Crizantema

Nu se vaită, nu se teme de a toamnei grea povară,
Nu a vrut să dea sărutul brumei reci, necruţătoare,
Surâde, învinge frigul înfruntând vremea de-afară,
Soarele-i trimite-o rază blândă şi ocrotitoare.

Între flori biruitoare, ploaia, vântul n-o doboară,
Izbândeşte-a ei iubire, luptă fără încetare,
Nu se vaită, nu se teme de a toamnei grea povară,
Nu a vrut să dea sărutul brumei reci, necruţătoare.

Dinspre deal vine tristeţea împroşcând a ei vâltoare,
Curg petale, albe lacrimi, într-o plângere amară,
Suferă şi nu renunţă, e o bravă luptătoare,
Sfârşeşte ca o martiră printre flori nemuritoare,
Nu se vaită, nu se teme de a toamnei grea povară.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondel singuratic

Singurătate – grea povară!
Aş da orice să nu te am,
Să nu fiu pasăre pe ram
Ce văduvită e de vară.

Când gândurile muşcă iară
Privirea-mi stăruie prin geam;
Singurătate - grea povară,
Aş da orice să nu te am.

Şi cucul zburătoare rară
Ce cântă-n codru, de haram,
Pribeag a fost în altă ţară,
A revenit că-l adoram.

Singurătate - grea povară!

rondel de Ioan Friciu (2017)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie

Noiembrie şi-a pus amprenta
Pe oameni, câmpuri şi copaci...
Aş îndrăzni să-ntreb, iubito,
Cu glas de brumă: "ce mai faci?"

Priveşti pe geam copaci scheletici,
Sau sub povara toamnei taci?
Ori, înfrângând răceala brumei,
Prin parc, pe frunze moarte calci?

Eu? Stau privind strada pustie
Albită de-al brumei argint...
Şi primăvară-aş vrea să fie –
Şi-ncerc mireasma să i-o simt.

Dar vântul rece-mi dă de veste
- Cu sârg, să-mi spulbere visări –
Că nori, cu mohorâte creste,
Mi-aduce dinspre alte zări.

Da-n frigul camerei, deodată,
Îmi fulgeră-n priviri o stea –
Şi inima mi se-aprinde-ndată,
Gândind frumos făptura ta.

Şi, astfel, noiembrie devine
În sufletu-mi, firav april
Şi cu avânt trimit spre tine
Iubire pură – de copil.

Iar viaţa mea, ce-au doborât-o,
Tristeţea grea, gândiri pustii,
Visând la chipul tău, iubito,
Se-nalţă-n vise azurii.

Hei, dar tu ştii că primăvara
Inimii mele-ai fost – rămâi...
Şi atât cât vieţii mi-o fi sfoara –
Eşti ultima şi cea dintâi,

Iubire... căci nici toamna tâmpă,
Nici iarna grea, zăpezi cernând,
Deşi cu rău frig mă înghimpă –
Nicicum nu mi-te-or lua din gând...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul toamnei

M-a sărutat toamna pe frunte
Cu stropi reci de ploaie,
Pe pletele cărunte şi pe tălpile goale!
M-a mângâiat toamna pe obraz
Cu o frunză galbenă de arţar.
Şi mi-am amintit că e din nou toamnă în calendar!
Sărutul toamnei în geam cu o ramură de nuc
Mi-am adus aminte că e toamnă şi păsările se duc.
M-a strigat toamna din prag cu glas dulce amarui
Eu m -am dus cu mult drag şi am văzut un pom cu galbene gutui.
M-am bucurat ca un copil şi am vrut să sărut toamna pe buze,
Dar ea cu un gest ruşinos şi umil a fugit şi s-a ascuns în frunze.

poezie de Vladimir Potlog (16 septembrie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâneţea nu este o povară

Bătrâneţea nu este o povară,
Nu este o haină grea.
Ea este o comoară pentru acei,
Care sănătatea o pot păstra.

Bătrâneţea nu este o povară
Ea este o cunună de Lauri.
Trimisă de zeii cereşti,
Dacă ştii viaţa cu adevărat s-o preţuieşti!

Bătrâneţea nu este o povară.
E un amurg frumos de vară
E un strop de rouă,
Este un început de cale nouă.

Bătrâneţea nu este o povară
Este o frumoasă melodie
Cântată la o chitară,
Este o splendidă poezie!

Scrisă de bunici pentru nepoţi şi nepoţele.
Bătrâneţea nu este o povară,
Este ca cerul presărat,
Cu mii şi mii de stele.

poezie de Vladimir Potlog (20 iulie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar este greutatea cu adevărat atroce şi frumoasă uşurinţa? Cea mai grea povară ne striveşte, ne încovoaie sub ea, ne împinge spre sol. Dar în poezia de dragoste a tuturor secolelor, femeia doreşte să primească povara corpului bărbătesc. Cea mai grea povară este aşadar, în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri a vieţii. Cu cât este mai grea povara, cu atât viaţa noastră este mai apropiată de pământ şi cu atât este ea mai reală şi mai autentică.

Milan Kundera în Insuportabila uşurătate a fiinţei
Adăugat de Ioana Fraiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 124

Din interes dacă mi-ar fi iubirea
Ar fi bastarda Sorţii, fără tată,
În care Timpu-şi oglindeşte firea
Şi buruieni sau flori în ea se-arată.
Dar nu, n-a fost făcută la întâmplare;
Nu se făleşte, nici nu o să geamă
Sub lovitura grea, necruţătoare
Spre care timpul nostru acum o cheamă.
Şi nu se teme de urzeli şi rele
Puse la punct cu grijă noaptea toată,
Căci ea e mai vicleană decât ele,
Nu se aprinde, nici nu stă plouată.

Martori îmi sunt cei ce-au făcut păcate,
Că au murit cuprinşi de bunătate.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata tristă

Firul gândului frumos
Un suspin mi-l taie,
Că de-atâta vreme cos
Singură-n odaie.

Şi doar mâna mea, cu greu,
Flori de fir împarte.
Flori aleg, — dar gândul meu,
Gândul mi-e departe!

Uneori, când ţin la piept
Strânsă cusătura,
Închid ochii şi-l aştept
Să-mi sărute gura.

Iar când umbra serii vine
Dorul creşte-n mine
Şi tristeţea mă doboară
Grea, ca o povară...

O, ştiu bine că-n zadar
Dragostea mă mână
Să-l aştept cu lacrimi iar
Noaptea, la fântână.

Nu mai vine să-i şoptesc
Dorurile toate
Şi la sân să-i încălzesc
Mâinile-ngheţate!

Ci doar vântul nopţii rece
Fruntea mi-o sărută,
Peste codri luna trece
Galbenă şi mută.

Lung suspină-n freamăt greu
Fagii de pe coaste...
Noapte dulce, dragul meu
A plecat în oaste.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foşnetul toamnei

Foşneşte toamna din marama-i zdrenţuită,
Franjuri jerpeliţi, rupţi de vânt încep să piară,
Pădurea tristă în alămuri e coclită,
Sfrijite frunze îşi dau duhul... Grea povară...

Foşneşte toamna în clinchete de tinichea,
La geamul meu o vrăbiuţă-ar vrea să-mi spună
Să-mi fie milă, s-o ocrotesc dac-aş putea
Să trecem peste iarna rece împreună.

Foşneşte toamna şi frunzele la uşă-mi bat,
În odăiţa mea tristeţile pogoară,
Mi-a mai rămas arama, argintu-i terminat,
Strivită-n talpă e iubirea de-astă vară.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul toamnei

Mă îmbrăţişează toamna cu negurile ei,
Şi rece îmi aşterne sărutul ei pe frunte,
Cu ramuri desfrunzite pe vechile alei,
Mă mângâie încet prin tâmplele cărunte.

Şi şoapte la ureche, cu buzele de vânt,
Îmi rosteşte prin frunzele îngălbenite,
Din fiecare freamăt, din fiece cuvânt,
Tâlcuri încerc să-i prind cu mâinile pripite.

Parfumul ei de brumă şi de crizanteme,
Îşi face cuib în mine şi mă ispiteşte,
E vreme de iubire şi-i vreme de poeme,
Sărutul toamnei mă inspiră şi mă linişteşte.

poezie de Paul Aelenei din Gingăşii de Toamnă (2019)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul toamnei

Petalele se sting uşor,
Mai tare se ascute spinul,
Albit, într-un pudrat decor
A sărutat brumei veninul.

Roşu, înflăcărat covor
Aşterne peste timp destinul,
Petalele se sting uşor,
Mai tare se ascute spinul.

E rece, nu suportă frigul,
Privind, mă trece un fior:
Se duc şi anii mei în zbor,
Învăluie încet suspinul,

Petalele se sting uşor...

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de toamnă

Nu te teme, nu te teme
Dacă iar mor crizanteme,

Dacă iarăşi pier în zare
Păsările cântătoare...

Nici nu plânge, nici nu plânge
Când rupi frunza şi vezi sânge,

Când rupi creanga şi prin creangă
Moartea zice din talangă...

Nu-ţi fă rană, nu-ţi fă rană
Din a toamnei grea dojană,

Nici nu spune, nici nu spune
Gândurilor să se-adune...

Veşnicia dacă şade
Frunza, însă, cade, cade...

Stelele din zeci şi sute
Se răresc şi se fac slute...

Sufletul se-nvârte-n sine
Poticnindu-se de ştime...

Luntrea lunecă pe apă
Iară apa sapă, sapă,

Sapă tot ce-i stă în cale
Şi te-acoperă de jale...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de toamnă

Nu te teme, nu te teme
Dacă iar mor crizanteme,

Dacă iarăşi pier în zare
Păsările cântătoare...

Nici nu plânge, nici nu plânge
Când rupi frunza şi vezi sânge,

Când rupi creanga şi prin creangă
Moartea zice din talangă...

Nu-ţi fă rană, nu-ţi fă rană
Din a toamnei grea dojană,

Nici nu spune, nici nu spune
Gândurilor să se-adune...

Veşnicia dacă şade
Frunza, însă, cade, cade...

Stelele din zeci şi sute
Se răresc şi se fac slute...

Sufletul se-nvârte-n sine
Poticnindu-se de ştime...

Luntrea lunecă pe apă
Iară apa sapă, sapă,

Sapă tot ce-i stă în cale
Şi te-acoperă de jale...

poezie celebră de Radu Stanca (1942)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pleacă iarna...

Pleacă iarna zdrenţuită, se pierde în vârf de deal,
Din frunzişul toamnei triste răsar veseli ghiocei,
Primăvara lin coboară în ţinutul meu natal
Dând semnalul deşteptării în alai de clopoţei.

Curg zăpezile topite clipocind în dulce val,
Colţi firavi de iarbă verde dau culoare pajiştei,
Pleacă iarna zdrenţuită, se pierde în vârf de deal,
Din frunzişul toamnei triste răsar veseli ghiocei.

Râul dezmorţit se mişcă mângâind rănile-n mal,
Pe-o colină-nmiresmată bănuţi roşii, gălbenei,
Linişte aduc privirii ţesută-n covor floral,
Soarele cu raza-i blândă încălzeşte anii mei,
Pleacă iarna zdrenţuită, se pierde în vârf de deal.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum s-a scris mai înainte de noi

Lumânarea se stinge lângă crucea de piatră
roasă de timpul sălbatic,
greierii din umbră anunţă înserarea.
Chiar dacă încerc să descifrez un nume
rămân cu aceeaşi durere,
totul s-a împlinit
cum s-a scris mai înainte de noi.

Mă apasă o vagă tristeţe
cu aripile rupte,
cu inima strânsă fără să ştiu de ce
plec mai bătrân decât sunt,
crucea mă apasă pe umeri
cu o povară grea atât de străină
că străin mi se pare şi drumul.

Nu ştiu dacă o să mai revin,
de pe acoperişul veacului trecut
lumina se teme să mai coboare
ascultă glasurile din pământ şi plânge

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închisă in tăcere

Am coborat încet pe o scară
Tristeţe si sufltul îmi plange
Să sărut raza de soare afară
Sufletul să înflorească iară

Închisă într-o iarnă infernală
A timpului rece ce a trecut
Eu am fugit de o grea povară
Lumina pe pămînt a coborât

Picuri din lacrimi reci de iubire
Ajung pe pleoapele si ochii goi
Eliberează-mă si dă-mi putere
Te voi găsi iubire să fim amîndoi

Nu pot sa fiu închisă în cupolă
Gerul singurătăţi ce mă înghite
Voi sta în ploaia a cerului capelă
Sufletul vibrează în aer de placere

Imi trece-n păr un vânt singuratic
Si mi numără suvite ninse răvăşite
Imi fluieră un cântec mai romantic
Îmi aminteşte serele cu noi iubite

Tu timpule stai si-mi lăsa mie visul
Să mai trăiesc în libertate încă un an
Lumina soarelui lasă mi tu surîsul
Să pot fi închisă in tăcerea ce o am

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci, iubite...

Nu aş fi vrut să mă întorc acasă!
Acolo-mi era sufletul, lăstarii
Ce-am smuls din cuibul vetrei luminoasă
Şi replantat, crescând precum stejarii.

Acum, au muguri izbucniţi pe ramuri,
Boboci şi flori şi-i mereu primăvară,
Îi simt prin somn că parcă bat în geamuri
Şi mă trezesc de dor, ce grea povară!

Îmi întind mâna să ajung să-i mângâi
Dar nălucirile dispar cu noaptea,
În întunericul tăciune bâlbâi
Trei vorbe şi mă-nchin, e ziua-a şaptea

Şi zori-au răsărit după colină
Şi gându-mi zboară spre-acele tărâmuri
Cu ramuri verzi din a mea rădăcină
Cu muguri şi boboci şi flori de zmeur!

poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau să plec

viaţa-mi este popas de picături de lacrimi, în căuş de stâncă
în bocet îmi târşesc cu greu paşii, pe-a cerului albastră boltă
vântu-mi cu zbateri în depărtări îmi umileşte, sorta-mi crudă
astăzi mi-a venit singurătatea pentru mine şi este prea adâncă

am tâmple ce strigă şi sălbatec dor, apăsate de grele clipe
braţele-mi atârnă-n trunchiuri de copac, ce sunt mult prea grele
picioarele-mi sunt piatră grea, povară ce poartă numai durere
sufletul mi-e rană fără putere şi sângerează, fără a vrea a piere

privire-mi devine oarbă şi pierdută-n searbădă şi-n tulburată ceaţă
am devenit tablou de strigoi, ce umblă printre gânduri, în astă viaţă
destinul meu acum se certă la un hotar al morţii, în grea şi amară luptă
nu vreau să plec sa fiu uitare, o flore pe un mormânt ce vrea să plângă

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grea povară mai e şi omul nerod cu noroc.

citat din Eschil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mintea uşoară e grea povară.

aforism de Avetik Isahachian
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aurul toamnei

Aurul toamnei a-ndulcit sărutul,
Palme-ndrăzneţe visele cuprind
Şi frunzele acoperind pământul,
Tainici fiori... în suflete... aprind.

Sfioase raze... te ating... rotunde,
Lipindu-se de trup... ca un păcat,
Şi-o ploaie de ispite... se ascunde
În răsuflarea şoaptei... sacadat.

Aurul toamnei... visele seduce,
Ca o romanţă galbenă-n amiezi,
Care extravagantă... ne conduce
Spre poarta neştiutelor... livezi.

Apare vântul... blondelor regrete,
Bodogănind cuvinte făr-de sens
Pe-alei de dor şi pasiuni secrete,
Când aerul se-ncinge... şi e dens.

Amurgul de aramă... ne sfinţeşte
Cu farmecu-i de amant cuceritor,
Ce-aruncă înspre cer cavalereşte
Aurul toamnei... magicul amor.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!