Cafea
Te-aș invita la o cafea, iubire,
Dar nu știu unde, cafeneaua noastră
E-nchisă acum și doar în amintire,
Îi susură un rău pe sub fereastră.
Poate-am găsi o alta, în vreo toamnă
Ce rătăcește astăzi, ca și noi,
Tot neaflând un loc unde să-și cearnă
Din ochii triști, încă neplânse ploi.
Ne-am saluta cu câteva cuvinte,
Ne-am spune cât de bine ne e-n suflet,
Apoi știind că fiecare minte,
Am trece peste clipă, cu un zâmbet.
De una și de alta am vorbi,
De vara ce-a plecat să doarmă-un pic,
De iarna ce cândva, iar va veni,
Fără de fapt, să povestim nimic.
Doar gândul, fără voie ne-ar zbura,
La fel ca frunzele purtate lin de vânt,
În vremea când privirea doar, vorbea,
Fără ca noi să spunem vreun cuvânt.
Banal, într-un final ne-am despărți,
Plecând pe drumul nostru către seară,
În timp ce fiecare ne-am gândi,
Oare de ce, cafeaua e amară?
poezie de Elena Neicu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Elena Neicu. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.