Poem de dragoste

am totul ca să mă prefac că ştiu ce e fericirea
mâinile / capul / lungile nopţi de somn
cineva îmi tunde părul meu lung până ajung să
mă întrebi / ai cancer
iar eu îţi răspund, da / e foamea aceasta de lucruri noi
ştiinţa abandonului ca un străin care mi se plimbă prin vene
e ziua în care nu am nimic
de pierdut / la fel ca în celelalte zile
nu mi-e frică de tine/ nu mi-e frică de nimic
doar ascult cum se dezvoltă programele spaţiale ale nasa

//sunt un copil proiectat in vitro //

părinţii mi i-am abandonat de mult / pe ecran începe să se scurgă scrisul
ca şi cum ar fi o vopsea proaspăt întinsă
aşa e inima mea în asistolă / în ea nu poate să intre nimeni / aşa e cancerul
copiilor care au fost lăsaţi să moară pe treptele casei mele
pentru că da/ am o casă
o colivie pentru păsări
doi câini care se joacă până la ultima suflare
şi asta cred că înseamnă fericirea/ fluturarea mâinilor pe geam atunci când un tren pleacă înspre
un tărâm al nimănui

degeaba flutur batista a la revedere / cancerul continuă sa crească şi eu îi spun
fericire

//
când
cu mâinile îmi mângâi pieptul
capul mi-l rostogolesc până la poalele unui munte
în lungile nopţi de somn / te visez pe tine.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te văd în toate doar pe tine...

A fost un "zbor de triolete" sau amăgirea unui vis,
Când sărătându-mă cu sete, tu fericirea mi-ai promis?
Sau poate că era o joacă, iubirea ta cu flori de Rai,
Din care am ieşit săracă cu-n suflet plin de mucegai.

Şi mă întreb acum retoric, de-a meritat să te ador,
Când gândurile-mi spun ironic: -Erai precum un cerşetor,
Care cerşea seară de seară, o vorbă doar sau un surâs,
De la un prinţ croit din ceară care ţi-a luat iubirea-n râs.

Mi-e inima mult prea bolnavă şi nu mai am cum s-o repar.
Când ţi-am donat-o pe o tavă de care tu, nu ai habar.
Te văd în toate doar pe tine, şi-n gură am, un gust amar.
Şi iar mi-e dor şi mi-e ruşine, că te iubesc dar în zadar.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscruce între singurătate şi ultima haltă

îmi pun capul pe palme şi aştept
ca şi cum nimeni nu m-ar fi dorit
sângele îmi aleargă prin vene
îl aud dar
nu spun nimic
sunt un anonim uitat într-o casă
cu bagaje de mână
dintr-o haltă prin care
n-a mai trecut niciun tren de multă vreme

din când în când deschid ochii şi-mi
rostogolesc privirea de la un colţ la altul
e mult întuneric şi nicio speranţă
de care
să-mi atârn ultima clipă

nici nu ştiu dacă e vară sau toamnă
tăcerea se instalează în mine ca
într-un fotoliu scorojit
şi muşcă necondiţionat
umblă prin măruntaie
ca o durere
coincidenţă sau nu
între cele două spaţii
văd un alb nesfârşit
nu sunt disperat ci doar
am o senzaţie ciudată

ştiu că mi-am depăşit maturitatea şi că
mă voi dizolva în verdele din iarbă
sau într-o floare de muşeţel
însă ştiu
că fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi
ceaţa care va tăia respiraţia numelui
lăsat în loc de poartă
vor aminti de mine

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dor

(pentru cei care nu mai simt căldura mamei)

Şi-a fost Crăciunul, mamă,
şi-i atât de frig în casă
de când tu ai plecat
dorul nu mă mai lasă...

Sufletul mi-e pustiu
de atâta singurătate
copil din nou, aş vrea să fiu,
dar, azi, nu se mai poate..

În inimă-i un gol
ce-n veci nu se va umple,
mi-e aşa de dor de mama,
de mâinile ei blânde..
Şi ale mele mâini sunt reci,
de fapt, nici sânge nu mai este,
prin vene curge astăzi,
un dor, ce nu mai trece..

Se va topi zăpada,
ghioceii vor înflori la fereastră,
iar tu, iubită mamă,
în visul meu, vei fi acasă...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis I

Visez cu ochii deschişi
mergând
cu gândul la tine.
Mi-ar plăcea
să ştiu sigur
Ce eşti,
Cât eşti,
Că eşti,
dar văd
că nu am să ştiu
Acestea
Niciodată.

De ce? mă întreb în gând, dar cu vocea ta.

De ce îţi este frică?

Îmi este frică
în secunda unu
De mine,
În secunda doi
De mine din tine.

Apoi iar unu,
Apoi iar doi,
Unu, doi, unul.

De ce ţi-e frică? ma întreabă vocea ta din nou, dar de data aceasta în inima Noastră.
(există O inimă a Noastră?)

Că ai putea fii fericită?
Îţi cunoşti fiinţa cu adevărat fericită?
spune-mi Adevărul.

Nu. Mi-e frică de fericire.
Nu îi cunosc niciodată Preţul.

Ha! sari tu, râzând.
În inima mea,
Fericirea ta
Nu are preţ.
Eşti pregătită să te învăţ
ce sunt,
cât sunt?

poezie de Monica Vrăbiuţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce zic?

aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e frică de faimă, ştii? Mi-e frică că mă va distruge, că mă voi pierde şi voi deveni una dintre acele persoane pe care acum le iubesc din toată inima mea artistică. Mi se face frică. Mi-e frică în special pentru cei pe care îi iubesc. Nu vreau să simtă că m-au pierdut.

citat din Adele Laurie Blue Adkins
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trag de vene

până ajung unde trebuie
să ajungă dacă şi-ar propune
cu acele care le răscolesc
şi nu pleacă. îngerii au nevoie
de mine. sunt bolnavi, doamne
trag de vene ca de fiare
un culturist cu o plantaţie
de cânepă indiană. plec
să nu mă fac medic
nu vreau să ascult inima
legată tainic de vene
stau cu mâinile la spate
legat de vene cu vene irigate

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa, un tren fără călători

noapte de noapte mă uit
spre fereastra
unui tren
ce n-a oprit de multă vreme
în gara în care aştept
e un tren fără călători
viaţa mea depinde de el
şi de ultima sa oprire
din ziua în care mama
m-a învăţat
să respir şi să consum
puţin câte puţin din timpul meu

(e singurul lucru
pe care-l ştiu despre mama)

mi-am pregătit valiza
pentru un drum lung
mi-am luat ustensilele de ras
fotografia de familie de pe noptieră
câte ceva de-ale gurii
costumul cel nou păstrat de la
botezul fiicei mele
am tras
jaluzelele am stins lumina şi
gazul
cheia am lăsat-o sub preş
ştiu că trenul va opri
o singură dată în gara
din care
n-a mai plecat
nimeni niciodată

mi-e frică
şuierul prelung al trenului
se aude până târziu în mine
apoi
tăcere...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reset memories

când îmi alergi prin vene
ca un tren de mare viteză rămas fără frână
ceea ce văd nu mai e ceea ce pare a fi,
unităţile de măsură ale tuturor lucrurilor se amestecă între ele
unitatea de măsură a dragostei e dorul,
unitatea de măsură a dorului e aşteptarea,
unitatea de măsură a aşteptării e tăcerea,
tăcerea eşti tu

îmi spuneai să nu contorizez nimic
pentru că doar infinitul ne poate cuprinde
şi iată-mă acum neştiind cât la sută din tot ce am trăit
a fost iubire şi cât a fost dor
cât la sută a fost teama aia, când înţelegi
că aşteptarea nu se mai măsoară
în cât de lung ai părul şi cât de alb,
ci în cât de mult poţi să taci
şi până unde

ce urmează e atât de previzibil
ca atunci când citeşti prognoza pe weather. com
şi-ţi iei umbrela pentru că şansele de ploaie sunt de 90%,
deraierile tale anticipate la fel de banale
ca explicaţiile stewardesei la decolare,
despre utilizarea echipamentului de salvare,
tu nu m-ai pregătit pentru ceea ce nu se va întâmpla
câtă vreme în războiul rece dintre noi
ceea ce se sfârşeşte continuă,
ceea ce continuă nu duce nicăieri
acesta e infinitul la care m-ai condamnat,
o buclă temporală în care trăiesc iar şi iar
aceeaşi iubire într-o singură zi,
ce se va sfârşi doar atunci când voi reuşi
să-mi resetez toate amintirile
despre tine

poezie de Mariana Pancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Call of war

în neaua întinsă / în viscol aşteptăm resuscitarea până când cineva,
o caleaşcă cu cai negri sau o maşină se va împiedica de noi.
şi atunci ne vom da seama că suntem corpuri vii
care absorb aerul - oxigenul lichid pregătit pentru explozie.

aşteptăm printre morminte şi flori - vântul care să ne spulbere temerile.
focare de infecţie peste care aşezăm bandajele sterile ale uitării.

[orice ne controlează creierul ţine de scurtcircuitele care se realizează în mod automat,
inconştient,
orice informaţie modelează lupta dintre noi şi pânza de zăpadă în care ne zbatem.]

dar zăpada e doar o formă pentru a spune
că nu ne mai este frică. când războaiele se termină
ne ridicăm de jos
ne ştergem sângele

& pornim mai departe / aşa ca doi evadaţi dintr-o închisoare de maximă securitate.
cu rănile ascunse în pielea noastră de dedesubt
răni care aşteaptă să se vindece pentru următoarea luptă.

prin frig, viscol şi vânt, caii noştri sunt pregătiţi,
la fel de mult ca şi noi ca să moară. orice informaţie despre puterea lor de
supravieţuire ne va ajuta. să nu ne uităm părinţii, casa / copiii.

[dar orice informaţie ne trezeşte la realitate şi ne îngroapă cu tot cu visele noastre
în ea.]

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru o iubire tainică

Eşti cântecul ce lipseşte inimii mele
Eterna frumuseţe la care visez,
Zâmbetul ce-mi apare pe buze
Atunci când dus pe gânduri meditez.
Eşti taina pe care mi-e greu s-o păstrez
Muza ce inspiri atâtea poeme
Motivul pentru care mă amorezez.

Inima mea continuă să spere
Mă uit la florile care-nfloresc
În primăvara asta plină de mistere.
Dac-aş putea să iau aceste flori
Ţi-aş face o grădină pe colină
Şi păsări ar veni să cânte-n zori,
Iar fluturii-ar zbura către lumină.
Însă oricât de minunaţi ar fi
Tu eşti mult mai frumoasă, vreau să ştii.

Îţi rostesc numele şi zâmbesc
Mă gândesc la tine şi mă încălzesc
La tine, taina pe care mi-e greu s-o păstrez,
La tine, femeia pe care-o visez.
Eşti cântecul dorit de inima mea curată,
Femeia ce mi-a luat iubirea toată
Şi a făcut din ea o operă de artă.

poezie de Matthew Holloway, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua când visez

Ziua când visez
Şi mi-e tare bine,
În grădina mea
Eu visez la tine.

Eu visez la tine
Că oriunde-ai fi
Tu mă iei în braţe
Şi mâna mi-o ţii.

Şi mâna mi-o ţii
Capul mi-l ridici
Numai noi suntem
Astăzi pe aici.

Astăzi pe aici
Curge-un râu curat
Unicornii fug
Briza s-a înmuiat.

Briza s-a înmuiat
Şi spune-o poveste
Că iubirea noastră
Pe vecie este.

Pe vecie este
Nu exagerez
Simt asta tot timpul
Ziua când visez.

Ziua când visez
Şi mi-e tare bine,
În grădina mea
Eu visez la tine.

poezie de Cassie McNair, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Nimeni nu se întoarce de acolo
Ca să ne povestească cum o duc ei,
Ca să ne spună de ce au nevoie ei,
Ca să liniştească inimile noastre.
Până când noi înşine nu mergem spre locul în care ei s-au dus
Fii bucuros
Că poţi să-ţi laşi inima să dea uitării,
Că oamenii te vor sfinţi într-o zi.
Dă urmare dorinţei tale
Atâta vreme cât vei trăi,
Aşază mireasmă de mir pe capul tău,
Înveşmântează-te în pânză subţire de in
Şi unge-te cu unsorile minunate ale zeilor!
Sporeşte încă mai mult plăcerile pe care le iei
Şi nu lăsa inima ta să se slăbească.
Urmează dorinţei tale şi fă-ţi bine ţie însuţi.
Fă cele ce doreşti pe lumea aceasta
Şi nu-ţi răni inima ta,
Până când ziua bocetelor va veni peste tine,
Căci cel ce are inima liniştită nu dă ascultare jelirilor lor
Şi plânsetele nu izbăvesc pe om de Lumea de Dincolo.

Petrece-ţi ziua cu fericire şi nu te mâhni!
Ia seama! nimeni nu-şi poate lua avuţia cu el!
Niciunul din oamenii care au plecat dintre noi
nu poate veni înapoi!

poezie din Cântecul harpistului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Park: Mi-e dor de tine, Eleanor. Vreau să fiu cu tine tot timpul. Eşti cea mai inteligentă fată pe care am cunoscut-o şi cea mai amuzantă, şi tot ce faci mă surprinde. Aş vrea să spun că de-asta îmi placi, pentru că aş părea... profund... Dar cred că te plac şi pentru că ai părul roşu şi mâinile catifelate... şi miroşi a tort făcut în casă pentru o zi de naştere.

replică din romanul Eleanor & Park de Rainbow Rowell (mai 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e somn, mi-e lene şi mi-e dor...

Mi-e somn, mi-e lene şi mi-e dor,
Torcând, molcom, ca in pisoi,
Şi te-aş iubi pân' mai apoi,
Şi-aş curge lin, ca un izvor...

Cu unda, trupul să-ţi măsor,
De luni, iubito, până joi,
Mi-e somn, mi-e lene şi mi-e dor
Să numărăm din doi în doi,

În dulcea înserare din pridvor,
În paşi de dans, în ritm vioi,
Să te îndoi, să mă desdoi,
La modul corespunzător...

Mi-e somn, mi-e lene şi mi-e dor!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e frică, mamă...

Mi-frică, mamă... Mi-au plecat feciorii
Spre-ndepărtate lumi mai călduroase,
Prin mine zboară infernal cocorii
Şi mi-au rămas doar amintiri în oase.

Mi-e frică, mamă... Nu mai ştiu de mine
Pierdut-am doina, lacrima şi dorul,
În ochii mei în van se trag cortine,
Firul din of îşi schimbă-ades fuiorul.

Mi-e frică, mamă... Iar primesc păcate
Ca nişte frunze-nlănţuite-n clipe
Pavând cu negru străzi de nedreptate
Pe gândul meu ce nu poate să ţipe.

Mi-e frică, mamă... Parcă-i întuneric
În mintea mea cea stoarsă de substanţă,
Văd numai titluri pe gigant generic,
Eu sunt o umbră fără importanţă.

Mi-e frică, mamă... Clopotele urlă
De-atâta spaimă strânsă în capele
Şi-atât noroi pe care mi-l azvârlă
Fiare-ascunse în pubele.

Mi-e frică, mamă... Lupii dau năvală...
Îmi sfâşie şi graiul copt în vatră,
Degeaba sufletul mi se răscoală
Mi-e frică mamă, c-am ajuns doar piatră.

poezie de Ştefan Doroftei (2020)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cele mai frumoase mâini sunt mâinile mamei.
Mâinile cu care şi-a mângâiat cu mândrie şi iubire burtica, atunci când erai încă în pântecele ei.
Mâinile cu care te-a ţinut în braţe, cu care te-a mângâiat, te-a spălat, te-a îngrijit şi ţi-a pregătit hrana.
Mâinile de care te-ai sprijinit când ai făcut primii paşi din viaţa ta.
Mâinile cu care şi-a şters lacrimile atunci când a fost îngrijorată, când i-a fost teamă, când s-a bucurat de succesele tale, când ţi-a simţit lipsa,... când ai rănit-o cu vreo privire rece sau cu vreo vorbă nemeritată...
Mâinile cu care ţi-a alinat durerile, temerile şi cu care ţi-a dat curaj şi forţă să mergi mai departe.
Mâinile cu care ţi-a dăruit tot ceea ce a avut mai bun.
Mâinile cu care a muncit neobosită pentru tine, cărând greutăţi, îndurând asprimea gerului, răni şi dureri.
Mâinile cu care ţi-a deschis uşa de mii de ori.
Mâinile pe care şi le împreunează într-o rugăciune trimisă cerului pentru tine...

poezie de Irina Binder
Adăugat de Mary Corlan
Comentează! | Votează! | Copiază!