Îndepărtează-te cât poţi

sunt un bebeluş beligerant şi androgin născut dintr-o triadă
nu am capacitatea să-mi cunosc însuşirea de mamă
voi doi învăţaţi şi-aţi învăţat cândva să nu abandonaţi
tu purifici prin violenţă şi sex rar greşeala ei repetitivă de-a fi amantă
în mod inconştient mă hrăniţi cu laptele din sânii voştri afectaţi de galactoree
mă simt uneori un psihiatru incompetent şi pervers
privesc cum cresc în condiţii de risc
aleg când trebuie să dovedesc autonomie
apăs pe trăgaci
am pe degetele mâinilor inele cu atâtea cranii
cad la pământ căprioare iepuri şi porumbei
nu mi-e teamă sau milă scutur peste ele petale de trandafiri
deschid recipientul cu gaz şi aprind bricheta
e şi asta un fel de poluare benefică în evoluţia sau involuţia umanităţii
te apropii la mediana dintre două direcţii
eu de ce-aş rămâne o jumătate aproape perfectă şi normală în aşteptare?
artistic îţi sărut soţia
sub picioarele noastre încălţate în papuci blănoşi de casă
tu ai chipul amorf.

poezie de Dorina Ungureanu
Adăugat de +
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e milă

Nu mi-e milă de ajuns să iubesc viaţa făpturilor tale,
pe care le-ai facut ca să le ucizi.
Mi-e milă, omule, de tine.
Mi-e milă de copiii tăi plăpînzi.
Mi-e milă că te istoveşti muncind.
Mi-e milă de caii care cad subt povară.
Mi-e milă de cîinele pribeag.
Mi-e milă de păsările care plîng iarna în codrii îngheţaţi.
Mi-e milă de cerbi, căprioare şi iepuri ucişi de omul de
care mi-e milă.
Mi-e milă de vită blîndă, faţă-n faţă cu ucigaşul topor.
Mi-e milă de stejarul doborit din rădăcina lui.
Mi-e milă de toată carnea, de toată vlaga, de toată slăbiciunea.
Mi-e milă de tine, canalie perfidă - javră cu inima seacă şi
cu creierul murdar.
Mi-e milă şi de tine, înfumurat şi prost.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare nu cresc trandafiri

Pe mare nu cresc trandafiri
ea nu încape în palmele mele
dar simt cum adâncuri
m-ascund în firave unghere
cu urme de petale crescute în carne
când soarele înoată prin nisip avid

În tâmple se înfig fugind în mirare
necruţătoare urme de sare

Pe mare nu cresc trandafiri
strigă c-o dor ţepii cu dinţi ascuţiţi
doar spuma se ridică şi cade
când valul fără noroc
se frânge în albul destin
ce o sărută lacom şi moare

Pe mare nu cresc trandafiri,
doar urme din pletele mele albastre
prinse-n zbuciumata vâltoare
cad sfărâmate în nisip
la picioarele tale
cerşind nemuriri...

poezie de Marieta Căprăruşi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când ai plecat, mamă

De când ai plecat mamă, multă vreme a trecut
şi tare-mi este teamă, că în lume te-ai pierdut.
O veşnicie-i timpul, de când nu te-am văzut,
îţi caut chipul mamă şi noaptea-n aşternut.
Te vreau alături mamă, să simt căldura ta,
să nu-mi mai fie teamă, de lumea asta rea.
Cu o îmbrăţişare, să-mi dai iubirea ta,
să nu mai simt în palmă, strivită lacrima.
Târziu, pe prispa casei, stau noaptea şi te-aştept,
inima-mi te cheamă, gata să sară din piept.
Eu încă mai cred mamă, că mâine vei veni
şi ştiu prea scumpă mamă, că mult mă vei iubi.

poezie de Dumitru Delcă (2 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine, mamă

Mi-e dor de tine, mamă.
Mi-e dor de mâna ta.
Aş vrea să-ţi pun în palmă
Toată iubirea mea.
Să-ţi întâlnesc privirea,
Să văd cum îmi zâmbeşti,
Să-ţi simt, mamă, iubirea
La piept când mă-încălzeşti.
Mi-e dor să trec cu mâna
Prin părul mătăsos.
Mi-e dor să-ţi aud gura
Cântând ceva duios.
Dacă-mi promiţi că vii
În braţe am să-ţi pun,
Un buchet de trandafiri,
Din grădina de la drum.
Am să te-aştept pe punte,
La mine să ajungi.
Să mă săruţi pe frunte,
În braţe să mă strângi.
Mi-e dor să-mi dai lumină
Ca sorele de sus,
Să cresc într-o grădină,
În care tu m-ai pus.
În grădina vieţii,
Mamă, m-ai sădit,
Cu roua dimineţii
Pe frunte m-ai stropit.
Aşa am crescut mare.
Ce mândră, mama, eşti!
Acum sunt deja floare.
Să vii să mă iubeşti!

poezie de Dumitru Delcă (2 februarie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde

Ceaţa se aşterne pe câmpia umedă
Florile respiră greu
Frunzele mângâie lin cerul,
Păsările îşi iau zborul
În căutare de ceva nou, mai curat,
Eu stau şi privesc,
Cu mintea limpede şi ochii încărcaţi
De prea mult verde,
Natura îmi este aproape
O simt, îmi vorbeşte
Aud un strigăt disperat
Ajutooooor!!!
Se aude un ecou pierdut,
Mă simt neputincioasă
Ce-aş putea eu să fac sunt doar un om
Să vindec rana sângerând a planetei noastre
Ce-aş putea eu să fac?
Îmi ud grădina din dosul casei
Şi îmi sărut florile de sub fereastră,
Ador fiecare fir de iarbă
Iubesc cea mai rămas...
Mi-e frică să clipesc,
Mi-e frică să nu pierd
Verdele din suflet să nu-l şterg!

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătăţi de cer

Din castelul meu de vis
Privesc luna in abis,
Uneori intunecată,
Alteori sclipiri mi-arată.
Mă trimite jos in vale
Unde-s paşii dumitale,
Iarba umedă de rouă
Cerul impărţit in două
Jumătate e la mine,
Jumătate e la tine
Un sărut iţi pun in palmă
Şi am ochii plini de teamă
Cer să nu se prăbuşească
Peste clipa mea frumoasă.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără nume

De ce, mămico, m-ai abandonat?
Mi-e frig şi-s singurel în pat,
Nu ştiu să zic mamă şi tată
N-am cui să cer un strop de apă.

Sunt mame ce la sânul lor
Îşi cresc din greu al lor odor,
Îl cresc cu greu şi din nimic
De azi pe mâine câte-un pic.

De ce sunt eu printre străini
Născut cu împărţite vini.
De ce în lumea asta mare
Nu eşti să-mi dai o sărutare?

Cu ce-am greşit de m-ai lăsat
În pat străin şi-abandonat
Ca să trăiesc de azi pe mâine
Nebotezat şi fără nume?

Mai sunt copii abandonaţi
Cu numele de înfiaţi,
Dar mângâierea pentru noi
Era mai dulce de la voi.

Sunt trup şi suflet de la tine
Firav si fără nici un nume,
Şi-s în salon băieţi si fete,
Vino mămico... că mi-e sete...

poezie de Vasile Coman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu ce-aş putea...?

Nu plânge, mamă, şi nici nu mă chema,
Îmi faci mult rău chemându-mă acasă,
Tu ştii la fel de bine că în ţara mea,
Dacă nu fur, nu pot să-mi construiesc o casă.
Ştiu că ţi-e greu că sunt acum printre străini
Şi că ai vrea să fiu în sat alăturea de tine,
Că bătătura astăzi ţi-e plină de ciulini
Şi cât mai suferi, dar gândeşte-te la mine.
Cu ce-aş putea să te ajut stând lângă tine,
Poate-aş cosi în curte şi ţi-aş sparge lemne?
Dar oare-n ţara asta pentru mine
E de ajuns ca să cosesc şi să crap lemne?
Mă doare sufletul că-ţi sunt atât de departe,
Că nu mai pot să te ridic când cazi,
Dar, mamă dragă, să nu uiţi că sărăcia ne desparte
Şi că mi-e dor în fiecare zi de ochii-ţi calzi.
Şi aş veni târându-mă-n genunchi acasă,
Să-ţi fiu aproape, să te mângâi pe faţă,
Dar ştiu că n-ai avea ce să îmi pui pe masă
Şi m-aş trezi plângând în fiecare dimineaţă.
Cum să mă-mpart în două, scumpă mamă,
Să fiu şi-aici, să fiu şi lângă voi?
Ce să-i răspundă copilul mamei care-l cheamă
Şi îşi doreşte fiul, rătăcit prin lume, înapoi?
Nu plânge, mamă, eu te rog, rezistă,
Nu mă chemă să văd că mori săracă,
M-ai învăţat că DUMNEZEU există,
Şi roagă-te la EL, pe fiul rătăcit să ţi-l întoarcă!

poezie de Dorin Dumitriu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul-trandafir

Trandafiri albi. Roşii. Galbeni.
Trandafiri de toate mărimile.
Trandafiri. Trandafiri. Trandafiri.
Mulţi trandafiri.
Neînflorind niciodată unii,
alţii, de prea multe ori.
Miros de candoare şi libertate.
Trandafiri îmbobociţi.
Trandafiri înfloriţi.
Trandafiri uscaţi.
Mereu e acelaşi ciclu.

Totul ni se trage de la trandafiri...

Am degetele boante,
de la prea multă mutilare
de trandafiri.

Azi am tăiat ultimul lăstar.
Nu îmi mai simt degetele.
Au început să se subţieze
şi să se usuce -
frunze umane căzute
la început de toamnă.

Săracul meu trandafir...
s-a săturat şi el să simtă
fiecare rămurea cum o tai
- prin degete mă trec fiori de durere.

Of... abia aştept din nou primăvara...
mă duc şi la biserică
şi dau şi pomană la săraci...
doar să îmi crească
din nou
degetele la mâini
ca în fiecare primăvară
- nelinişte inexplicabilă
când mă apropii cu foarfeca de ei.

Ciclu vegetal normal
de creştere şi cădere a degetelor.

Şi mă gândesc...
Oare cum ar fi dacă aş înflori...

poezie de Patricia Lidia
Adăugat de Ioana Dinea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salt

Pe soba de teracotă două căprioare
Cu picioarele dinainte în aer,
Saltul se va termina mâine-poimîine...
Simt neliniştea ta,
Ca o reţea de nervi, de gânduri,
De dorinţe şi amărăciuni în care m-am învăluit.
Învăluit în carnea ta,
Sunt la adăpost de mine însumi...

Ieri două căprioare ne-au tăiat drumul,
Săltând sprintene una alături de alta,
Ca doi sâni. Doi sâni ai naturii mame.
Iată natura mamă în salt, am spus,
Şi-am pus fruntea înfierbântată pe golul
Dintre cele două căprioare,
Şi-am zburat şi nu m-am mai întors.
Acum văd imaginea lor luată la cald,
Pe soba care încălzeşte muntele înzăpezit.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

mi-e bine
în haina ce-o port
moştenire

mamă

nici nu ştii
cât de bine mă simt
când strâng pe trupu-mi plăpând
oasele tale şi alor tăi

într-o banală noapte de toamnă
oasele voastre îmi sunt scut
şi funie legănată de vânt
sângele în care mă scald

mamă

aproape amorf

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chipul mamei

Privesc în rame chipul tău,
Candelă sufletului meu,
În amintiri, podoabe pline...
Mai face loc azi înspre mine!

Poiană verde-n horboţele,
Aleargă râul vieţii mele,
Prin flori târzii de lămâiţă,
Regină în priviri, măicuţă!

Se-aştern în rândurile pline
Zâmbiri de gânduri şi suspine,
Prin vocea-ţi, clopoţel de-aramă...
Mi-e dor! Mi-e dor de tine, mamă!

Stă scrânciobul în aşteptare
De leagă văile de soare,
Prin lacrimă de garofiţă
Sărutu-ţi chipul tău, măicuţă!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă nu m-aţi învăţat să dorm

am crezut de cuviinţă
că e bine să întorc stele pe dos
să-mi mânjesc degetele cu strălucire
ca apoi să vă ating ochii
ochii voştri, orbilor
care m-aţi ţinut strâns de mână
până când am învăţat să înţeleg semnele
trei snopi de gânduri mi-am pus la căpătâi
şi n-am putut închide pleoapă peste pleoapă
am zăbovit în mine până să cresc
şi femeie m-am născut
când întâmplarea m-a luat pe nepregătite
şi dacă nu m-aţi învăţat să dorm
v-am ţinut grijile în braţe
vouă, umbrelor mele topite în amurguri reci
şi-n răsărituri neîmblânzite
până când am uitat că greul nu-i decât uşorul
ce-ţi ridică sufletul spre cer

poezie de Ana Sofian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Popas

Şi am tăcut căci timpul mi-a vorbit
cu paşii apăsaţi în aşteptare,
Am ascultat cum trece viaţa albă,
departe de chemările plenare.
Am pus în ac copilăria verde
cu ale sale vise temerare
şi-am luat în palme gândul, floare,
să intru-n peştera cu gust de vânt,
să mă privesc cu tot ce fac, ce am, ce sunt.
După atâtea alergări în labirintul, ceas,
m-am aşezat în cuibul de tăceri, popas,
să scutur de poveri strânsura,
să aflu care mi-e măsura
din care pot să urc la Dumnezeu firesc
În împăcare, aştept, dintre nevrednicii, să cresc.

poezie de Iulia Dragomir (13 martie 2024)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

învaţă-mă căderea prin rotaţie, ca un burghiu. butaş de viţă înfipt în nisip. învaţă-mă să strig cu sângele a mii de alexandre şi luize. învaţă-mă să fiu zăpada unui trup uman cu sufletul multiplu. învaţă-mă să-mi hrănesc cu laptele mamei surogat bărbatul castrat chimic născut dintr-o trinitate curvă. învaţă-mă comportamentul unei maşini permanent gravidă si aptă pentru sex. învaţă-mă cum se simte dragostea sinceritatea durerea respectul lumina în umbră şi prin distanţare.

poezie de Dorina Ungureanu
Adăugat de +
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lodebar

ascunsă în placentă,
văd cum oamenii îmbătrânesc
pentru că se depărtează de mamele lor,
uitând gustul laptelui, iar laptele devine
albastru-deschis, apoi albastru-închis.
închis în sânii femeilor adormite;

mama mea doarme aşa de frumos,
că eu mă ridic să îi dezvelesc ochii şi coapsele,
să îi mângâi surâsul şi drumurile picioarelor;
cândva, ea va trebui să mă nască şi să mă uite.
va deveni şi ea o femeie adormită
cu lapte albastru-închis.

ascunsă
în femeia ce în curând îşi va da seama
că-mi este mamă, încerc să uit că exist,
ca să nu mai simt ascuţit singurătatea vieţii
dinăuntrul ei. deschid ochiul să-mi caut fraţii.
nu sunt; ei vor veni mai târziu; vor veni
astfel ca mama să mă lepede prea
curând de la sân. îi aştept de pe acum în tăcere-
în tăcerea unei fiinţe încă nenăscute pentru
pământul de sub picioarele mamei.

vine o noapte cu sabia scoasă din teacă.
nu mă mai tem: cea care mă poartă
în sine devine chilie cu pereţi proaspăt văruiţi;
şoldurile şi picioarele ei, unelte de luptă. după
biruinţă, ea le transformă în jucării pentru
copiii care-o vor locui cândva
e o noapte cu pereţi albi în care încep să bat
cuie în loc de stele. ca întâia născută, îmi voi
alege drept jucărie tăcerea, pentru ca cei ce
vor veni să mă poată uita în chiar pântecul
mamei
e o noapte în care uitarea şi-a rotit ochii peste
lume şi a transformat-o într-o casă a ei
lodebar o numesc
lo-debar.

poezie de Daniela Varvara
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu spun la nimeni

mă strânge tăcerea între universuri...
faţa mi se face vineţie-gri;
braţele mi se lungesc dincolo de picioare,
parcă e un ceva, spre un absolut ciobit la colţuri.
o strădanie schimonosită apar,
cu doruri în brânci
şi mă doare asta şi la nimeni nu spun.

cerul mă poartă pe braţe printre zefirii zbârliţi,
până-n capete de însingurări
prin care umblă absurdul şchiopătând
şi la nimeni nu spun asta.

indisciplina stării mi-e trasă cu cangea uneori,
din metafizica ce nu uită
de-a mea însingurare bogată în fantezii şi coturi.
eu cel surprins mereu
de îngerii ce se pierd pe pereţii de biserică
şi nu pe umerii mei învăţaţi cu aşteptările deşarte.

of, şi-s mereu lovit de păreri contondente
atât cât să-mi sară osul,
de pe portativul muzical al lăuntricului întunecos!...
of, şi tu demult m-ai învăţat asta
cum să-mi alung inflaţia de negre gânduri
bâjbâind iubirea de lângă tine,
nicicând să nu mai dau peste miezul orb de destin.
sau mi-ai şoptit cum să te răsfăţ
pe ascuns printre pomii de seară,
ori în strigătul înalt născut abia
în spatele casei şi cele câteva stele mai aproape
coborâte pe gene-scară.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea asta

(mi-e frică de întunericul nopţii, pentru că sufletul vrea lumină şi lumina e iubire şi iubirea, e viaţă)

În noaptea asta, mamă,
Mă simt străină-n lume
Aş vrea să îţi sărut şi mâna
Şi să te rog să ţii lumina,
Că e târziu şi trece Luna.

M-aşez pe trepte lângă nori
Să-ţi fiu aproape, să-ţi fiu dor
Şi fulgi de nea îmi sunt iubire
Şi nu ştiu, mamă, de sunt bine.

Miresmi de cetină de brad
Şi clopote se-aud pe deal
Şi chipul tău între luceferi
Ca o icoană prinsă-n stele.

În loc de beteală ţi-aş prinde
Iubirea mea pe flori de sticlă
Şi lacrimi de dureri cântate
De ceteraşi porniţi prin sate.

Ce noapte tristă, mamă,
Dac-aş putea s-o trec uşor
Să fiu cu tine până mor
Şi să mă ţii mai mult in braţe,
Sub mângâieri, să uit de toate.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine, mamă

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cântec fără moarte!

Vânt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

poezie celebră de Grigore Vieru (17 octombrie 1994)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indecent de aproape

S-a rupt peniţa
tocmai cand voiam să te scriu!
Ptiu! am zis. Ghinion!
O să rămâi o poezie nescrisă
şi mi-e teamă ca ai să te pierzi
printre celelalte cuvinte
şi n-o să te mai scriu niciodată.
Te-am privit
indecent de aproape.
Căutam literele,
erau vraişte prin tine,
a trebuit să le culeg de peste tot,
să le simt pe fiecare în parte,
să le ating cu privirea,
cu buzele,
cu fiecare por din mine.
Unele dintre ele erau goale,
abia se născuseră,
te-ai ruşinat ca îţi văzusem
nudul din ele,
că buzele mele te ard,
că tu arzi.
Mi-ai pus palmele la ochi
şi m-ai dojenit.
-Indecent de aproape-mi eşti
şi mi-e teamă cu nu ştiu a te iubii,
sau nu ştiu a iubi
aşa ca tine.
Du-te şi lasă-mă să fiu goală cu mine,
poate cândva o să mă găsesc
şi am să te chem!
Aştept, de atunci!
Poate... cândva, o să fim doi!

poezie de Mihail Coandă (1 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!