Mi-e frică, mamă...
Mi-frică, mamă... Mi-au plecat feciorii
Spre-ndepărtate lumi mai călduroase,
Prin mine zboară infernal cocorii
Și mi-au rămas doar amintiri în oase.
Mi-e frică, mamă... Nu mai știu de mine
Pierdut-am doina, lacrima și dorul,
În ochii mei în van se trag cortine,
Firul din of își schimbă-ades fuiorul.
Mi-e frică, mamă... Iar primesc păcate
Ca niște frunze-nlănțuite-n clipe
Pavând cu negru străzi de nedreptate
Pe gândul meu ce nu poate să țipe.
Mi-e frică, mamă... Parcă-i întuneric
În mintea mea cea stoarsă de substanță,
Văd numai titluri pe gigant generic,
Eu sunt o umbră fără importanță.
Mi-e frică, mamă... Clopotele urlă
De-atâta spaimă strânsă în capele
Și-atât noroi pe care mi-l azvârlă
Fiare-ascunse în pubele.
Mi-e frică, mamă... Lupii dau năvală...
Îmi sfâșie și graiul copt în vatră,
Degeaba sufletul mi se răscoală
Mi-e frică mamă, c-am ajuns doar piatră.
poezie de Ștefan Doroftei (2020)
Adăugat de Costel Zăgan
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Ștefan Doroftei. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.