Viziune

viziunea i-a apărut Mariei Angelica într-o noapte în care
chinuită de vechile coşmaruri, s-a ridicat din pat
şi s-a îndreptat apoi spre bucătărie după un pahar cu apă
apucând să facă numai câţiva paşi
a simţit dintr-o dată o aşa uşurătate trupească
încât îşi tot apăsa cu pumnul pe piept
pentru a-şi ţine carnea lipită de suflet
speriată de această subită stare de imponderabilitate
voind să se sprijine pe concreteţea lucrurilor din jur
continuă să meargă prin încăperile atât de cunoscute

deschide cu hotărâre uşa frigiderului

ea e aici şi acum
deţine un control permanent asupra a tot ceea ce o înconjoară
şi îi aparţine, deopotriva

şi-a pierdut din setea aceea intensă cu care părăsise aşternutul

legume, o sticlă cu vin, friptură
portocale, o pizza congelată şi... groaza
groaza care te cuprinde atunci când vezi un bocet fără să-l auzi
între toate acestea, pe al doilea raft frigorific
într-o pungă înnodată la capăt cu un lanţ de buruieni
este pusă la păstrat luna
o lună albă, rotundă, cu vinişoare albastre
în care pulsează esenţa îngheţată a unei nopţi tăcute
cu aceeaşi lâncezeală cu care alunecă sângele în venele unora
care trăiesc în case fără ferestre

plăcerea o caut, luarea în râs a coşmarului lumesc
a prostiei de a crede în ceva
paranormalul din privirea unei pisici suedeze
îşi spuse Maria Angelica
în timp ce pipăia cu mâinile tremurânde şi amorţite
punga rece care sta să crape

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea violetă

Ciorapii de sticlă sunt aici
ar fi loc şi pentru câţiva păianjeni
se aduc somptuoasele tăvi de dantelă
sânii în borcanele străvezii
şi în mâinile celor mai frumoase femei
meduzele dorm ca în craterul celui mai agitat vulcan

vom fi la timp la această întâlnire
vom trece prin noapte ca printr-o cutie cu fosfor
la această întâlnire la care ne asteaptă
umbrele noastre ca nişte pantofi uzaţi
fluturii de sugativa care ne vor suge sângele
toate mănuşile uitate toate pleoapele
pe care ne-a plăcut să le sărutăm
tot ce am găsit pentru niciodată
gurile care ne-au rămas lipite de sâni ca nişte inele
plantele care ne-au crescut pe faţă în timpul somnului
apa limpede din pahare
spânzuraţii cu mâinile de cretă

în aceste castele negre ne aşteaptă crepusculul
şi piepturile noastre se vor freca de tăcerile lui
piepturile noastre de vată şi de întuneric
ne aşteaptă cutia cu muzica a morţii
capetele de ceară ale femeilor
pe care nu le-am întâlnit încă
perdelele groase după care ne vom putea ucide în linişte
steaua pierdută a unei dimineţi
ne-aşteaptă privirea lucidă a somnambulilor

am dormit atât
încât am pierdut obiceiul imobilităţii.

poezie clasică de Gellu Naum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cele mai frumoase mâini sunt mâinile mamei.
Mâinile cu care şi-a mângâiat cu mândrie şi iubire burtica, atunci când erai încă în pântecele ei.
Mâinile cu care te-a ţinut în braţe, cu care te-a mângâiat, te-a spălat, te-a îngrijit şi ţi-a pregătit hrana.
Mâinile de care te-ai sprijinit când ai făcut primii paşi din viaţa ta.
Mâinile cu care şi-a şters lacrimile atunci când a fost îngrijorată, când i-a fost teamă, când s-a bucurat de succesele tale, când ţi-a simţit lipsa,... când ai rănit-o cu vreo privire rece sau cu vreo vorbă nemeritată...
Mâinile cu care ţi-a alinat durerile, temerile şi cu care ţi-a dat curaj şi forţă să mergi mai departe.
Mâinile cu care ţi-a dăruit tot ceea ce a avut mai bun.
Mâinile cu care a muncit neobosită pentru tine, cărând greutăţi, îndurând asprimea gerului, răni şi dureri.
Mâinile cu care ţi-a deschis uşa de mii de ori.
Mâinile pe care şi le împreunează într-o rugăciune trimisă cerului pentru tine...

poezie de Irina Binder
Adăugat de Mary Corlan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinile care mă dor

Mâinile mă dor,
Sunt mâinile acestea,
Pe care mi le-a făcut cadou
Dumnezeu,
Într-o dimineaţă de sărbătoare.
Mâini cu care m-am rugat,
Cu care am iubit,
Am trudit,
Am mângâiat pâinea cea de toate zilele,
Am mângâiat chipul tău,
Am mângâiat icoanele,
Şi pietre şi copaci...
Le-am împreunat
Şi le-am ridicat spre cer
Când îmi era a pustiu,
Când îmi era a jale,
Când Dumnezeu era plecat prin lume cu sfinţii,
Să judece...
Sunt mâinile care i-au hrănit pe alţii,
Şi pe mine.
Mâini care ţi-au şters lacrima...
Sunt mâini care erau cândva
Tinere şi viguroase
Şi acum se prefac în crengi uscate,
Cu gheare încovoiate
Care se apleacă inexorabil
Să scurme ţărâna.
Sunt mâini bătătorite de greşeli,
De iertări, de păcate, de rugăciuni,
De zidiri, de patimi, de griji,
Mâinile care mă dor,
Care te caută prin noapte,
Care te roagă să te întorci,
Pe care nu le mai pot întinde spre tine,
Cu care sap în cenuşă
Să rostogolesc timpul,
Cu care îmi torn cenuşă în cap,
Mâini cu care întorc tot mai greu
Ultimele file dintr-o carte,
Mâini care ţin o lumânare neîncepută
În aşteptarea luminii...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soră cu mahmureala

Intri uneori într-o stare din aceea soră cu mahmureala
cu toate că ţie îţi place să bei numai pagini din Goethe
şi îţi aduci aminte de singurul tău prieten, de Gabriel
cum s-a împacientat el atunci când s-a despărţit de pântec
şi i-ai prezentat carnea cu toate cutumele ei
sau cum a renăscut el atunci când a descoperit poezia autentică
pe care cu toţii o caută
arhivată în palmele brăzdate de încercări ale bunicilor săi.
Cum striga el în ziua aceea din toate moleculele
de îi simţeai intensitatea vorbelor până pe măduva spinării:
Există unde care continuă mult după ce noi devenim tăcere.
Există ceva dincolo de orice suprafaţă!
Există, există, există....
Începi să vezi totul cu un binoclu cand te cuprinde starea aceasta
şi nu înţelegi de ce alţi oameni spun că Gabriel suferă de depresie şi de ce îi ocolesc pragul
când el nu face altceva decât să picteze în cuvinte tavanele unor biserici imaginare
şi ţi se face dor de acela care erai când locuiai în aceeaşi umbră cu el.
Cum vorbea el cu acela răstignit pe cruce prin toate tăcerile.
Cum vedea el în orice angoasă o auroră boreală.
Cum credea el că tot ceea ce este măsurabil este confecţionat din confetii.
Cum te liniştea el de fiecare dată când ţi se părea că mai toate ghilotinele vieţii te ameninţă, spunându-ţi:
Numai o lacrimă ne desparte de noi înşine
Numai trupul ne desparte de treptele chintesenţei
Numai un vis sunt toate
Naşterea, durerea, clipa
Numai un vis...

poezie de Gabriel Petru Băeţan
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşoară, cât de uşoară...

Atunci când ridici cerul cu mâinile,
că te-ai blocat şi vrei o gură de aer.
Ca atunci când erai copil
şi visele aveau panglici de argint.
Ca atunci când tragi hârtia portocalie
şi care zboară ca un zmeu,
sau ca o rachetă fără greutate
şi apoi cade ca cenuşa albă.
Cum ar fi şi cântecul unei fete
care s-a născut să ne încânte
şi tu eşti acolo fermecat,
uitându-te la ochii ei.
Ca iarba de sub picioarele tale,
care e udă de la roua,
dintr-o noapte de vară târzie.
Uşoară, cât de uşor
e un dans sub apă.
Uşoară, cât de uşoară
este o pânză de lenjerie.
Ca în ziua în care ţi-a zâmbit
prima dată şi ai sperat
că ai fost primul dintr-un milion.
Ca atunci când fiul tău adoarme
şi tu îl vezi ca pe cel mai scump din lume.
Oare cât de uşoară e viaţa!

poezie de Eugenia Calancea (7 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cristalizare

într-o singură piatră
mişcarea galileo galileică
sub impulsul respiraţiei noastre
ne cristalizează aripile
în atomi de siliciu albastru
nanoparticule din inimă
navigatori fără ceasuri
prin toate venele calde
calătoresc spre tine
pentru totdeauna în ultima cădere
vom fi materie ocrotită de lună
ne vom transforma în pământ
din care copiii noştri
contruiesc casa speranţei
în lumea de dincolo
afară e lumină îmi sparge retina
încă de pe acum iubesc anorganic
tot ceea ce va rămâne din tine

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reset memories

când îmi alergi prin vene
ca un tren de mare viteză rămas fără frână
ceea ce văd nu mai e ceea ce pare a fi,
unităţile de măsură ale tuturor lucrurilor se amestecă între ele
unitatea de măsură a dragostei e dorul,
unitatea de măsură a dorului e aşteptarea,
unitatea de măsură a aşteptării e tăcerea,
tăcerea eşti tu

îmi spuneai să nu contorizez nimic
pentru că doar infinitul ne poate cuprinde
şi iată-mă acum neştiind cât la sută din tot ce am trăit
a fost iubire şi cât a fost dor
cât la sută a fost teama aia, când înţelegi
că aşteptarea nu se mai măsoară
în cât de lung ai părul şi cât de alb,
ci în cât de mult poţi să taci
şi până unde

ce urmează e atât de previzibil
ca atunci când citeşti prognoza pe weather. com
şi-ţi iei umbrela pentru că şansele de ploaie sunt de 90%,
deraierile tale anticipate la fel de banale
ca explicaţiile stewardesei la decolare,
despre utilizarea echipamentului de salvare,
tu nu m-ai pregătit pentru ceea ce nu se va întâmpla
câtă vreme în războiul rece dintre noi
ceea ce se sfârşeşte continuă,
ceea ce continuă nu duce nicăieri
acesta e infinitul la care m-ai condamnat,
o buclă temporală în care trăiesc iar şi iar
aceeaşi iubire într-o singură zi,
ce se va sfârşi doar atunci când voi reuşi
să-mi resetez toate amintirile
despre tine

poezie de Mariana Pancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pesimiştii găsesc în fiecare zi un motiv pentru a considera că viaţa e nedreaptă şi neplăcută însă uită că ceea ce văd ei este doar o parte din întregul existenţei. Depinde de tine care parte preferi să o iei în considerare mai mult. Dacă vezi toate neajunsurile şi nenorocirile nu te aştepta ca să apară dintr-o dată o minune care să îţi îmbucure ziua. Acestea sunt acolo, mici dar zilnice, dar tu ALEGI să le vezi doar pe celelalte. Este de-a dreptul trist să vezi oameni care nu mai ştiu să se bucure de viaţă, care uită că după vreme rea vine şi vreme bună, care găsesc veşnic un motiv pentru care să nu zâmbească şi care critică într-atât, orbiţi fiind de sistemul care le arată toate nenorocirile. Este trist să vezi cum ascultă docili toate tâmpeniile şi este cu atât mai dramatic că după merg acasă, la familie şi copii, şi le bagă în cap ceea ce ei au asimilat în mod inconştient. Oare să mai fie surprinzător atunci că vedem adolescenţi şi chiar oameni în toată firea care se zbat într-o existenţă care nu le aparţine şi care poartă în spatele lor bagajul greoi al ignoranţei şi neştiinţei altora? Oameni buni, după cum deja cred că ştiţi, schimbările încep prin noi. Putem să le oferim noilor generaţii alte valori, alte învăţături care să îi ajute să scape din acest abis al incompetenţei în care noi, cei mai cu mulţi ani, am fost prinşi atâta timp. Viitorul îl creezi tu!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veni şi noaptea fatală, în care zorabul prevală asupra pisoiului. Dobermannii, alarmaţi de mirosul sălbatic pe care animalul începuse dintr-o dată să-l secrete, îl atacară amândoi deodată. Îi trebui, după cât se crede, mai puţin de un minut ca să-i orbească pe amândoi, fără să-şi facă probabil nici un rău. Gardianul postat la uşa apartamentului prezidenţial, alertat de zgomotul din salon, se repezi într-acolo; se auzi un strigăt, apoi arma sa care se descărca, inutil însă. Când fu găsit, avea jugulara sfâşiată dintr-o singură muşcătură.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Setea de suprarealism

trotuarul este umed şi întunecat
noroc că, în ritmul celei mai bizare muzici,
picioarele mele ştiu drumul pe de rost
billie holliday
mă poartă până la prima cârciumă
în care vreau să îmi sting setea de suprarealism
se simte intens în ochiul din frunte
el nu vrea, nu vrea de data asta
să se închidă.

e ciudat cum în viaţă
ţi-ai acordat perfect anumite mişcări
cu mersul lucrurilor
nu şi cu mica ta busolă
uneori este aşa plăcut
să te îndepărtezi puţin câte puţin de tine
când îţi devii de nesuportat
să cutreieri
să cânţi
să te abandonezi în mici explozii de confetti
să nu mai târăşti după tine acele părţi
care alcătuiesc un aparat de zbor experimental
ci să le laşi pur şi simplu să ruginească
la marginea drumului
să devii aşa un om practic
fără nicio povară
devine din ce în ce mai uşor
să te regăseşti într-o variantă mai acceptabilă
trebuie să te acomodezi
cu străinul care ai devenit
şi care crede că a făcut
o mişcare bună la şah
o mişcare lipsită de imaginaţie, dar sigură
nu îi pare rău că a pierdut nirvana
şi atâtea sensuri ascunse
şi grădini care freamătă de mister
şi triluri
şi pământ pe care să îţi aşterni urechea
apoi să începi să-l modelezi
cu mâini vii, de artist.
în final, după pactul ăsta de zile mari
apare duioşia cu care
omul îmbrăţişează resemnarea la o masă de plastic
şi bea, bea întruna
să stingă setea de suprarealism.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ţinut minte

Găsesc în ceilalţi oameni ceea ce caut.
Dacă îl caut pe Dumnezeu, îl găsesc pe Dumnezeu.
Dacă scotocesc după lucruri urâte, găsesc lucruri urâte.
Eu, de fapt, selectez ceea ce doresc – şi asta primesc.

O viaţă fără provocări înseamnă a merge la o şcoală
unde nu se primesc şi nu se învaţă lecţii.
Încercările nu vin pentru a mă deprima sau pentru a mă doborî,
ci pentru a mă instrui, a-mi arăta direcţia şi pentru a mă întări.

În înţelepciunea şi în planul iubitor trasat de Tatăl
nicio povară nu-mi este pusă pe umeri fără un scop
şi nu există urgenţe şi nici supărări care să mă doboare –
mi-au fost date puterea şi însuşirile necesare pentru a le depăşi.

O viaţă rotundă şi împlinită nu este determinată
de circumstanţe exterioare sau de favorurile altora.
Acestea sunt tangenţiale, dar nu sunt sursa.
Fericirea sau nefericirea vin din felul în care gândesc şi simt.

Niciodată nu voi putea pierde ce este-al meu,
nici nu voi putea stăpâni ceva care nu-mi aparţine.
Nu mă voi eschiva niciodată în faţa unei probleme:

Ori mă va urmări mereu, ori voi intra într-o alta asemănătoare,
deşi s-ar putea să aibă altă înfăţişare sau alt nume.
Nu purta grija zilei de mâine.

Astăzi este ziua de ieri, cea care-ţi provoca angoase.
Nu bate niciodată la o uşă închisă:
Aşteaptă să se deschidă şi atunci treci dincolo de prag.

O persoană care a intrat în viaţa mea
a intrat pentru a mă învăţa ceva
sau pentru a învăţa ceva de la mine.

poezie de Autor necunoscut – SUA, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ura faţă de rău, care se manifestă, de fapt, prin durere, este necesară din punctul de vedere al corpului. Vorbesc însă de ura care provine dintr-o cunoaştere mai clară şi o raportez numai la suflet. Afirm de asemenea că ura este întotdeauna însoţită de tristeţe, deoarece răul nefiind decât o lipsă, nu poate fi conceput fără un subiect real în care să se afle;şi nu există nici un lucru real care să nu aibă în sine ceva bun, aşa încât ura care ne depărtează de un rău, ne depărtează totodată de binele cu care acesta este legat, iar lipsirea acestui bine, fiind înfăţişată sufletului nostru ca un neajuns care îi aparţine lui, provoacă în el tristeţe. De pildă, ura care ne depărtează de purtările rele ale unei persoane, ne depărtează totodată de convorbirea cu această persoană, în care altminteri am putea găsi ceva bun, lipsirea de acest lucru fiind supărătoare pentru noi. Şi tot astfel, în orice altă ură se poate observa un motiv de tristeţe.

citat din Ralph Cudworth
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; eu mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; eu nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. Eu văd aceste spaţii înspăimântătoare ale universului care mă închid şi mă găsesc legat de un ungher al acestei vaste întinderi, fără a şti de ce sunt aşezat mai degrabă în acest loc, decât în altul, nici de ce puţinul timp ce mi-e dat să trăiesc îmi este hotărât în punctul acesta mai degrabă decât în altul din întreaga eternitate care m-a precedat şi din cea care mă urmează... Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu niciodată nu ai avut priviri suficient de puternice încât să pătrundă dincolo de pielea mea. Îmi e de-ajuns să te privesc acum în ochi, ca să ştiu că am dreptate. Ce poţi tu vedea cu ochii aceia ai tăi? Un trup fierbinte, pe care vrei să-l atingi? Şi ce simţi când mă atingi? Căldura pielii mele? Crezi că într-o bună zi vei fi în stare să simţi freamătul sângelui care îmi curge prin vene? Nu! Nu! Nu! Tu ai ochi, şi urechi, şi mâini egoiste! Vezi doar pentru tine, auzi doar pentru tine, simţi doar pentru tine. Priveşti. Şi ce vezi? Nu vezi nimic! Tu vezi numai ceea ce îţi poate oferi ţie plăcere. Atât! Şi nimic mai mult!

citat din Jean Giono
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crisalida

toate plajele din goa strânse într-un cocon de mătase
ca dintr-un poem deşiri firele umede ale iluziei
în gât e setea nebună de a găsi zbaterea aia
de animal prăpădit cu dinţi ascuţiţi
care şchioapătă în spatele turmei
după ce sorbi singurătatea monstruoasă
a unei mări îngheţate în marmura iernii
încă ţii în căuşul palmelor fluturele cald
te lovesc toate obligaţiile de peste tot
şi dintr-o dată începi să însemni ceva

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditaţie

s-a înpotmolit în cuvinte
într-o limbă
în care şi-a iventat iubirea
şi a tăcut apoi
cu privirea înfiptă-n cer

a rupt pe rând silabele
şi a pornit să adauge consoane tari
între zidurile unde era inima închisă
ca într-o cetate medievală
pentru ca în final
cu ochii pironiţi în tavan
să rupă oasele tăcerii între dinţi
şi să se furişeze în sine
scormonind fără zăbavă
în tot ce s-a bucurat întâmplător
pentru a descoperi fluviul albastru
care străbate câmpia dorinţelor
pe această secetă
când ploile nu vin fără ofrande
şi nopţile de dragoste poetică
se lasă aşteptate
lumina din gânduri se ascunde
şi-n mâinile moi
prinde speranţa şi o răsuceşte
ca pe frânghie a norocului
să scoată apă neîncepută din fântâni
pe care singură şi le sapă
în trupul supus prejudecăţilor
şi dorinţelor de iubire sălbatică
într-o lume plină de norme
care nu se încalcă uşor
fără păcat

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne

M-am maturizat rămânând aceeaşi...
Am crescut până ai spus Tu să mă opresc.
Pot vedea până unde decizi Tu că pot vedea.
Aud doar ce îmi este dat să aud.
Dar m-ai lăsat să simt, să gândesc şi să visez fără limite.
Şi totuşi...

Ce să caute cineva ca mine într-o lume atât de rea?
Ce lecţie m-ai trimis să-nvăţ şi, mai presus de toate,
Când o să mă-ntorc?
Chiar nu ştii
Cât de mult mă doare
Să trăiesc într-o realitate în care nimeni nu mă înţelege?
Chiar nu auzi
Cum te strig plângând în somn şi te implor
Să mă salvezi?
Chiar nu simţi
Cum caut refugiu ca o corabie lovită de furtună care...
Respiră aerul unei lumi gata să o înece?
Chiar nu vezi
Cum mă chinui să trăiesc printre ei,
Rugându-mă Ţie să nu devin
Una de-a lor?

Să nu fiu, Doamne, te implor...
Să nu fiu indiferentă
Şi să arunc cu ură peste tot în jur,
Fără să-mi pese
Pe cine lovesc.

Nu ştii?
Nu auzi?
Nu vezi?
Nu simţi?
De ce taci?
De ce continui să mă speri cu tăcerea ta dureroasă?
Ce jucăm noi doi încontinuu?
Ce joc absurd şi imatur?
Sau poate Tu vorbeşti
Şi eu sunt incapabilă să aud?!
Ce drept am să te judec, Doamne?
Căci Tu oricum n-ai ţine cont de fericirile mele...
Inutile
Tu deja m-ai binecuvântat,
Făcându-mă altfel...
Tu ai încredere în mine
Şi nu m-ai părăsit nicio clipă
Pentru că ştii că fără Tine
Nu aş fi decât
Una dintre ei...

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sydney: Spuneai că vrei să discutăm despre plan. Îţi spun care e planul.
Vaughn: Asta nu e treaba ta. Eu îţi spun care e planul. Mâine e prima zi în care te întorci la SD-6. Nu trebuie să se schimbe nimic. Când primeşti o sarcină, vei scrie detaliile misiunii pe o pungă de hârtie. (Ia o pungă şi i-o arată.) Asta-i punga. Apoi suni la acest număr. Memorează-l. După trei tonuri, apasă pe cifra corectă – de la unu la şase. Fiecare corespunde unei pubele dintr-un loc anume. Apoi noi vom citi informaţiile de la tine, vom crea o contra-misiune şi te vom contacta, căutând Pizzeria lui Joey, un număr greşit. Ai întrebări până acum?
Sydney: Da. Poţi să-mi mai arăţi o dată punga?

replici din filmul serial Alias
Adăugat de Dana Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

A avea

Priveşte-L în ochi pe Dumnezeul tău
şi spune-I,
spune-I că soarele nu era perfect
atunci, la începuturi,
când l-a pus pe cer pentru tine...
Tu ai vrut să îl ciopleşti cu dalta ta
într-o formă perfect rotundă,
supradumnezeiască,
dar l-ai ucis.
Din rănile sale curge văpaie
pe pământ
şi pădurile ard.
E atât de cald
încât toţi oamenii au nevoie
să meargă la psiholog,
să-şi descopere în ei depresia
şi să o arate lumii cu degetul,
ca pe o scuză a nefericirii ce creşte în ei.
Lumea ta este prea frumoasă acum,
pentru ca Dumnezeu să mai poată face parte din ea.
Omule, eşti plin de tristeţi într-o lume în care nu poţi avea totul,
de aceea ai săpat în soare
până l-ai găurit
şi i-ai scos miezul pentru tine,
doar pentru tine,
pentru a avea...
Iar acum, când vezi cu poftă şi alte stele,
eşti captiv în depresia lumii care a pierdut soarele.
Omule, L-ai pierdut pe Dumnezeu,
dar El nu te-a pierdut pe tine,
te aşteaptă...
tu, să-L cauţi,
dar nu prea departe,
nu în soare, nu în stele,
mult mai aproape...
în tine.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!