Încremenire

Prea multă lâncezeală!
Parc-au încremenit secundele în inima lumii
Au rămas vraişte toate ferestrele,
încât, tiptil-ltiptil, poţi umbla desculţ prin visurile fiecăruia.
Atât de multă apatie
atât de mult spaţiu rămas gol,
de crezi că totu-i un deşert
în care nu mai ai repere,
în care şi ecoul doarme dus.
Şi-a rătăcit şi luna felinarul
şi-orbecăie după el
prin nisipuri mişcătoare.
În noaptea adâncă
au uitat cocoşii să cânte de trei ori.
Pe spatele curbat al lumii
îşi rupe timpul hainele de disperare...

Visez o ploaie rece, pură,
care scutrcircuitează greaua lîncezeală
şi-aprinde fitilul altădată viu al zilei.

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Braţul tău e atât de alb

că aş putea să cad în cea mai adâncă visare
undeva noaptea s-a agăţat de mine
ca buzele cărnoase de părul răvăşit
şi crede-mă
mi-aş da jos haina conştiinţei primindu-te

braţul tău alb e atât de aproape
că pot să visez o altă ordine a lumii
undeva cuvintele se agaţă de mine
ca buzele cărnoase de palmele moi
şi crede-mă
conştiinţa se plimbă prin faţa ta
ca un câine răsfăţat de stăpân

braţul tău alb e o altă măsură a credinţei mele
că aş putea să mă închin dimineţilor
în care ştiu cum te plimbi prin cameră
cu hainele foşnind
ca frunzele albastre

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa

Nu!
Nu poţi plimba sentimentele desculţe
prin piaţa publică sau prin noroi!
Nici nu le poţi lăsa să orbecăie
prin lumină, legate la ochi!
Oricum ar fi, ele se lovesc fie de obiecte
fie de aurore boreale
şi sângerează!

Dacă priveşti cu atenţie urmele lăsate pe caldarâm,
nu vezi decât sentimente
strivite, amestecate.
E o degringoladă de sentimente:
iubirea păşeşte alături de ură,
bucuria e amestecată cu tristeţea...
Fericirea plânge, durerea râde în hoohote...
Unele sentimente şi-au greşit locul,
aşa că, în loc de frunze,
în copaci cresc tristeţi, nelinişti,
pe cer sunt eclipse de iubire...

S-au risipit atâtea şi-atâtea sentimente,
desculţe, oarbe, despletite!
Şi nu mai e nimic de pus în loc...
A rămas inima lumii deşartă,
cutie a Pandorei
din care şi speranţa a zburat...

Şi totuşi nu mai e nimic?...
Presimt cum din afundul sufletului meu
se zbat să crească nuferi de speranţă.
Cuvintele îmi stau în aşteptare,
să-nnobileze şi să redea luminii
Speranţa nou-născută,
pură...

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenie

am pornit pe drumuri diferite
coşmarurile au rămas în urmă
nopţile nedormite
cu zorile uitându-se pe ferestrele suferinţei
s-au diluat treptat într-o zonă mai luminoasă

nu am uitat universurile prin care am trecut
paşii analizelor livreşti
în jurul unor subiecte inepuizabile
nici legăturile sufleteşti aproape indestructibile
sau lacrimile care curgeau din sufletele noastre
pe ţărmul mărilor neîmplinirii
lângă visurile care tot timpul
ni se păreau prea îndepărtate...

au rămas însă amintirile şi gândurile
care s-au transformat în nostalgii
într-un sentiment profund şi luminos
ireal şi fascinant pe care nimeni
nu ni-l poate lua
niciodată

poezie de Liliana Ghiţă Boian din Arome dintr-o lume uitată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte albastră

Senină noapte, noapte albastră
E tăcere multă în noi
Curg gânduri, gândurile noastre
Şi focuri de stele se aprind şuvoi.
O stea se stinge şi alta se aprinde
Un ciclic mers prin destin,
Căutăm împreună,
pulsul fericirii divin.
E adâncă noaptea şi luna mai doarme,
Iar clipele trec rând pe rând.
Rămas de strajă felinarul la poartă
Ascultă dorinţe plângând.
Prinde-mă de mână şi ia-mă cu tine
Spre culmile nopţilor de aşteptări
Să visăm mereu împreună
Inocenţa copilăriei cu tainice chemări.

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem în... 3 D!

Astăzi, ne ascultăm zâmbetele
tulburător de fine...
Ele transmit muzica tainică
a fiinţei şi a sângelui unic...

Sângele fiului meu şi sângele
fiului fiului meu –
lujeri de crin cu rădăcinile
adânc înfipte în inima mea!

Totul prinde glas prin tăcere,
toţi trei, aflaţi într-o vacanţă
deasupra lumii
– un fel de poem în trei D:
Dumitru, Dragoş, David –
complici ai Absolutului,
alimentând farmecul zilei
şi acoperindu-şi golul din suflete,
cu multă, multă iubire paternă...

Fiindcă, nu-i aşa?, astăzi,
e Ziua Tatălui şi-a Fiului,
şi-a Sfântului Dor,
Amin!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încearcă măcar atât cât poţi

Iar dacă nu-ţi poţi trăi viaţa cum vrei,
încearcă măcar atât cât poţi
să n-o degradezi
prin contacte prea strânse cu lumea,
prin prea multă activitate şi stat la taclale.

Încearcă să n-o degradezi târând-o încoace şi-ncolo,
luând-o pretudindeni cu tine,
expunând-o prea des imbecilităţilor zilei,
cum ar fi petrecerile şi diferitele evenimente sociale,
altminteri va deveni plictis permanent, apendice stânjenitor.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea-i o ispitire de înec, o tentaţie de adâncime. Prin aceasta seamănă morţii. Aşa se explică de ce sentimentul sfârşitului îl au numai naturile erotice. Iubind, scobori până în rădăcinile vieţii, până în prospeţimea fatală a morţii. Nu sunt fulgere ca să te lovească în îmbrăţişări, iar ferestrele dau spre spaţiu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multă fericire şi prea multă nefericire în suişurile şi scoborâşurile iubirii şi inima e prea îngustă dimensiunilor ei.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lipsa de spaţiu

Am descoperit centrul lumii!
Se află aici,
atât de înăuntru,
atât de aproape
încât îl ating cu pleoapele...
Cresc din el
sâmburi de univers,
dăruind frânturi de cer
care se sting
din lipsă de spaţiu...

poezie de Iuliana Şerban
Adăugat de Ellisa Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

tu ai murit
eu încă sunt o umbră
din spatele oglinzii
o umbră ce disipă
în mii de ţurţuri
gheaţa din inima lunii

tu, eu sau tu
sufletul tău sunt eu
inima mea bate
pe cele zece octave rămase
neconviţional alese

tu ai plecat
eu am rămas să duc mai departe
un ce... puţin
atât cât a rămas
din marea durere a lumii

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tocmai pentru că dai prea multă atenţie la tot ceea ce apare si dispare nu poţi vedea că absolut toate acestea nu sunt fapte, ci ficţiune. Şi când oferi atât de mult SF-ului, ficţiunii, Realul pare atât de greu, atât de departe... Şi singurul fapt rămâne chiar simplitatea lui de A-Fi care veşnic nu se schimbă.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toată această îmbulzeală-a lumii...

Ce tristă-i omenirea fără OAMENI
În toată această îmbulzeală-a lumii...
E-atât de trist să ştii că doar nebunii
Îşi pot permite liniştea-ntre semeni.

Normalitatea parcă stă s-apună,
Atâta anormal a răsărit în noi...
E-atât de trist ca stive de gunoi
Să-nfăţişeze partea noastră bună.

Am devenit cum doare cel mai rău:
Coşmaru'-oricărui suflet – încă mare...
E-atât de trist să simţi cum, sub picioare,
Pământu'-ncepe să devină hău.

Ne mor fiorii rând pe rând, în noi...
În timp ce mintea ni-i orbită de arginţi...
E-atât de trist să nu poţi să dezminţi
C-am devenit atât de trişti, atât de goi.

Atât de multă răutate şi prostie,
C-am împietrit cu toţi prin prisma lor...
E-atât de trist să vezi acest decor
Cum ne transformă clipa-n tragedie.

Atât de multă moarte printre noi,
Că am uitat ce-nseamnă nemurirea...
E-atât de trist că ne-am pierdut cu firea,
Făcând din suflet jertfă de război.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (31 martie 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

Viermele luminii roade, roade talpa lumii,
întuneric, umbre hămesit deşiră.
Atârnă pretutindeni imense zdrenţe negre,
încât pare că moartea ne flutură sardonic steaguri
de hău şi nefiinţă.
Prea deprinşi cu suferinţa, cu durerea,
singuri, înspăimântor de singuri,
cu obscură teamă-n suflet,
strigătul nostru de disperare este strigătul mut al lui Munch.
Strecurându-ne printre înşelătoarele goluri ale existenţei
- oglinzi deformatoare, multiplicate la infinit,
lacrima ne pare ocean amar
ce ne sufocă, ne înghite.

Prea deprinşi cu suferinţa, cu durerea,
ca o mască
insinuată profund în firea noastră,
orbecăim prin somnul lumii,
şi nu vedem cum,
din crisalida de lumină
hrănită cu-ntuneric,
cresc aripi
ce înalţă arca noastră eşuată
spre Dumnezeu.

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

America a condus lumea în ultimii 50 de ani, iar când te afli în vârf de-atâta timp, uiţi cum e jos în vale. Avem 5 miliarde de oameni care vor să înveţe mai mult, să muncească mai mult pentru mai puţini bani, şi să fie mai puţin dezvoltaţi tehnologic decât suntem noi. Iar noi ne legăm de ei prin tehnologie. Prin intermediul telecomunicaţiilor, poţi să-ţi rezolvi agenda din Madera, India, cu mai puţin costuri ca aici. tehnologia de azi poate înlocui noua industrie, deci trebuie să fii flexibili. Ca să supravieţuieşti în ziua de azi trebuie să poţi umbla prin nisipuri mişcătoare şi să dansezi pe electrozi.

citat din Frank Ogden
Adăugat de Sinziana Mihalache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margine de râu

Ne vor lovi cu pietre, vom fi alungaţi
ca doi schismatici în deşert,
e prea multă linişte, hai să plecăm.
Ne biciuie frustrarea pe faţă şi pe ochi
pornim pînă nu se-nfundă drumurile, până când norii
nu aruncă cu fulgere sticloase în noi.

Cu rasuflarea tăiată, prin ploaie,
îţi voi deschide fereastra unui gând
ce-mi mistuie inima şi o coace întreagă
la focul aprins dincolo de râu.

În odaia în care duhul apei doarme,
ochiul cerului stă nemişcat şi priveşte
cum, despovărată de veşminte,
măsori întunericul cu braţele albe.

Cu ochii mari, îngheţaţi pe mine, spui
ne vor lovi cu nepăsare, vom fi uitaţi
aici la margine de râu
şi cred că-i atât de frumos.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (16 mai 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există două feluri de mânie şi anume: una care este foarte iute şi se manifestă puternic în exterior, dar totuşi are un efect redus şi poate fi uşor potolită;cealaltă, care nu apare atât de clar la început, dar care roade mai mult inima şi are efecte mai primejdioase. Cei înzestraţi cu multă blândeţe şi multă iubire sunt cei mai predispuşi la primul soi de mânie. Căci ea nu provine dintr-o ură adâncă, şi dintr-o repulsie subită, pentru că având multă afecţiune, ei se interesează de cei pe care-i iubesc ca de propria persoană. Astfel că ceea ce pentru un altul nu ar fi decât un motiv de indignare, pentru ei este un motiv de mânie. Dar această tulburare nu este de durată, deoarece forţa surprizei nu se menţine şi, îndată ce îşi dau seama că motivul supărării lor nu ar fi trebuit să-i tulbure atât de mult, ei se căiesc.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Poate că aşa a început totul
îţi înmoi degetele în culoarea roşu
aşa s-a făcut
iar pasărea învaţă să zboare chiar şi cu sânge şiroindu-i din trup
pe
cărărui vechi de brumă
chiar şi pe picioarele tale care merg în neştire ca să caute
mănăstiri curate
şi
bătăia veche de toacă
acum când a rămas doar o tăcere adâncă şi galbenă de s-au prăbuşit toate
cu pumnalul pe o bordură ca şi cum s-ar fi rănit toate ale lumii acesteia
poate doar pasărea să mai ştie
pe unde a trecut prin ce leagăne şi-a lăsat duhul
ori pe unde s-a despărţit pe lângă ce fântâni de lume
să mai treacă
hrăneşte naibii pasărea aceasta altfel
se vor opri ceasurile
după inima ei
acum
liniştită
mai sunt doar câteva cărărui de smochini şi de brumă amestecate în timpurile-acestea
probabil ar trebui să îţi scriu despre bărbat şi femeie
cum s-au întâlnit când era răcoare şi bine în poala pădurii
de unde atâta Adam de unde ar fi Eva pe care o strânge la piept după stânci
ţinându-i sânul cu mâinile crămpoţindu-l cu mâinile mâinile mâinile coapsa jupa dezvelitura ei netedă
dumnezeu a uitat culoarea în pasăre şi nu îi mai dă drumul vreodată
stă cu ghiarele-n ei
pentru că şi el este pasăre şi are un ochi în spatele capului şi cu ochiul acela nu lasă
e
doar
calea
îngerilor
care aşteaptă în spatele furiei care priveşte de departe perechea
va mai curge mult sânge până se va despărţi bărbat de femeie, din pasăre
ca să alerge din nou
întâmpla-se-va din nou atunci atingerea bărbatului
ţinându-i din nou poala rochiei ridicând-o deasupra capului să se dezgolească odată sfârşitului
bărbatul
femeia
ţinându-şi sufletul în mâini fiecăruia
p
â
n
ă
la Eden.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul

s-a uscat iarba amurgului
cad frunze, mi-e frig
susură mlaştina, plânge un pârâu
rătăcit într-o vale
în mâini port candela sfântă
căutând pe Isus
sunt suflet pribeag rătăcit între pleoape
trec fugar printre stele, pe ruguri arzând
privesc cerul orb prin bulgări de ceaţă
fereastra lumii a rămas agăţată de un gând
e seară, e târziu şi e fum
tropot în zori
caii sălbatici în iarbă
se spulberă lacrimi în vânt
colindă urme pe drum
se stinge tăcerea în tragic suspin
plâng cocoşii sălbatici pe dealuri
eu rătăceam prin vechile scripturi
novice între flori, visător într-un dor
ochii stau să apună, apune timpul opac
foşnesc plopii pe drum
trece viaţa, iarăşi acum
obosit, păşesc desculţ printre lacrimi
tristeţea a rugint între hrubele lumii
uneori mă încălzesc la focul zărilor
pescar pe o luntre, căutând zadarnic un ţărm

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E linişte

e prea multă linişte,
prea multe limanuri
şi găuri de vierme.
e alb gândul ce trece prin ochi
răscolind noaptea ce cade-n silabe.
oraşu-i prea alb de-atâta lumină,
prea dezvelite-s casele de umbre,
ferestrele trec uşor dintr-o parte în alta
şi dragostea trece mereu prin pereţi.
în centrul geometric o umbră subtilă devine cuvânt
într-o memorie tăiată ce adună liniştea oarbă
ce mă linge pe mâini.
timpul treaz moare într-o vedere
speriind mâna care scrie
despre toate plutirile din liniştea camerei
şi ora se închide mai devreme.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce zic?

aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Akasha

sunt infimul embrion din pântecele tău akasha
fereastră virtuală
sufletul mi s-a rătăcit printre acoladele facerii
ca un armăsar nechează timpul neîmblânzit
rostogoleşte patimi-corăbii
pe drumul meu presărat cu amânări
nepăsarea sapă prin mine tunele
depozitând reziduuri din toate renunţările lumii
ciclul acesta îngheţ-dezgheţ mi-a atrofiat simţurile

şi mă-ntreb
cum poţi avea un şvaiţer atât
încât să te mulţumeşti numai cu găurile

poezie de Magdalena Schulman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!