Pic

Cuvânt înainte

aripi de pământ aripi de cer aripi
crescute din răni din carne din vânt
toate se înalţă într-un zbor fără ţintă
haotic

pe sub coaste
o armată de îngeri săpând un tunel
între lumea de astăzi şi lumea de ieri
e tot o hărmălaie de zâne şi viermi
iar funia a înmugurit de veghe a moarte
în jurul gâtului firav
cineva s-a trezit din somn şi a zis
ăsta e Pic

1. Despre rostul lui Pic în lume

e sigur
Pic nici nu a existat
a fost mai mult
o zbatere în gol o eroare
un ou de cuc
ţinut la subsuori
de zâne şi îngeri beţivi

mai degrabă câteva cuvinte
fără sens înfipte în tâmplă de vânt
poate un suflet chircit a fost
un fel de a rata
o umbră rătăcitoare
înspăimântată de fiare
de ştime de inorogi în zale
într-un sfârşit cumva din greşeală
ucis într-o noapte lipsită de har
de singurătate de uitare chiar
sub prunul bătrân uscat
cocârjat sub ninsoare
vremea lui Pic uitată
în triste felinare

2. Naşterea şi moartea lui Pic

despre mine pot să spun
că locuiesc în timpul satului meu
aici dimensiunile au un alt rost
sau poate nu există
oamenii sunt altfel
seamănă a păpuşi mecanice
şi ei plutesc fără zgomot
purtaţi de vânt peste livezile bătrâne
duhnind a tutun a crâşmă a fântână

cred că m-am născut
într-un timp bramburit în căruţă
- mereu am spus
că m-am născut fără voia mea
că m-am născut din frică
ca un coşmar teribil
unde mama îmi murea
cu uterul străpuns de un fus
ca o lance de foc şi scârbă

de trăit am trăit în aceeaşi căruţă
cu aripi de lemn străvezii putrezite
scoarţele se subţiau se înălţau
îmi veneau peste umeri
înlănţuindu-mă cu fier
zborul îmi era scurt
nici măcar o secundă
mai mult o dorinţă

acum ştiu deja
că la moartea mea
vecinii au să arunce cu pietre în căruţă
să-i spargă bucata mică de zare
lumina ce încă persistă
în felinarul de sticlă
în ochiul de pisică

fără motiv cam la un an
primarul o să transforme căruţa
cu hamuri cu scoarţe cu oiştea de fier
în casă memorială
aici s-a născut
a trăit
a iubit şi a murit Pic
câtă stupoare
cei care m-au lovit vor vinde bilete la intrare
vor duce până şi oiştea la fier vechi
roţile căruţei
le vor vinde la piaţă în oraş
unora care le vor atârna
pe pereţii sufrageriei zugrăviţi cu sclipici
fără să ştie că în ele sunt închise
cioburi din sufletul meu
şi că o să-i bântui ori de câte ori
îmi va fi dor de mine
sau voi vrea să scriu un poem
despre cum a trăit şi a murit Pic

3. Călătorul dintre morţi - curăţătorul

nu ştiu cum dar m-am trezit zburând, aşa, deodată
de la moartea mea întâmplată
către o altă moarte
ce stă să înceapă
zborul acesta ca o vibraţie rece
aripă de gheaţă
se întâmplă numai în somn
somnul acela care ţine trei zile pe pământ
în cer o veşnicie
şi unde
tristeţea din sufletul meu
înfloreşte a lumină
lumina e gândul lui Dumnezeu
strălucind prin toţi ochii lui îngereşti

curios e că nici nu-mi simt trupul trupul lumesc
ce ştiu e că trebuie să spăl
sufletele celor morţi
trei zile la rând
mi s-a dat un burete şi un fel de tomberon
pe care îl împing din moarte în moarte
din păcătos în păcătos dintr-un somn în alt somn
şi de pe pământ se aude cântând
un vechi saxofon

mai ştiu că toată suferinţa
adunată din tot felul de singurătăţi
e în fapt smerenie şi că trebuie să mă supun
să îndur fără crâcnire
fără să aştept vreun răspuns
câtă tristeţe poate să-ţi încapă în suflet
se mira cineva, uitându-se la mine
cât pustiu câtă vină

- unde sunt asistentele cu acele lor mov
din care spitalul picura somn
ce tragic sunau paşii lor pe holurile pustii
femei croşetă cu părul trist
împingând cu zgomot căruciorul şchiop
cu aspirine feşe alcool destine şi un creion

altfel timpul îmi trece greu
tot împingând tomberonul
şi zborul din suflet la alt suflet
îmi e tot mai târşit mai obosit
şi lacrimile mi se preling grele
de pe obraz
în sicriul din lemn ieftin de brad

4. Iubirile lui Pic
.
Pic a iubit haotic încă de mic
nici măcar atât nu a reuşit
să iubească până la sfârşit
să fie bărbat să fie iubit până la moarte
şi asta îl face să sufere din dragoste şi acum
în casa de lut
casa bătrânească de pe caisului doi
vecinii se uită la el cruciş
"uite cum îi fug moşneagului ochii pieziş"
zic mai ales vecinele cu breton şi batic
de nu le-ar fi frică că-i fărâmă vreun os
l-ar tăvăli un pic pe patul pufos
pe patul de stele de iarbă de greieri voioşi
să zboare în înalt zborul acela proscris
spre Marduk acasă
planeta interzisă de atâta timp
.
să faci dragoste nu se uită zicea Pic
e ca mersul pe jos
urci în femeie ca în ceruri sfios
apoi ne spunea povestea ceasului borţos
ceas cu pendulă şi-un cuc somnoros
fluturi bolnavi ne loveau violent în tâmplă
alteori curgeau lin peste curiozitatea noastră
până când ne amorţeau maxilarele
într-o uimire nefirească

4.1. Prima iubire a lui Pic
.
prima dragoste s-a întâmplat într-o vară
august şaptezeci şi patru
după moartea stupidă a Mariei
o fată frumoasă de optâşpe ani

port şi acum în suflet durerea
tânjirea după ea
revelaţia luminii pierdute
realitatea crudă că n-am să-i mai simt
respiraţia fierbinte pe umăr în palmă
sânii mici abia înmuguriţi gândul flămând
femeie întâmplată plutind
şi ea se întrupa în mine pe furiş
ca şi cum deja se aprobase să fiu
călătorul dintre lumi
sperând până la sânge că ne vom regăsi

soarele picura doar apă de ploaie parşiv
ce festin
miroseam a frică miroseam a vin
până adormea
şi noi exaltam ca şi cum
moartea ne-ar fi murmurat
cuvinte de dragoste şoapte

de un timp ies la o ţigară în parc
braţ la braţ cu sora şefă
şefă peste sufletele ostenite
şi de fiecare dată sângele meu se îngroşa
ochii îmi străluceau pielea se albăstrea
timpul abia de îl percepeam şi se întâmpla
ca de undeva glonţul de fier
să se furişeze şi să mă lovească-n sfârşit
în tâmpla albită de timp

4.2. Chapeau bas

unde în faţa femeilor Pic îşi scoate pălăria
abia după aceea îşi dă jos nădragii
iar bucuria lui era imensă
iubea altfel femeile cumva
iar dorinţa cărnii aproape lipsea
sufletul lui doar cenuşă
poate doar poetul din el era viu poate
dar şi el de la o vreme a cedat
şi-a dus talentul în munţi
şi după un timp, alt timp a urmat
mai crâncen

corabia lui fără timonă a tot rătăcit
nicicând ancorată
nicicând fără vânt
fantomă în ceaţă rătăcind
spre nicio ţintă spre nicio măiastră
doar apă doar zâne bătrâne ridate

mănunchiuri de raze tainicul rit
misterul cântării etern visătoare
adânc îngropată în palide viori

în lumea lui, Pic tot preumblând
femei îndurerate femei în rochii albe
copii cu frunţi stelare copii predestinaţi
dorinţa sufocată în propria-i vină
hei,
nu aruncaţi cu piatra în el
în blestematul de Pic
născut în zi solară
o zână încruntată crâncen a rostit
Pic e lumină
şi atâta bucurie nu poate fi
deodată transformată
în durere în lacrimi în chin

4.3. A doua iubire a lui Pic

câte suflete nepereche
rătăcesc în ceaţă ameţite de dor
tot jinduind iubire
pe când noi
noi ne-am trezit deodată îndrăgostiţi
dragostea aia nebună
mai ştii, de cum am intrat
ochii mi se lipiseră de privirea ta căpruie
şi ne-am cutremurat
până în străfund
şi cum eram învăluiţi într-un halou misterios
şi cum zburam cât de înalt zburam Doamne
înlănţuiţi flacără lumină

pe deasupra invitaţilor tăi
cum îi ameţeam pe toţi
şi cum cădeau seceraţi
beţi de iubirea şi suferinţa noastră

ne-am regăsit definitiv
abia la prima îmbrăţişare
bărbat femeie - nunta sufletelor noastre
şi în acelaşi timp ne-am mântuit şi pierdut
apoi ne-am întrupat înfriguraţi
în fiinţa aceea stelară
despre care am visat
despre care au visat
îndrăgostiţii lumii a păcat

ceva cumva a fost greşit
ne-am zidit pe rând în piatră în cruci
două umbre plutind în van nefiresc
ca o corabie fantomă
de ars am ars dintr-odată amândoi
până la scrum şi vom muri
fără crâcnire
şi ce a fost dumnezeiesc în noi
s-a transformat în zgură

5. Întunericul din Pic

aş putea să-mi imaginez
o fortăreaţă
înconjurată de un şanţ plin de flegme
şi unde multe nunţi se vor întâmpla
fiecare cu întunericul lor
nuntaşii se vor ascunde în mine
şi le voi simţi durerea şi focul
din carne din oase din sânge
într-un târziu vor flutura
şi se vor preface în îngeri

îmi închipuiam
că va veni timpul când
voi putea schimba în profit
întunericul pe lumină
şi că voi străluci de unul singur
în isteria ce mă va cuprinde
şi unde îmi voi tăia venele
apoi
cu sângele gâlgâind din braţ
voi râde în hohote voi plânge

câtă suferinţă poate duce Pic cu el
se minunau vecinii

ştiu doar că visam cum voi lumina
aşa cum luminează luna pământul şi apele şi cerul
şi vântul să-mi tot şuşotească încă mai sunt

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pruncul din sâmburi de cais

de-o vreme
mă tot străbate drumul de fier
din ochi şi până în tălpi
pe piept numai şine de cale ferată
zici că sunt corzi imense de ţambal

hei,
sunt poetul naiv
cu ochii însămânţaţi
cu zare căpruie
în carne îmi creşte
multă umbră
ca un ghemotoc de întuneric
şi tare trist mai sunt
că te-am pierdut
tu eşti zmeul
care s-a tot înălţat
şi nu am mai avut sfoară de ajuns
să te ţin aproape de mine

oare de ce cred
că eşti pasărea pictată
în fereastra bisericii din sat
şi nici de ce
coastele îţi sunt zăbrelele
care-ţi ţine zborul ferecat
nu-i aşa că Dumnezeu
e artist la trapez,
la circul şchiop
din Fayoum?

hei,
câtă pădure am despicat
cu pieptul
ca drujba în rapel
mi s-a spus
că m-am născut bătrân,
desfrunzit,
pe drum de pământ în căruţă
există un loc la marginea satului
unde caii s-au oprit din senin
şi m-am născut
acolo bunicul a săpat o fântână
de sete topită în adânc
unde îngerii strălucesc luminaţi
pe treptele ei am plâns
şi am sângerat
lemn sfânt pietrificat în pruni
eu, feciorul abia acum născut

trupul meu din sânge
şi din durere a fost făcut
din care femeile muşcă
hălci mari de lumină
şi multă nefericire
nici măcar nu ştiţi
că mă vor crucifica
cucii în asfinţit
oh,
veşnicul mire al morţii,
pruncul pitit
într-un sâmbure de cais

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafea

Te-aş invita la o cafea, iubire,
Dar nu ştiu unde, cafeneaua noastră
E-nchisă acum şi doar în amintire,
Îi susură un rău pe sub fereastră.

Poate-am găsi o alta, în vreo toamnă
Ce rătăceşte astăzi, ca şi noi,
Tot neaflând un loc unde să-şi cearnă
Din ochii trişti, încă neplânse ploi.

Ne-am saluta cu câteva cuvinte,
Ne-am spune cât de bine ne e-n suflet,
Apoi ştiind că fiecare minte,
Am trece peste clipă, cu un zâmbet.

De una şi de alta am vorbi,
De vara ce-a plecat să doarmă-un pic,
De iarna ce cândva, iar va veni,
Fără de fapt, să povestim nimic.

Doar gândul, fără voie ne-ar zbura,
La fel ca frunzele purtate lin de vânt,
În vremea când privirea doar, vorbea,
Fără ca noi să spunem vreun cuvânt.

Banal, într-un final ne-am despărţi,
Plecând pe drumul nostru către seară,
În timp ce fiecare ne-am gândi,
Oare de ce, cafeaua e amară?

poezie de Elena Neicu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un fir albastru fumul de ţigară

în timp ce făceai dragoste cu mine
îţi împleteam din părul tău blond
aripi de înger

amândoi ne doream să ne smulgem din noi
din lutul trupurilor noastre bătrâne
deşi de multe ori zborul ne era scurt
din când în când reuşeam să ne înălţăm
şi acolo sus ne dezbrăcam de carne şi sânge
ne desprindeam de grija zilei de mâine
de boli de nevoi
nici nu mai respiram
păşeam cumva în moarte ţinându-ne de mână
două năluci străvezii abia pâlpâind
şi totul ţinea mai mult de o veşnicie
până când ne aprindeam ţigările
iar fumul de ţigară ca un fir albastru năuc
se furişa pe lângă noi
şi se ridica tot mai înalt tot mai subţire
iar din noi în timp rămâneau
doar două mucuri de ţigară

de multe ori mă visez că sunt
un mărfar uitat pierdut într-o gară pustie
unde nici măcar vântul nu vrea să mai adie
şi unde timpul nu mai curge
e prins strivit de acele macazului
de pe calea ferată ce duce spre Calea Lactee

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demoni

am rămas într-un loc fără nume,
într-un loc fără lume,
pe un drum sterp, steril,
care nu duce nicăieri,
nici măcar înainte sau înapoi,
nici măcar la dracu-n praznic,
pe un drum fără început şi fără sfârşit,
unde până şi Dumnezeu a uitat cum se mai fac
oamenii din lut,
vorbind singur
pe faţa Pământului,
vorbind cu El însuşi
despre noua
arhitectură a Raiului,

am rămas singur
cu întunericul din mine
pândind nişte umbre fără fond,
trăgând o cortină grea de cenuşă
de fier
peste ochii obosiţi ai societăţii
şi peste
noua dezordine mondială,
să mă cert
de moarte
doar cu demonii mei
fără viziune,
care îmi denaturează
perspectivele asupra lumii
şi năzuinţele,
din când
în când.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străina

Într-un vers eu îmi scriu viaţa,
fericirea şi distanta dintre mine şi pedeapsă.
Nu mai ştiu dacă-s frumoasă,
dacă sunt la mine acasă sau sunt toată-n poezie, nici nu ştiu dacă-ţi sunt ţie...
sau dacă ţi-am fost vreodată.
Ştiu decât că-i sunt amantă
celui mai nebun bărbat din această galaxie.
Şi mai ştiu că m-a iubit,
cum n-am fost nicicând iubită,
m-a atins fără să-atingă,
trupul meu firav de zână,
şi m-a dus în lumea lui,
unde totu-i terminat, dar nimic nu se termină.

Am privirea de felină
şi iubirea ascunsă-n pleoape.
Sunt străină de lumină
dar aduc lumină-n tine.
Sunt mister nepământean, şi-s atrasă de păcat, sunt un vis de mult uitat,
iar sub piele îmi curg rime,
amare şi otrăvite,
şi se face lanţ din ele.
Sunt legată la picioare
şi stăpână pe cuvinte,
dar sunt sclavă între ele.
Eu sunt moartea din femeie
şi sunt viaţă-nfloritoare.

Insetată de amor m-am născut şi am să mor, Străina străinelor,
fără casă,
fără lume,
fără loc în viitor!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuni şi stele

Ne-am iubit în ochii lumii,
Sau ascunşi, feriţi de toate,
Ne-am iubit precum nebunii,
Într-o clipă, pe jumate

Ne-am iubit în ploi superbe,
Uzi în suflet, vii sau morţi,
Între zori şi nopţi acerbe,
Între graniţe de sorţi

Ne-am iubit răpuşi, albaştri,
Pe sub ceruri călătoare,
Pe pământ şi printre aştri,
Printre stele căzătoare

Am iubit murind, dar veşnic
Doar iubind am renăscut,
Prin sărutul, care straşnic
L-am simţit... şi cât l-am vrut!

Ne-am iubit precum furtuna,
Eu un tunet şi tu stropi,
Fulgere ne-au fost cununa
În biserici fără popi

Ne-am iubit cumva fantastic,
Fără timp, fără de noi,
Ne-am iubit, iubind artistic,
Ca-n picturi... sinceri şi goi

Ai fost note, portativul,
Melodie într-un trup,
Eu doar vers, tu doar motivul
Ca iubire să-ţi aduc

Ne-am iubit... tu o regină,
Eu... un rege-ndrăgostit,
Ne-am iubit cumplit, cu vină,
Doamne cât ne-am mai iubit!

Ne-am iubit război şi pace,
Ne-am iubit noapte şi zi,
Însă inima nu-mi tace
Şi mai vreau a te iubi

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialoguri ale înţelepciunii

iubito, drumul spre înţelepciune
este drumul spre libertatea din noi înşine
drumul spre centrul fiinţei noastre
tu ştii că cea mai preţioasă călătorie
este aceea către sufletul nostru,
către noi înşine, către nu se ştie unde
călătorie ce o facem în singurătate şi apoi în moarte
iubito, o singură îndoială, o singură greşeală
în dragoste, surpă totul în nebunie şi extaz.
eu în viaţă am dorit fără măsură, fără răgaz
am îndrăznit fără măsură, am iubit fără măsură.
în primul anotimp am descoperit lumea,
în cel de-al doilea-vezi bine- m-am îndrăgostit de tine
în al treilea anotimp am reflectat la lucrurile toate
în al patrulea am plecat într-o călătorie fără bagaje
spre care dintre visele mele adunate, iubito?
m-am îndreptat spre ceea ce nu am trăit la timp,
şi nu vom mai trăi niciodată nicicând
noi suntem ca un cântec etern
cântat cu fiinţa toată,
un cântec ce nu se poate cânta niciodată
de la sfârşit spre început, un cântec iubit
pe care trebuie să-l cânţi totdeauna la infinit
iubito, se poate muri din iubire
în deşert se duc doar îndrăgostiţii
şi nebunii frumoşi la fire
răstigniţi între viaţă şi moarte, doar nisipul
singurătăţii absolute le este mângâiere
în marea lor singurătate
noi am trăit viaţa pe apucate, iubito
am iubit până la demenţă nopţile şi rătăcirile
prin mahalalele întunecate ale fiinţei,
eu am iubit suflul cosmic în tine
suflul spiritului tău, jocurile firii nebunatice
abandonarea în întunericul nefiinţei,
în adâncurile telurice,
ori matricea tuturor virtualităţilor tale
am avut revelaţia unirii desăvărşite în sărut
nu vreau să aflu că pentru tine am murit demult
cum te-aş putea eu pierde pe tine,
când tu eşti soarele meu frumos şi nebun
când razele tale mă încălzesc pe acest drum
cum să uit eu soarele şi dincolo de moarte?

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc să dansăm ne-am călcat în picioare

câte iaduri crezi că mai pot încăpea într-un bărbat.
câte goluri în formă de femeie.
iubire nu conteni să apari când mă clatin.

ai fost scumpă iar acum îţi plătesc preţul.
doamne cât costă să te consideri întreg.

bătaie a inimii îmi pare rău de tine
că nu ai învăţat să te opreşti frumos la timpul tău
ca orice lucru bun care mi s-a întâmplat vreodată.

am atâtea reacţii chimice în corp încât mă simt în pericol de moarte.
nici nu observ katana mea cum taie înapoi cu lamă inversată
însă doar un orb veritabil n-ar putea scrie ce nu vede.

de azi mă dezlipesc de peste tot unde te-am sărutat.
eşti un fir de trandafir care face baie într-o vază
fără să ştie că i-au căzut spinii.

de azi învaţă să trăieşti frumos fără mine până te ofileşti
pentru că şti prea bine să înţepi de una singură
cum şi eu ştiu cum te poate stoarce o minciună spusă demult.

începi să mă urăşti ca pe o durere de dinţi continuă.
viitoare străină ce încă îmi îmbraci mirosul
a trebuit să-mi amorţeşti gingia ca să realizez că ne-a ajuns.

corpurile noastre – foste fabrici de explozibil
nu mai au viaţă nici să se rănească în sincron.

în scurtă vreme nu o să ne mai vedem vreodată
şi astfel va putea să ne doară în moduri noi.
odată la ceva timp fiecare trebuie să se mute
într-o altă cameră de tortură.

la catedrală se fac angajări
dacă le cerem să se roage pentru amândoi deodată
iar eu mi-am făcut cruce doar când ne-am mutat împreună
şi am vrut să ţină.

mă agăţ de toate resturile pe care le-ai lăsat
când ai călătorit prin universurile nostre paralele
şi le rog să se potrivească într-o imagine cunoscută
dar nici nu mai ştiu cine eşti.

se aprind singure torţele şi scaldă în scrum de lună
tot ce-am considerat de-adevăratelea.
tu nu mai poţi dormi/ nici azi/ nici mâine.
poate ieri/ pe pieptul meu/ altfel nu te lasă inima.

în loc să dansăm ne-am călcat în picioare
până s-a oprit muzica şi a rămas
chipul tău iubindu-ne la trecut
ca o icoană care plânge.

poezie de Andrei Forte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea mea străină

mai întâi am construit un zid în jurul meu
un zid înalt de piatră şi am sperat
să te uit
dar fiecare pasăre
fiecare adiere care trecea peste zid
purtau veşti şi doruri şi numele tău
pe aripi
şi mă durea şi plângeam
şi desenam cu creta pe zid
amintiri, fiecare gând fiecare tu

am umplut zidul cu desene
şi zidul în loc să se îngroaşe
parcă se subţia
când am terminat creta
am continuat să desenez cu carnea de pe degete
cu sângele din mine şi toată ura mea
cu înverşunare nebună
până când s-a ros toată carnea
şi oasele degetelor
roase şi ele de zid
au fost luate de vânt şi răspândite în zare
şi ele se auzeau ca un ropot
venind din depărtarea goală

am ucis toate păsările
toţi fluturii
şi vântul l-am ucis
am blestemat toţi sfinţii
şi lumea toată am blestemat,
degeaba!

acum te auzeam în sânge cum urcai
spre tâmplă apoi în ochi
unde te înecam cu lacrimi
şi iar te auzeam în sânge
şi cum urcai spre tâmplă spre ochi
până am orbit
şi tot aşa te-am auzit în suflet
până am surzit
am urlat, am urlat în noapte
până am muţit

am şi murit puţin
dar tu, tu muriseşi demult, tare demult
şi moartea mea străină şi moartea ta durut

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum scotoceai în noapte după mine

nu-i aşa că de fiecare dată când se face noapte
în camera ta
îţi vine să scotoceşti în tine
după vreo amintire cu noi
dezbrăcaţi de piele până la os
şi nu reuşeşti să-ţi licăre în suflet
nimic frumos nicio urmă de lumină
şi cum ţi se răzvrăteşte ochiul căprui a vină
sau cum mă năşteai din nou
de câte ori plecam hai-hui în lume?

se pare că am adunat
tot întunericul lumii în mine
şi acum îmi este teribil şi frig
tâmplele îmi explodează ca o grenadă
ca o sticlă de lampă atinsă de brumă
sau se sfărâmă ca lovite de tunet

mă scurg pe sub uşi până la tine
şi mă lăţesc şi mă fac preş
sub tălpile tale lascive

ca un făcut
dimineaţa respiraţia mi se odihneşte
pe pântecul tău şi de fiecare dată mă înalţ
strălucesc zi lumină
altădată mă pierd
şi mă subţiez între coapsele tale
ca într-o menghină divină
îmi cresc aripi pe la subsuori şi zbor
dincolo de lumesc dincolo de cer
de heruvimi de zâne
tu păşeşti sfioasă în mine, în sânge
ca în biserici
ca într-un sfârşit să alergi să te ruşinezi şi iar să alergi
apoi îţi reazemi uşurată tâmpla de umărul meu
îţi aprinzi o ţigară şi oftezi
gângureşti ca un copil
mie mi se umple sufletul cu fum de ţigară
nu zic nimic dimpotrivă
te strâng în braţe şi mai tare
şi-mi este nemaipomenit de bine

vecinii mă vedeau cum adunam cioburi toată ziua
de ciudă mă reclamau la Dumnezeu să-mi ia bucuria
de a respira aerul ce-ţi înconjoară privirea
şi privilegiul de a mă muta cu bagaje cu tot în trupul tău
să devenim amândoi unul singur
sau să ne ghicim unul altuia gândul

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a se face întuneric

(Experiment în forma literei T)

Tiptil tiptil se apropie momentul
pentru care m-am antrenat
încă de când m-am născut
aproape ca o răzvrătire
şi-a făcut loc în sufletul meu
dorinţa de a sta cât mai mult
în preajma mea să mă răsfăţ
să mă reinventez în fiecare secundă
să mă iubesc
să stau cât mai mult singur cu mine
în carnea mea demult nu m-am simţit
atât de bine
şi ce frică mi-a fost de singurătate.

Te amăgeşti te amăgeşti
se aude ca de obicei dinspre tufişuri
specialistul în singurătăţi
vei sta o veşnicie în detenţia de sub cruci
fugi caută şi risipeşte-te în femeie
iubeşte-ţi fiecare clipă petrecută
trăieşte cât poţi de mult
oricum în faţa morţii singuri mergem toţi.

Trece o ninsoare prin mine
aşa ca un vers clasic
şi carnea îmi tresare la fiecare gând
tu intri femeie prin ochiul meu stâng
şi de fiecare dată ieşi prin ureche
eşti doar zgomot durut femeie
şi atâta minciună şi numai tristeţe.

Tu chiar ai crezut în zborul
în mântuirea prin femeie
chiar şi acum ajuns la apus?
eşti un naiv mă faci să îmi spune de sus
specialistul în femei
fugi şi te îmbată risipeşte-te în alcool
iubeşte-ţi fiecare clipă petrecută
trăieşte cât poţi de mult
oricum în faţa morţii singuri mergem toţi.

Timpul petrecut în livezile de pruni
sau timpul trăit înalt printre cărţi
sau la masa de scris
asta îmi e salvarea ura, am învins!
ha ha ha îmi râde în nas
specialistul în cărţi cu glas subţire acrit
fugi şi te îmbată risipeşte-te în femei
iubeşte-ţi fiecare clipă petrecută
trăieşte cât poţi de mult
oricum în faţa morţii singuri singuri mergem toţi.

Teama de ridicol te-a învins
definitiv, îmi spune aproape trist
moartea în fapt singurul specialist.

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre trecerea timpului

tu mă întrebi dacă ştiu
unde ne sunt anii care s-au dus
sau ce am mai aflat despre singurătatea
puiului de cuc
iar eu ţi-am răspuns
că timpul ni s-a scurs în ceasul de apă
ca într-un cimitir şi tu îmi spui că nu mă crezi,
chiar ţi se pare imposibil, sigur te mint
apoi te uiţi cum submarinul meu ruginit
îşi flutură cam un minut aripile mici
după care îşi ia zborul
hurducăindu-se peste livezi peste câmpii

parcă în cartea asta scriai despre roţi, îmi zici,
despre rostul lor în lume despre frâna de mână
despre grand prix-uri cricuri berline
aşa că fă bine şi spune-mi
dacă mai există loc şi pentru mine
hai minte-mă frumos

iubita mea e ca un deşert fără apă
stă atârnată de un fir uneori de o agrafă
de timpul care se scurge prin gâtul îngust
al clepsidrei cu cenuşă în loc de nisip
cu ochii neşterşi de soare cu gândul neînchipuit
apoi vine vremea când te întrupezi în fântână
adâncă şi lumea toată deodată încremenită
ca un stop cadru dintr-un film de groază
unde doar adormirea mea se mai întâplă
şi nimeni nu filmează

ascunşi în nori doi îngeri chiori
beau cucută
şi nimeni nu-i ceartă şi nimeni nu-i alungă

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către tine de nicăieri

De n-ai fi fost tu,
ar fi trebuit să uit să mă mai nasc.
Aş fi fost pierdut
şi aş fi trăit departe de tine,
singur al nimănui

De n-ai fi fost tu,
vânt m-aş fi făcut
să te caut
de n-ai fi fost te-aş fi inventat
ca pe o maşină cu aburi

înainte să mă nasc
Dumnezeu mi-a sădit
mai întâi
iubirea pentru tine în suflet,
m-a scăldat în lumină
şi m-a trimis la tine,
dar m-am rătăcit
m-am tot rătăcit
până m-am pierdut
la mama în pântec

apoi
dintr-o întâmplare ne-am cunoscut
şi m-am îndrăgostit de tine,
fără să vreau, fără să ştiu.
Neştiute, sufletele noastre cumva s-au atins...
în ochi ne-au încolţit muguri,
în carne au înflorit cuci,
aerul mirosea sălbatic şi divin
a iarbă, a vâltoare şi a vin
şi am înţeles simplu că vom fi
suflete pereche.

mereu te-am căutat
şi nu te-am găsit...
tu ai stat printre oameni
sau dormind chircită
la subsuoara
unui înger de vin
eu printre morile de vise
din câmpia mea,
printre prunii pitici.

De nu vom putea fi împreună
am să te învelesc cu soarta
să nu-ţi fie frig,
am să te veghez cu viaţa
să nu-ţi fie frică în vis
de nimic.

Cred că ar trebui
să te ascund
ca să nu te găseşti,
până când lumina ochilor tăi
va înnopta definitiv,
braţele şi buzele
pecete îmi vor fi
pe umărul
sau pe sânul tău stâng,
vei sta cu tâmpla lipită
de sufletul meu,
şi-mi vei atârna de ochi ca o lacrimă,
te vei prelinge uşor pe obraz,
când cald, când sărat
când departe de mine
sau pe înserat.

Stropii de ploaie mă mângâie
aşa cum o făcea glasul tău.
Adorm... visez, mă înalţ.
Când ai vrut să mă săruţi pe furiş,
aşa, ca pentru ultima oară,
gândul tău a ţipat ca o pasăre spin
şi m-am trezit...

Ni s-a dat un dar divin,
îţi spun,
e tot ce ne-am dorit amândoi să fim,
iubeşte-ne iubito şi iartă,
sărută-ne şi nu ne părăsi...
niciodată.

Te voi iubi, să ştii,
mereu te voi iubi...
şi când vei fi nor,
ploaia din ochii tăi voi fi,
Soare după ploaie de vei fi
eu raza ta voi străluci,
în întuneric.

De vei vrea să pleci,
mă voi sparge în mii
şi mii de bucăţi
mă voi risipi şi mă voi lipi
de umbra trupului tău
iubirea mea amară
îngerii ne toarnă în pahare
polen de lună,
iubiţi, iubiţi se pare...
de o ghilotină.

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către tine de nicăieri

De n-ai fi fost tu,
ar fi trebuit să uit să mă mai nasc.
Aş fi fost pierdut
şi aş fi trăit departe de tine,
singur al nimănui

De n-ai fi fost tu,
vânt mă făceam
să te caut
de n-ai fi fost te-aş fi inventat
ca pe o maşină cu aburi

mi s-a spus
că nainte să mă nasc
Dumnezeu mi-a sădit
iubirea pentru tine în suflet,
m-a scăldat în lumină
şi m-a trimis la tine,
dar m-am rătăcit
m-am tot rătăcit
până m-am pierdut
la mama în pântec

apoi
dintr-o întâmplare ne-am cunoscut
era o seară de iarnă flămândă,
în noiembrie
douăzecişiunu în două mii şapteşpe,
când totul era searbăd pustiu
şi m-am îndrăgostit de tine,
fără să vreau, fără să ştiu.
Neştiute, sufletele noastre cumva s-au atins...
în ochi ne-au încolţit muguri,
în carne au înflorit cuci,
aerul mirosea sălbatic şi divin
a iarbă, a vin
şi am înţeles simplu că vom fi
suflete pereche.

mereu te-am căutat
şi nu te-am găsit...
tu ai stat printre oameni
sau dormind chircită la subsuoara
unui înger de vin
eu printre morile de vise
din câmpia mea,
printre prunii pitici.

De nu vom putea fi împreună
am să te învelesc cu soarta
să nu-ţi fie frig,
am să te veghez cu viaţa
să nu-ţi fie frică în vis
de nimic.

Cred că ar trebui
să te ascund în suflet
să nu te găseşti,
până când lumina ochilor tăi
va înnopta definitiv,
braţele şi buzele
pecete îmi vor fi
pe umărul pe sânul tău stâng,
vei sta cu tâmpla lipită
de sufletul meu,
şi-mi vei atârna de ochi ca o lacrimă,
te vei prelinge uşor pe obraz,
când cald, când sărat
sufletul meu pereche.

Stropii de ploaie mă mângâie
aşa cum o făcea glasul tău.
Adorm... visez, mă înalţ.
Când ai vrut să mă săruţi pe furiş,
aşa, ca pentru ultima oară,
gândul tău a ţipat ca o pasăre spin
şi m-am trezit...

Ni s-a dat un dar divin,
îţi spun,
e tot ce ne-am dorit amândoi să fim,
iubeşte-ne iubito şi iartă,
sărută-ne şi nu ne părăsi...
niciodată.

Te voi iubi, să ştii,
mereu te voi iubi...
şi când vei fi nor,
ploaia din ochii tăi voi fi,
Soare după ploaie de vei fi
eu raza ta voi străluci,
în întuneric.

De vei vrea să pleci,
mă voi sparge în mii de bucăţi
mă voi risipi şi mă voi lipi
de umbra trupului tău
iubirea mea amară

îngerii ne toarnă în pahare
polen de lună,
iubiţi, iubiţi se pare...
de o ghilotină.

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

şi totuşi cred că m-am născut cu mine

nici nu mai ştiu
de când mă ştiu
sau poate
m-am născut
cu mine,
era tot noapte
vara'ntr-un târziu,
când bolta-şi poartă
stele la chipiu

nici nu mai ştiu
de port un nume
sau de sunt
zodie'n pronume,
mi-au pus în apa
de botez poeme,
să mă tot tulbur
prin trileme

nici nu mai ştiu:
am fost la şcoală?
sau ploaia clipei
m-a'nvăţat cuvinte?
vedeam sub pleoape
umeda escală
când poezia'n ochii
croia, veşminte

nici nu mai ştiu,
sunt eu? îmbătrânesc?
sau ridurile'n anii scurşi
le tot doinesc
povara trupului
prin vlagă o sleiesc
şi de la capăt
punctu-l pun
pe: te iubesc

poate că m-au lăsat
ca să mă nasc
s-ajung în pomul
vieţii mele vreasc
din câte oase
carne-aş vrea să-ţi fiu
c-am două mâini
şi sângele cu care scriu

privesc la rânduri
descifrând Lumina
sărut Iubirea
ce-a-nflorit retina
între poeme
irişii-i frământ
mă simt regină
chiar de-s om de rând

şi totuşi cred că
m-am născut cu mine
fiindc-altcuiva
i-ar fi prea greu
să-şi ţină mintea
trează'ntre ruine
şi sufletul în mâini,
de Dumnezeu

simt dor de viaţă
de-adieri de vânt
simt ploaia
şi natura'ntr-un Cuvânt
şi chiar de nu mai ştiu
de când mă ştiu
e-atât de bine...
că mi-e dat să-mi fiu!

şi totuşi cred
că m-am născut
cu mine

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ani de-a rândul

Am trăit la fel ca toţi călugării fără să ştiu că sunt
Am mâncat puţin şi ce-am apucat fără să ştiu că am postit
Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora oraşul se reaşeza
Fără să ştiu că pielea mea era o prelungire a veşmântului monastic
Am mers pe jos până la casa mea, urcând şi urcând poteci ale minţii
Fără să ştiu că locuiam într-un lăcaş de cult pe care nu-l vedeam
Atât de bine era ascuns sub pleoape
În camera mea claustrală eram de fapt pe vârful unui munte
Unde nimeni nu ajungea, mi-am dedicat viaţa altora
Şi le-am făcut jurăminte ştiind că nu e cale de întoarcere
Am băut numai apă de izvor aşa cum fac asceţii
Fără să ştiu că prin inima mea se putea vedea de la mare distanţă
Distanţa era de fapt goliciunea, doar cu ajutorul ei m-am putut găsi
Şi pentru ea am învăţat să confecţionez zale care nu pot fi înfrânte
M-am separat de restul lumii inaptă: Vorbesc doar cu îngerii
Şi-n părăsirea mea îmi sunt îndeajuns câteva cuvinte
Pe care ei ca lăptarii la prima oră a dimineţii mi le pun la uşă
Dar mai ales am citit cărţile sacre şi am contemplat priveliştile
Care-mi apăreau la geam după fiecare pagină, m-am pierdut în ele ani de zile
Îmi pare rău că nu pot fi găsită la timp

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!