Mă voi ruga pentru tine

m-am îmbrăcat frumos şi am aşteptat,
cu picioarele strânse,
cu spatele drept
şi mâinile pe genunchi.

cortina zilei dansa.

afară, o inimă uriaşă, cu pulsul sălbatic;
dincolo de ferestre, florile verii se desfăceau cu pocnete scurte.

după o oră, o zi, o săptămână sau cine ştie cât timp, poate trecuseră ani buni în aşteptare,
podeaua s-a deschis pentru a primi rădăcinile.

atunci mi-am scos uşor
întâi mănuşile,
apoi pălăria, agrafele, cerceii,
rochia,
pantofii, ciorapii

şi am ieşit.

poezie de Claudia Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am ridicat, mi-am scos liniştită pălăria şi mănuşile fără să aştept invitaţie, apoi le-am spus celor două domnişoare Reed că mă duc să o caut pe Bessie, care trebuie să fie la bucătărie şi s-o rog să afle dacă doamna Reed mă poate primi. M-am dus şi după ce-am găsit-o pe Bessie şi am trimis-o să-mi îndeplinească dorinţa, m-am apucat să-mi despachetez lucrurile. Până atunci mă ferisem totdeauna de aroganţă: cu un an înainte, dacă aş fi fost primită în acelaşi fel, aş fi plecat din Gateshead chiar a doua zi; acum însă îmi dădeam seama că ar fi fost o purtare nechibzuită. Făcusem o călătorie de o sută de mile ca să-mi văd mătuşa şi trebuia să stau cu ea până ce avea să se însănătoşească ori să moară. N-avea nici un rost să-mi fac sânge rău pentru trufia şi nebunia fetelor mătuşei şi singurul lucru cuminte era să nu le iau în seamă.

citat celebru din romanul Jane Eyre de Charlotte Bronte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp ce Tenzing, îngrijorat, îl fila de jos, Hillary s-a strecurat într-un gol dintre pintenul stâncii şi o muchie verticală din zăpadă, de la marginea acesteia. Apoi a început să se caţere încetul cu încetul pe ceea ce mai târziu va purta numele de Pasul lui Hillary. Urcuşul era extenuant şi Hillary înainta pe bâjbâite, dar a continuat până când, după cum avea să scrie: în cele din urmă, când m-am târât afară din gol, ajunsesem deasupra stâncii, pe o terasă largă. Mi-am tras sufletul câteva clipe şi, pentru prima dată, am simţit că nimic nu poate să ne împiedice să ajungem pe vârf. Mi-am înfipt bine picioarele în stâncă şi i-am făcut semn lui Tenzing să urce. În timp ce trăgeam cu greu de coardă, Tenzing înainta în zigzag prin fisură, iar când a ajuns sus, a căzut epuizat ca un peşte pe care tocmai l-ai scos cu greu din mare.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Auto... buze

Avea o rochie lungă până la ape cu un fermoar
rupt din păsări desfăcute. Mânecile îi
erau două cărări prin pădure.
Sub decolteu răsărea când apusul când
un curcubeu din nuaţe bronzate.
Stătea câmpie peste picior şi asculta
planeta umerilor cum dezvelea. Era desculţ!
Păşea printre pantofii crescuţi prin iarbă
printre ciorapii plini de frunze
printre mănuşile cu crengile rupte.
Ne-am salutat!
Eu din autonuz... ea din staţie!
Staţia era pustie şi avea plete lungi
sau poate... cine ştie!?

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că atunci aş fi ales nebunia

aş fi ieşit din carnea mea ca dintr-o puşcărie
şi te-aş fi urmat până la capătul vieţii
aş fi stat în genunchi la fiecare popas
te-aş fi şoptit încet rugăciune după rugăciune
te-aş fi îndesat în pieptul meu
ca pe singura bucurie a acestei lumi

poate ca atunci aş fi ales nebunia
că îmi erai atât de frumos
atât de uşor de purtat în sânge
şi te-aş fi urmat
cu siguranţă te-aş fi urmat
pe toate străzile înguste ale vieţii
da
da
te-aş fi urmat
ca orice femeie îndrăgostită
ţi-aş fi atins tâmplele
cu buzele arse de aşteptare
iar tu mi-ai fi tatuat umerii
cu degetele tale subţiri

poate ca atunci aş fi ales nebunia
aş fi făcut poteci prin toate pădurile
aş fi luptat cu întunericul tău
dar vremea aceea s-a dus
nu-i aşa că m-ai aruncat într-un cufăr vechi
ca pe cea mai neînsemnată amintire a ta
nu-i aşa

poate ca atunci te-aş fi ales
nebunia mea

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rochia e pe marginea patului

Inima mi s-a făcut praf
tot zbătându-se în clepsidra nopţii
visând că o altă femeie
mi-a îmbrăcat rochia,
iar tu îi căutai formele prin ea
fără să simţi că acel trup era străin
şi mâinile ei te prindeau ca într-o capcană
din care nu te zbăteai să scapi,
ci dimpotrivă sperai să te afunzi
ca într-un somn de iarnă lungă.

Numai dorinţa din mine
a deschis o uşă
prin care m-am strecurat,
agăţându-te cu unghiile de coapse,
mi-ai zis, iubito, nici moartea nu poate
să îmi ia mirosul tău inconfundabil
forma sânilor tăi, ca nişte aripi de înger,
îmi pare una dintre cărări ce duc spre rai,
iar rochia ta, la marginea patului,
îmi face cu ochiul...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ne vom despărţi

(poem cu hopuri)

Când ne vom despărţi
Aş vrea să plouă...
Ştiu, sună a clişeu
Dar cine e regina roşie peste clişee?
Eu.
Când ne vom despărţi
Vreau să ne ia o săptămână, două, trei
Să aibă timp pisica
Să facă pipi în papucii tăi.
Că dacă nu-ţi rămâne din mine
Mai Nimic
Măcar să porţi cu tine
Un damf de pipi de pisic.
Să-ţi fac atunci o traistă cu blesteme
Ţi-aş cam face
Cu toate nopţile în care
Te-am aşteptat pe ace.
Dar hai, să nu imaginăm o despărţire tristă
Mai bine o şuetă, o trecere-n revistă
Să bem nişte coniac aproape împuţit,
să ne-amintim, în fine, cu ce scop ne-am iubit.

Am fost mai buni, mai limpezi
Mai păpădii, mai miere
Am fost o simplă carne
Nălţarea în cădere.
Ne-am spus din ce în ce mai multe-n mai puţin
Am fost o slugă poate, poate ai fost stăpân.
Unul pe celălalt ne-am tot imaginat
Copii, adulţi, ne-am tot jucat...
Ne-am tot jucat
De-a viaţa.
Eeeei, ce să mai vorbim
Când ne vom despărţi
N-aş vrea să ne urâm.

M-am dezmeticit de-odată
Şi m-am întrebat: cum e posibil ca totul să fi fost creat
Din iubire.
Iar noi să tot vorbim de despărţire?

poezie de Claudia Ciobanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vom pierde sau vom câştiga

Nu te supăra omule drag mie
De adevărul ce-ţi voi spune ţie
Nu e bine prin spatele meu să le învârteşti
Mai bine toate-n faţă mi le clădeşti.
Să-mi dai siguranţa zilei de mâine
Şi-ţi voi fi alături la rău şi bine
Să mă ţii strâns la pieptul tău
Şi nu arunca cuţitele în spatele meu.
Să mă priveşti aşa cum sunt
Şi-ţi voi asculta şi înţelege orice gând.
Să fie bine şi frumos ca la-nceput,
Dar nu vreau ca dincolo de zări s-aud.
Şi atunci să vezi cum voi lupta,
Vom pierde sau vom caştiga,
Poate fi greu, poate fi uşor
Dar totul vine când ai acelaşi zbor.
Numai succesele să ne pălească
Scopuri şi visele să ni se-mplinească.

poezie de Eugenia Calancea (4 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Debra Barone: Când m-am măritat, nu m-am ales numai cu un soţ, m-am ales cu un circ întreg de ciudaţi care şi-au instalat cortul chiar peste drum. Şi asta nu ar fi o problemă dacă ar sta acolo; dar în fiecare zi, în fiecare zi mi-aruncă în poală un camion cu ciudăţeniile familiei lor de nebuni. Tu cum te-ai simţi să stai între doi oameni de 60 de ani care se ceartă pe cine a inventat peluza... peluza! Şi apoi mai e şi fratele, "Stau într-un apartament, nu am şi eu o viaţă, Raymond are o viaţă." Dar nu poţi să-l condamni când vezi cine e mama, are un fel de influenţă bolnavă asupra amândurora. Şi apoi tatăl care e probabil cea mai dezgustătoare fiinţă lăsată de Dumnezeu pe toată planeta. Aşa că nu-i de mirare că fiul scrie povestiri, eu ar trebui să scriu povestiri, viaţa mea este un roman gotic şi până nu ai trăit în casa aia cu ei toţi acolo, zi după zi, săptămână după săptămână, an după alt nenorocit de an... nu ai niciun drept să mă judeci.

replică din filmul serial Dragul de Raymond
Adăugat de Nicoleta Stroie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spovedanie

m-am îmbrăcat frumos,
aproape decent în ziua aceea
când preoţii făceau slujbe pentru cei duşi
pomelnice pline de nume neştiute
mi-am pus o pereche de blugi rupţi
în genunchi pesemne de la prea mult
mers pe cioturi de aripi
n-am comentat nimic
nimic nu i-am spus duhovnicului
ce aştepta de la mine o taină
am mers înapoi şi înainte
pe zidul plângerii
cu picioarele mele pline de bube
îmbrăcate în bumbacul ce da să fie
o sfântă spovedanie

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

UITARE PE BUCĂŢI

Cum mi-ai cerut uitarea-nlăcrimată,
Să pleci senină-n reci străinătăţi
Şi nu te pot uita aşa, deodată,
Am să te uit, iubito, pe bucăţi.

Te-am desenat întreagă-n mintea mea,
Şi ca să-ţi trec minunile-n uitare,
Cum trebuia să-ncep de undeva,
Am început de jos, de la picioare.

Mi-am şters din minte degetele reci -
Întâi le-am sărutat pe fiecare
Şi părţile bătute de poteci -
Călcâile şi tălpile hoinare.

Pe glezne m-am plimbat în sus şi-n jos,
Iubindu-le cu degetele mele,
Le-am mângâiat cu grijă, tacticos,
Şi mi-am luat adio de la ele.

Genunchii i-am luat pe rând în palme
Şi m-am jucat o oră pe rotule,
Mişcându-le uşor, cu gesturi calme,
Atunci când mă iubeai, nicicând destule.

La coapse-am zăbovit un timp în plus,
Căci mult mi-au fost suport de bucurie,
Le-am mângâiat pe rând, privind în sus
Spre zonele-ncărcate cu magie.

Pe-acelea îmi va fi mai greu un pic
A le uita, m-am hotărât s-amân...
Mi-am rezervat o zi pentru buric
Şi-o lună pentru fiecare sân.

Am petrecut apoi la gât, la nas
Şi la urechi - mi-au fost şi ele muze,
Obrajilor le-am spus un bun rămas
Şi-am zăbovit un an întreg la buze.

Pe mâinile ce m-au cuprins cu sete
De-atâtea ori – să-ţi uit mbrăţişarea?! -
Le-am sărutat cu grijă, pe-ndelete,
Apoi, spre a desăvârşi uitarea,

Ţi-am mângâiat cu mâna-ntoarsă părul
Şi m-am oprit un timp pe fruntea ta...
Dar să accepţi, iubito, adevărul
Că ochii... ochii n-o să-i pot uita!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vezi cine eşti

E mai uşor să minţi decât să spui adevărul
E mai uşor să omori o muscă decât să o eliberezi
E mai uşor să critici pe altcineva
Decât să vezi cine eşti tu
E mai uşor să oftezi şi să fii ca
ceilalţi
Care stau şi te pun la zid
când tu dai tot ce poţi mai bun
Este mai uşor să vezi cărţile
de pe raft
Decât să vezi cine eşti tu
Este mai uşor să răneşti pe cineva şi
să-i faci să plângă
Decât este să le ştergi lacrimile
M-am săturat să mă prostesc cu minciunile oamenilor
Prefer să găsesc pe cineva deschis
Este mai uşor să spui că nu vrei decât să simţi că poţi
Este mai uşor să-ţi târâi picioarele decât să fii bărbat
Este mai uşor să contempli averea altcuiva
Decât să vezi cine eşti tu

cântec interpretat de George Harrison
Adăugat de Oana- Manuela Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am scris o omletă bună

Am scris o omletă bună... şi am mâncat
o poezie fierbinte... după ce te-am iubit
M-am încheiat la maşină... şi mi-am condus
paltonul acasă... prin ploaie...
după ce te-am iubit
Am trecut pe roşu... şi am oprit la
verde... plutind undeva între culori...
de ici-colo...
după ce te-am iubit
Mi-am ondulat patul... şi am făcut
părul... uşor
confuz dar... nu-mi pasă...
Mi-am pregătit dinţii... şi m-am spălat
pe pijama... apoi m-am ridicat
... şi m-am întins pe pat...
Să dorm...
după ce te-am iubit

poezie de Nikki Giovanni, traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare pe bucăţi

(Dintr-un volum ce fi-va, totuşi)

Cum mi-ai cerut uitarea-nlăcrimată,
Să pleci senină-n reci străinătăţi
Şi nu te pot uita aşa, deodată,
Am să te uit, iubito, pe bucăţi.

Te-am desenat întreagă-n mintea mea,
Şi ca să-ţi trec minunile-n uitare,
Cum trebuia să-ncep de undeva,
Am început de jos, de la picioare.

Mi-am şters din minte degetele reci -
Întâi le-am sărutat pe fiecare
Şi părţile bătute de poteci -
Călcâile şi tălpile hoinare.

Pe glezne m-am plimbat în sus şi-n jos,
Iubindu-le cu degetele mele,
Le-am mângâiat cu grijă, tacticos,
Şi mi-am luat adio de la ele.

Genunchii i-am luat pe rând în palme
Şi m-am jucat o oră pe rotule,
Mişcându-le uşor, cu gesturi calme,
Atunci când mă iubeai, nicicând destule.

La coapse-am zăbovit un timp în plus,
Căci mult mi-au fost suport de bucurie,
Le-am mângâiat pe rând, privind în sus
Spre zonele-ncărcate cu magie.

Pe-acelea îmi va fi mai greu un pic
A le uita, m-am hotărât s-amân...
Mi-am rezervat o zi pentru buric
Şi-o lună pentru fiecare sân.

Am petrecut apoi la gât, la nas
Şi la urechi - mi-au fost şi ele muze,
Obrajilor le-am spus un bun rămas
Şi-am zăbovit un an întreg la buze.

Pe mâinile ce m-au cuprins cu sete
De-atâtea ori – să-ţi uit mbrăţişarea?! -
Le-am sărutat cu grijă, pe-ndelete,
Apoi, spre a desăvârşi uitarea,

Ţi-am mângâiat cu mâna-ntoarsă părul
Şi m-am oprit un timp pe fruntea ta...
Dar să accepţi, iubito, adevărul
Că ochii... ochii n-o să-i pot uita!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sau

Mi-am pus cuvintele de-o parte
Adunate din visele tale.
Te-am aşteptat mai apoi la răsărit...
Dar nu ai venit
Si cerul s-a deschis.
M-am trezit
Cu o ploaie de stele
Despicând visele,
Apoi, cu urmele tălpilor tale
Ocolind soarele.
Furtună după tine
Sau doar stoluri de păsări
Ocolind timpul?
Şi cuvintele mele
S-au amestecat cu vântul
Sau au zburat cu păsările călătoare.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând de-o odihnă

Mă căutam în spatele gratiilor
copilăriei
şi nu vedeam -de buruienile timpului
ce mi-au mâncat roadele-
... nimic.

Am numai coala spălăcită
strâmbă
din caietul de desen cu acuarele.

M-nţeapă o furnică roşie,
îmi rupe din inimă cu cleştii,
cu toată răutatea
ce demult am cunoscut-o...
şi deschid ochii cu adevărat
după ce mi-am plesnit cu durere
osul palmei
de un alt os...
Era o piatră osoasă
făcută din crucea bunicii.
Adormisem în cimitir...
în aşteptare.
Ca şi cum ar mai fi ceva de aşteptat...
... neaşteptat...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobuzul

Într-un oraş sec, friguros, pe nişte bulevarde triste
Şi monotone, în vieţile line şi plictisitoare a multor muncitori calificaţi
În seria învechită de autobuze RATC care circulă prin oraş de vreo 15 ani
A apărut peste noapte un autobuz gri cu ferestre cenuşii.
Era strălucitor ca o piatra de agat alunecând pe străzile îngheţate,
Străbătând distanţe şi înălţimi obişnuite,
Ca umbra unui vis aproape uitat pe care l-ai lăsat
Să ţi se scurgă printre degete de dragul stabilităţii,
Ca o gură de aer proaspăt sub un lac plin de nuferi.
Iniţial, doar am auzit că există, apoi l-am văzut în treacăt
Mereu în partea opusă a drumului
Fantoma fumurie a oraşului, duhul misterios
Prin ferestrele cărora doar poţi ghici ce se află înăuntru.
L-am aşteptat cu biletul în mână şi căciula în palme
Ca pe acea şansă care ţi se oferă o dată la 100 de ani
L-am aşteptat cu ochi sclipitori şi o răbdare cuminte
Zărindu-l mereu însă numai în treacăt, prin ferestrele murdare
Şi zgâriate ale vechilor galbene autoturisme, cu scaune pe plastic
Mâzgâlite cu markere de diferite culori diverse injurii.
Într-o dimineaţă, aşteptând în apropiere de staţia terminus
L-am văzut îndreptându-se înspre depoul de autobuze
Falnic, sclipitor şi învăluit în misterul său auriu
Mi-am spus "Asta e!", "L-am prins!", "De data asta al meu este!"
Şi l-am aşteptat.
Aşteptarea mea credeam că e gata să dispară ca aburul care îmi ieşea din gură
Dar nu au trecut unul după altul decât vechea gaşcă de autobuze
Fratele mare, fratele mijlociu, fratele mic
Telefonul îmi suna într-o veselie, dar nu îmi doream să răspund.
Tot ce vroiam era ca autobuzul acela să frâneze în staţie şi să-şi deschidă
Uşile din mijloc fix în faţa mea
Aşa că stăteam cu mâinile şi picioarele îngheţate, cu eterna-mi aşteptare în palme,
Părea însă să fi fost înghiţit de pământ.
M-am dus în staţia de depouri să îl văd şi fix când am ajuns a pornit din loc.
M-am dat bătută. Se-nserase afară. M-am dus la muncă
Nu ca să muncesc sau să dau explicaţii unde am fost
Ci ca să le povestesc tuturor despre noua mea obsesie.
Nimeni nu m-a înţeles. M-am întors înfrântă acasă,
Cu un autobuz ordinar, iar atunci când am coborât,
În timp ce traversam strada, agatul meu fumuriu tocmai pornise din staţie,
Din staţia în care l-am aşteptat toată ziua.
L-am forţat să frâneze, ca să traversez.
Nu avea de ales, dar fără să îl mai privesc,
Fără să mai tânjesc după el, de data aceasta.
Apoi, pur şi simplu, l-am lăsat să mi se scurgă printre degete
Ca în atâtea alte dăţi, ca pe un vis împletit cu fire de argint,
Pe care am obosit să-l vânez, l-am lăsat să plece,
Fără să-i pese de mine, aşa cum ne este predestinat.

poezie de Ecaterina Ştefan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am îmbrăcat în trandafiri...

M-am îmbrăcat în trandafiri
Să fiu şi mai frumoasă
M-am îmbrăcat, dar ce folos...?
Că n-am ieşit din casă.

Am răspândit în jurul meu
Suav parfum, anume.
Timid, vântul mi-a şoptit:
Curaj, te du spre lume

Respiră viaţă şi iubire,
În piept să tragi cu forţă
Şi arzi, iubeşte şi trăieşte
Intens, precum o torţă!

poezie de Elena Bulancea
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară în gura leului

burlacii vizitează america de sud vai ce entuziasm
după o vârstă florile de portocală miros mai frumos
euro este cel mai bogat fluviu şi călătoria te poartă
până la marginea bancnotei adânc în verdele junglei
primele amintiri sunt fântânile în care ochii aleg
să-şi planteze cascada lacrimilor de la rădăcină
s-au oprit din creştere mici lujeri pe obrazul murdar
al bătrânilor care îşi duc viaţa sub poduri
marile metropole cu felinare electrice
motani imenşi hrăniţi ca nişte regi
şi armata de soareci care traversează podul calicilor
în fiecare dimineaţă rod din bărcuţele micilor speranţe
curcubeul se opreşte la capătul lumii
sinucigaşul zâmbeşte după ultima ploaie
i-au îngheţat în buzunar seminţele de otravă
ciorapii rupţi în pantofii de la văduva bancherului
dar nimic nu te poate opri din plimbarea de primăvară
o zi rubensiană încape în tot oraşul
cip cirip printre ramuri te face să ai din nou
poftă de mâncare poftă de viaţă
cine mai ştie care a fost ultima ta dorinţă
înainte de a înfuleca sendvişul din geantă
o ţigară apoi şi hai să te întorci la treabă
printre cursele de şoareci pauza de masă s-a terminat

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

a dansa

A dansa înseamnă a fi afară din tine însuţi. Mai mare, mai frumos, mai puternic.

definiţie clasică de Agnes de Mille
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!