Atunci, iubite...
Nu aș fi vrut să mă întorc acasă!
Acolo-mi era sufletul, lăstarii
Ce-am smuls din cuibul vetrei luminoasă
Și replantat, crescând precum stejarii.
Acum, au muguri izbucniți pe ramuri,
Boboci și flori și-i mereu primăvară,
Îi simt prin somn că parcă bat în geamuri
Și mă trezesc de dor, ce grea povară!
Îmi întind mâna să ajung să-i mângâi
Dar nălucirile dispar cu noaptea,
În întunericul tăciune bâlbâi
Trei vorbe și mă-nchin, e ziua-a șaptea
Și zori-au răsărit după colină
Și gându-mi zboară spre-acele tărâmuri
Cu ramuri verzi din a mea rădăcină
Cu muguri și boboci și flori de zmeur!
poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Ionica Bandrabur. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.