-mi spui, Doamne, că nu e nevoie
Că ştiu că n-am să mor de bunăvoie

Nu cer, o Doamne, mult prea mult
Vreau doar culori în suflet să-mi ascult
Să mă-nvelesc cu tot ce mi-e mai sfânt
Să-mi fac din flori, un giulgiu ca veşmânt

Să nu mă laşi în negru doar
Că îmi va fi, Prea Bunule, amar

În lumea celor ce nu mai cuvântă
Tu lasă-mă să-mi duc culoarea sfântă
Şi am să vin desculţă fără să crâcnesc
Dar lasă-mă în roşii flori să mă-nvelesc

Vreau pete, de culoare vie
Vreau flori când nu va fi să-mi fie

Îmi plâng în braţe toate florile
Ascultă-ne acuma, şi-mi iartă rugile
din lacrimi dulci şi picături de rouă
Dar ştiu că, după moarte, încep o viaţă nouă.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am căutat

Te-am căutat atât de mult şi am sperat că n-ai să pleci,
Mi-ai lăsat sufletul mut şi pe obraz doar lacrimi reci.
Nu mă întreba dacă mai plâng, nu am să-ţi spun tot ce mă doare,
Chiar dacă răni în suflet strâng, tot ce-ţi ofer azi e UITARE.

Din ziua în care ai plecat, nicicând n-am mai zâmbit,
Şi aş vrea să stii că în urma ta, pe nimeni n-am iubit,
Mi-e cerul fără stele, mi-e cerul fără soare,
Şi inima din piept, iubito, iar mă doare.

Rămas în urma ta, tot strâng la piept iluzii,
În noaptea fără stele, amintiri, îmi sunt perfuzii,
În toate, doar pe tine mereu te regăsesc,
Stau singur şi adorm, în lacrimi mă trezesc.

Te-am aşteptat în gară pe un peron pustiu,
Ştiam că vii la mine, cu tine urma să fiu,
Ţi-am pregătit în grabă, un imens buchet de flori,
Când ai sosit, iubito, ne-am sărutat de mii de ori.

N-aş fi crezut că soarta e atât de nemiloasă,
Erai în faţa mea, fericită şi frumoasă,
Tu îmi zâmbeai continuu, iar timpul tot trecea,
Eram iubitul tău, iar tu prinţesa mea.

Te voi iubi o viaţă, mereu ai fost confuză,
Mai pot simţi şi acum aroma ta pe buză,
Parfumul tău de firmă şi chipul tău angelic,
În camera noastră, dragă, noi ne iubeam feeric.

Mi-e dor de glasul tău şi dorul ma doboară,
Dar poate într-o zi te aştept din nou la gară,
Ne aşteaptă banca noastră din parcul părăsit,
Eu ştiu şi ştii şi tu, noi doi chiar ne-am iubit.

poezie de Daniel Scripcaru
Adăugat de Daniel Scripcaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Too much... maci

un mac... doi maci... trei maci...
un câmp de maci...
prea frumos în natură,
prea mult în poezie...
de atâţia maci, văd roşu
şi nu mai raţionez,
că tot sunt Taur!

când "lălăim" macii,
ei se răzbună,
se demonetizează,
se depreciază,
se devitalizează,
se ofilesc,
fiind
şi-aşa foarte fragili...

piere magia...
tot ce e mult strică
sau... se strică, nu?

dar când, pe lângă maci sângerii,
adăugăm în verdele ierbii
sau al grâului
câteva albăstrele,
câteva margarete
şi o mare IUBIRE...
se naşte ceva sublim,
numit şi simţit
POEZIE...

mac... mac... mac...
un mac... doi maci... trei maci...
prea mulţi maci!
ce de maci!!!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mor

Mi-e frig. N-ar trebui să-mi fie. E primăvara peste tot,
Dar nu şi-n mine. Eu nu pot
Să uit că mi-ai cerut să plec. Am îngheţat şi sângele mi-e albastru,
Nu mai curge. Un dezastru.

Stă-n loc. De piatră-i carnea de pe mine şi inima a amorţit.
De ce să plec? Că te-am iubit?
Oricum o fac şi aşa plecată. Şi chiar de inima mi-e moartă
Tot stau plângând, pe lângă poartă.

Că poate treci şi te opreşti şi-mi spui că ai glumit sau nu mai ştiu.
Mi-e sufletul mai mult decât pustiu.
Ce viaţă am acum când tu nu eşti. E seacă, fără aer şi cu dor.
Cred c-o să plec de tot. Să mor.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai tu poţi

- Iarnă creaţă şi-ncâlcită
Spune-mi, tu, ai fost tocmită,
Mie doar să mi te-asameni,
Că-mi port frigul printre oameni
Făr' să-mi pese dacă vreunul
Mă adulmecă, nebunul,
Neştiind că pentru mine
Nu există ce sau cine
Să-mi topească gheţurile,
Să-mi adoarmă vânturile.

Numai unul îndrăzneşte
Şi în ochi i se citeşte
Grija că-n oglinda iernii,
Când vin fulgii la vecernii,
O să mă ascund deodată
Şi atunci voi fi-ngheţată,
Vieţi la rând cu morţi confuze,
Cerul răstignit pe buze,
Iarnă, dalbă poezie,
Vrei să fii asemeni mie?

Spune-i tu atunci că-mi place,
Când vorbeşte şi când tace,
Când pe foi de gând mă scrie,
Moaie tocu-n apă vie
Şi trecând peste prefaţă
Mă-ncălzeşte, mă dezgheaţă,
Ochii mi-i călătoreşte
Printre stele şi zâmbeşte
De mi-e teamă că-ntr-o seară
Mă preschimb în primăvară.

- Iarnă albă, nesfârşită
Ştiu că tu ai fost sortită,
Să-mi porţi dorurile toate,
Peste munţi şi peste sate
Pân' la floarea gheţurilor,
Până-n tâmpla cerurilor.
Gerul tău nu mă supune
Paşii trec peste tăciune
Şi prin neaua ce-şi aşterne
Jurămintele eterne.

Numai ea ştie să-şi culce
Pe zăpadă trupul dulce,
Albul ăsta să-mi ajungă
Iarna, cât o fi de lungă,
Şi troienele de-nalte...
Dintre toate celelalte
Mituri vechi, poveşti uitate,
Găsesc drumul spre cetate,
E trasat cu apă vie
Din condei prin poezie.

Spune-i când ajungi la ea
Că-nfloreşte dragostea
Şi pe ger şi pe ninsoare,
Când în inimă porţi soare,
Focul se aprinde-n vene
Dacă porţi iubirea-n gene,
Ca un fluviu ce prin gheaţă
Şi prin norii deşi de ceaţă
Află calea mai uşoară
Curgând către primăvară.

poezie de Ioan Grigoraş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!