Furtună de nisip

Aş vrea să mor câte puţin, şi când,
Cu tihnă-o să mă scald în somnul rege,
Să pot atunci în fine, a-nţelege,
De ce mor vara florile oftând.

Să înţeleg de ce-s furtuni pe mare,
De ce plâng norii cerului senin,
De ce în orice roză e un spin,
De ce se-ntoarce omul la izvoare.

Să înţeleg de ce îmbătrânesc,
De ce la cer nu ni se-aude glasul,
De ce îmi va suna la vreme ceasul,
Când o s-adorm, nu când mă voi trezi...

Clepsidra curge tainic şi ascult,
Cum mă scufundă lent în nefiinţă,
Sunt de nisip, căci în a mea dorinţă,
Am îndrăznit să mor puţin prea mult...

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la poezia "Furtună de nisip" de Valentin David

Mă-ntreb, de ce să mori câte puţin,
Când poţi scăpa de chinuri, dintr-odată,
Cu mutra ta, de ramuri suspendată
Şi eu, sub pom, să-ţi cânt duios ''Amin''?

La ce ţi-o trebui, musiu, să ştii,
De ce se-nvolburează neagra mare,
De ce sunt spini în prea-frumoasa floare
Şi morţii de ce sunt printre cei vii?

Şi de ce-ţi bate ceasul când adormi
Şi nu când te trezeşti dintr-o beţie?
Dar, e-o adevărată nebunie!
Tu-n filozof ai vrea să te transformi?

Eu zic să te cobori degrab' din vis!
Te-aştept aici, în birtul lui Pandele.
Şi nu mai bate câmpii printre stele,
Că, tot aici, cu mine-i paradis!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când totu-i prea mult...

Când totu-i prea mult,
Când totu-i puţin,
Iubirea ascult
Venind din senin.

Când totu-i firav,
Sau totu-i imens
Nimic nu e grav,
Iubirea e vers.

Nimeni nu ştie,
Nimeni nu simte,
Că inima-mi vie
Iubire promite,

Ţi-aduce o floare
Şi stele în dar
Pe sacra cărare
Mai sus de altar.

Nimeni nu ceartă,
Nimeni nu-mbie,
Domnul ne iartă
Scânteia în vrie,

Totul nu-i mult,
Totu-i puţin,
Inima-i rază şi scut,
Iubirea-i destin!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te înţeleg...

Te înţeleg, minune-ntruchipată -
în orice semn al tău e-o mănăstire,
în orice zâmbet, cartea de zâmbire
şi-n încruntare-o mare îngheţată.

Pe deget mă învârţi fără oprire,
cum vrei mă pui, prea neînduplecată,
sunt titirez la margine-ngropată
şi când mă bagi şi când mă scoţi, din fire.

Cu apa care curge-n râul morii
tu pleci în sihăstrie, eu mă dreg,
că ne iubeam cum n-am iubit, ca chiorii,

iar din beţia dragostei, întreg
mi-a mai rămas doar maximul erorii
că te pricep. Dar, nu... te înţeleg.

poezie de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mi se explică prea mult, înţeleg prea puţin.

aforism de Dorel Schor
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot pe tine...

Când zâmbeşti, zâmbesc şi eu.
Când eşti tristă, plâng mereu.
Când greşeşti, te înţeleg
Şi tot pe tine te aleg.

Când m-ajuţi, îţi mulţumesc.
Când mă cerţi, înebunesc.
Când îmi ceri, eu îţi ofer
Şi tot pe tine te prefer.

Când eşti speriată, te alint.
Când mă-ntrebi, nu te mint.
Când crezi că uit, îmi amintesc
Şi tot pe tine te doresc.

Când îmi şopteşti, te ascult.
Când nu-ţi ajunge, aduc mai mult.
Când nu ai, eu îţi fac
Şi tot pe tine eu te plac.

Când lipseşti, eu mă sufoc.
Când ai ghinion, îţi dau noroc.
Când nu-nţelegi, îţi definesc
Şi tot pe tine te iubesc.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O tristă toamnă

Se-apropie o tristă toamnă şi printre frunze ce-au căzut
Mai caut clipele trecute şi toate câte am pierdut...
Într-o rugină parfumată e-nvăluit un aer cald
Cu paşi nesiguri fuge vara din lacul unde mă tot scald

E trist şi umed asfinţitul iar soarele a plâns puţin
Şi mi-a trimis o adiere a unor nopţi prea lungi ce vin
Îmi fac un pat de frunze moarte şi mă întind să lenevesc
În mintea-mi plină te mai caut, dar nu mai sper să te găsesc

Cum să mai cer putere vieţii când am trăit şi aşa prea mult?
M-agăţ de-un ram uscat de vreme şi vântul rece îl ascult
Un cântec scurt de toamnă tristă răsună-n nopţi prea lungi ce vin
Eu mă grăbesc s-ajung la tine, să-ţi umplu sufletul străin...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De carte infiat...

Ochiul lucid al Cărţii îmi disecă
Şi îmi traduce gându-nnoitor –
Cartea îmi este înger păzitor.
Eu sunt copilul tău, Bibliotecă.

De Carte înfiat, de ea crescut,
Simt, tainic, glasul Cărţii când mă cheamă.
Cu drag, îi zic Bibliotecii mamă,
Şi pentru ea – sunt sabie şi scut.

Norocul e mereu altundeva,
Dar niciodată nu e prea departe –
Zgârcit cum este, totuşi ne împarte
Câte puţin din avuţia sa...

Când vine ziua norocoasă-a mea,
Aş vrea să cred că m-a visat o carte...

sonet de Maria Gonta (15 martie 2016)
Adăugat de Maria Gonta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânesc

Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare,
Căci zi cu zi în ea zăresc
Un rid mai mult,
Un por mai mare,
Un păr mai sur,
Şi-un zâmbet trist,
Ironic,
Care
N-acceptă nici o resemnare...
Şi-mi pare rău că mai exist.

Îmbătrânesc!...
Şi tinereţea
N-am cunoscut-o niciodată.
Când cei de vârsta mea
Jucau,
Cântau
Şi se înveseleau,
Eu eram mamă,
Eram tată,
Luptam din greu pentr-o bucată
De pâine,
Pentru azi şi mâine.
Îmbătrânesc!..
Şi ce-i iubirea?
Eu n-am ştiut-o niciodată;
Că niciodată n-am iubit,
Când prea iubit-am fost de-oricare...
Ca piatra, piatră-mi rămânea
Şi sufletul şi inima
La orişice chemare.

Îmbătrânesc!...
Şi tot mereu mă-ntreb: La ce mă chinui oare?
Ce ceas ferice,
Ce zi mare
Putea-va fi o sărbătoare
Şi pentru mine?
Care soare
Putea-va timpul nencălzit de nici o rază
Să-ncălzească?
Ce flacără ar fi în stare
S-aprind-o inimă în care
Au îngheţat atâtea simţuri
D-atâtea ierne grele, rele.

Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră mi se pare...
Căci văd cum sufletu-mi zdrobit
Se stinge zi cu zi cum moare...
Şi mă întreb: la ce-am trăit?
Când n-am făcut decât atât:
Să plâng, să plâng, să plâng întruna,
Să plâng, să uit şi-apoi să iert.

poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi-mă vă rog să plâng

Să mă lăsaţi vă rog să plâng...

Să mă lăsaţi vă rog să plâng
Cum plâng doar florile din crâng,
Când gerul le ucide orice speranţă,
Şi nu au nici o şansă de a reveni la viaţă.

Sa mă lăsaţi vă rog să plâng
Văzându-mi zilele cum trec pe rând
Iar înapoi să le aduc nu pot
Clepsidra s-a umplut de tot

La jgheab de amintiri privesc
Nimic ce să-mi surâdă nu zăresc,
Doar sufletul rănit până la sânge,
Prea plin cu lacrima ce încă curge.

Doar un regret mai am când am să plec
Şi doar un gând mă însoţeşte permanent,
Regretul ca trecând prin asta viaţă
Clipa de fericire să o simt n-am avut şansă...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Dorina Omota
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţe

Aş vrea să mă întrec cu peştii
În ape de cleştar,
Aş vrea să mă înalţ cu păsări
În albastru zbor,
Aş vrea să cânt la cer
Ca Lia ciocârlia,
Aş vrea să fiu iubită
De toţi ca şi Maria,
Aş vrea să fiu din nou
Copil nevinovat,
Să mai trăiesc nemuritoare
Clipe de altădată.
Aş vrea să înţeleg
Izvorul dulce când vorbeşte,
Şi vântul, când este turbat,
Şi în geamuri vuieşte.
Aş vrea să am rochiţe,
Ţesute cu mândre flori de mai
Şi să dansez cu fluturii-n alai,
Aş vrea să înţeleg,
Limbajul şi verdele pădurii,
Aş vrea să fiu copilul
Sălbatic al naturii.
Aş vrea să fiu prietenă
Cu luna şi cu mândrul soare
Căci ele ştiu de dor,
Când inima mă doare.
Aş vrea să pot muta
Măreţii munţi din loc,
Oamenilor să le aduc noroc,
Aş vrea să cânt, să scriu,
Cu-atâta măiestrie,
Şi inima de piatră,
Cântul şi versul să-l mângâie.
Şi câte nu aş vrea...
Dar poate cineva să-mi ia
Dreptul minunii de-a visa?

poezie de Valeria Mahok (20 septembrie 2003)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buni sunt castraveţii

muraţi cât trebuie şi săraţi
un pic mai puţin cât
să nu urce tensiunea
când nu eşti îndrăgostit
puţin prea mult
te refac cât ai zice t/ş
marinat
făcut de iubita ta de la
tinereţe până la bătrâneţe
e puţin mai puţin acru
decât dulce ca un sărut
puţin mai mult decât pătimaş

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea

Ascult tăcerea cum tace în mine.
Văd tăcerea cum fuge peste dealuri şi coline.
Privesc tăcerea cum se ascunde în suflet la tine.
Mă alin cu tăcerea când nu eşti lângă mine!

Vorbesc cu tăcerea când mă simt bine.
Urăsc tăcerea când am zile mai puţin senine.
Chem tăcerea când îmi este dor de tine.
Înţeleg tăcerea când câteodată se închide în sine.

poezie de Vladimir Potlog (20 noiembrie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf

Nu ofta văzându-mi piatra, dinaintea ei când treci ;
Prea puţin m-apasă doară somnul greu al morţii reci.
Căci de când eram ca tine pe pământ vieţuitor,
Sunt deprins să-mi placă somnul: eram veşnic senator.

epitaf epigramatic de Eugen Herovanu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

David rege

Din încercări amare şi din curse,
Ieşise, David, domn încoronat.
Apoi în sfatul miilor propuse
Ca chivotul să-l ducă la palat.
Pe când duceau cu fast măreţul scrin,
În carul nou, era să se răstoarne.
Şi Uza-ntinse mâna. Din senin,
Un fulger îl făcu buştean de carne.

Ce mare rău, când te-ai obişnuit
Atâţia ani, cu cele sfinte-n casă,
Sau, când lucrarea sfântă ai pornit
După metoda cea necredicioasă.

Sub drugi de chivot pune gâtul tău,
Nu boii filisteni să tragă carul,
Căci doar un hop pe drum, în ceasul rău,
Şi nu ştii când ţi se retrage harul.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc târziu

Am înţeles, de-o vreme, că greşesc
atunci când caut să-mi exprim părerea
asupra unora ce "nu trăiesc",
dar le provoacă altora durerea.

Ar trebui să-ncerc să-i înţeleg
să aflu cât au suferit în viaţă,
să îi ascult, iar apoi să dezleg
tot ce în suflet au acum de gheaţă.

Aş vrea s-alung din ei tot ce-i urât,
să-i fac să uite orice răzbunare,
să ierte din trecut cum pot şi cât
şi, poate, să-şi găsească alinare.

Îmi pare rău de ei când, într-un joc
vor după punct să-ncerce un alt capăt,
în care n-au vreo şansă de noroc
şi uită că-i târziu şi sunt la scapăt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia izvorul vieţii

Femeie, când mă uit în ochii tăi,
Văd cerul plin cu stele,
Femeie, când ascult cum bate inima ta,
Văd viitorul vieţii mele.

Femeie, când eşti departe,
Sufletul mi se aprinde de dor.
Când eşti lângă mine,
Dorul mi se preschimbă în amor.

Femeie, când sărut mâinile tale
Albe ca miezul pâinii,
Atunci înţeleg că tu eşti
Speranţa mea în ziua de mâine.

Căci fără tine, femeie, lumea ar părea
O frunză bătută de vânt,
Dar cu tine e ca o grădină a raiului,
Unde îngerii niciodată nu plâng.

poezie de Vladimir Potlog (5 martie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trâmbiţa se v-auzi

Puţin mai e şi Mirele apare
Sus pe norul de lumină
Şi cea mai scumpă sărbătoare
Va-ncepe cu o slavă mare
Isus Hristos când o să vină

Mai e puţin şi trâmbiţa va răsuna
Să iasă morţii din mormânt
Acei ce-au împlinit voinţa Sa
Şi l-au slujit pe Mesia
Al Celui Prea Înalt Cuvânt

Mai e puţin şi Mirele revine
Dar sus pe nori El va sosi
Să-şi ia mireasa atunci la Sine
S-o-brace-n hainele Divine
Căci pentru ea Isus — muri

Şi trâmbiţa se v-auzi
Atunci de cei neprihăniţi
Ce-au vrut fiinţa a-şi sfinţi
În dragoste pentru-a trăi
Să fie nişte terebinţi

E gata îngerul să sune
Să iasă morţii din mormânt
Pe norii cerului să îi adune
Căci sunt lipsiţi de astă lume
Doar au iubit al Vieţii Sfânt Cuvânt

Suna-va trâmbiţa atunci
Mormintele să se deschidă
Şi din tenebrele adânci
Să iasă toţi acei ce-s sfinţi
În braţe Miurele să-i prindă

Vui-va trâmbiţa cu greu
Pe tot pământul va suna
Toţi fii de Dumnezeu
Ce au trăit prin Duhul său
Din morţi atunci se vor scula

Iar noi cei vii care vom fi
În viaţă pe acest pământ
O altă viaţă vom primi
Mireasă sfântă pentru a fi
Mireasa Mirelui Cel Sfânt

Şi-atunci cu toţii vom fi duşi
În Faţa Mirelui pe nor
În haine albe vom fi puşi
Cu Mirele să fim acuşi
Cu-al nostru Viu Mântuitor

Căci Duhul Sfânt ne va răpi
Atunci pe norul de lumină
Şi Mirele îl vom privi
Iar El pe toţi ne va primi
La Sine El ca să ne ţină

Şi Mirele ne va conduce
În zbor spre Cerul Lui cel sfânt
Într-o lumină ce străluce
Cum nu e om ca s-o apuce
Căci ea nu e de pe pământ

Vui-va ceru-n sărbătoare
Mireasa când îşi va cânta
Înmiresmata ei cântare
Ce aduce Mirelui onoare
Cum n-a fost şi nu e alta

Mărire Mirelui Hristos
Şi Lui Isus în veci onoare
Căci El din lumea rea ne-a scos
Când viaţa noastră doar pe dos
Era trăită spre pierzare

O Doamne Tată-ţi mulţumim
De Mirele ce ni l-ai dat
Noi Numele ţi-l proslăvim
Căci vrem ai Tăi pe veci să fim
O Tată Scump şi Minunat
20 august 2019 Laura

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu

Tu înţelegi
Tu mă înţelegi
Nu ştiu cum
Dar nu mă înţeleg
Nu mă înţeleg
Bine cu oamenii
Ei nu mă înţeleg
Nu mă înţeleg
Bine cu balaurii
Ei nu mă înţeleg
Nu mă înţeleg bine
Cu târâtoarele
Ele nu mă înţeleg
Nu mă înţeleg bine
Cu rozătoarele
El nu mă înţeleg
Nu mă înţeleg bine
Cu arahnidele
Ele nu mă înţeleg
Eu nu mă înţeleg
Nu te înţeleg pe tine
Tu mă înţelegi

poezie de Mihaela Cătană (2003)
Adăugat de Mihaela Cătană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot

Pentru tine nu–i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot să fiu struna aceea
Încordată dar blândă,
Dintr-o harfă ce mângâie norii,
Ce stau gata să toarne
Ploaia târzie peste pământu-nsetat.
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot s-ating obrazul curat
Al cerului tău,
Că atingerea mea
Îti va aprinde toate stelele,
Una câte una,
În noaptea ta grea...
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot să-ţi mai văd o dată chipul,
Să-ţi mai mângâi o dată pleoapele obosite
Cu degete aspre de tot lutul din mine,
Că pot să-ţi mai şoptesc,
Cu glasul meu omenesc: Te iubesc!
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT,
Până când sunetul Şofarului
Va zgudui Înaltul,
Şi-atunci, ceea ce-a fost
Prea puţin,
Sau prea mult,
Va fi TOT.

poezie de Daniela Reghina Onu din Paşi printre pietrele Sionului (iulie 2011, Bucureşti)
Adăugat de Valentin Mesianic
Comentează! | Votează! | Copiază!

O echipă de cercetători americani a descoperit recent că atunci când omul gândeşte prea mult devine prost dispus. Acum înţeleg de ce văd tot mai mulţi confraţi binedispuşi.

aforism de George Geafir din Strigătul tăcerii (2009)
Adăugat de Cristina Paula Cristescu
Comentează! | Votează! | Copiază!