Măiestrie catastrofică

Într-o seară oarecare
Dintr-o oarecare zi,
M-am gândit să dau culoare
Gândurilor viitoare
(Care-or fi!).

Încercam să-l scot pe unul
De prin minte, să-l pictez,
Dar se învârtea, nebunul,
Bâzâind precum tăunul
(Titirez).

Se lovea de neuronii
De prin mintea-mi de apoi
Şi-mproşca la bazaconii
De-au ajuns cât electronii
(Amândoi).

Da' nu m-am lăsat: măiastru,
- Doar ştiaţi c-aşa sunt eu! -
L-am stropit, dar cum? Dezastru!
Că-mi tot bâzâie-n albastru
(Capul meu).

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

m-am pierdut în iluzia întoarcerii
într-o seară dintre miercuri şi nimic
dumnezeu ploua verde
numărând eternităţi albastre
pe şevaletul minţii încercam să pictez fluturii
din trupul tău
noaptea s-a scurs lavă
toate drumurile spre acasă s-au amestecat ghem
sunt un orb prin trecut aşteptând din viitor
un ţipăt de zbor
m-am pierdut în gânduri digitale

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restaurare

Se-adună mucegaiul pe tabloul
pe care îl privesc, din când în când,
de parcă unui gând i-ar fi ecoul,
şi-ar vrea să-l văd, cu timpul, dispărând.

Când l-am pictat, am pus în el iubire
şi l-am păstrat – n-am vrut nicicum să-l dau –
iar apoi l-am privit cu mulţumire,
cu ochi ce, pe atunci, îmi străluceau.

Era superb tabloul, o-ncântare,
cel mai frumos pe care l-am pictat
cu un penel ce risipea candoare
pe pânza ce-ndelung a sărutat.

Culorile veneau din vechi poeme
şi se amestecau în visuri noi,
pierdute, regăsite după-o vreme
prin timpul ce se-ndepărta, greoi.

E mult de-atunci, pictura-i scorojită,
abia se mai distinge, parcă-i fum
ce-acoperă o faţă urâţită
în timpul ce-a trecut, şi nu oricum.

Părea trecut prin norii de furtună
legat cu fulgerele de un timp
ce vrea doar la tortură să-l supună,
intermitent, dar sigur, pe-un răstimp.

Nevinovat tabloul într-o vină
pe care-a descifrat-o un penel
descoperind amestecul cu tină
ascuns de o pojghiţă ca de gel.

Dar ce-ar putea să facă el, tabloul,
atunci când timpul însuşi l-a supus
furtunii provocate de ecouri
la propriile temeri. L-au distrus!

Aş vrea să fie cum a fost odată,
să îl pictez din nou, să îl salvez,
şi iată o idee –minunată!-
îl scot din ramă şi-l restaurez.

E mult de lucru, dar e-o bucurie!
Din cioburi de-amintiri culese-n ceaţă,
pictez din nou, dar, mi se pare mie,
sau în tablou e-acum o altă faţă?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şase

Căutam într-o seară
Dintr-un mijloc de vară
Prin grădini şi terase
Un amic ce jurase
Că vine la şase.

Obosit de-alergare
Şi poftind la mâncare
M-am gândit că uitase
Şi-am luat mici – vreo şase-
Sătul, cu burta plină
-Căci mai era lumină-
Mi-am amintit de vase
Ce nimeni nu spălase,
Da, aţi ghicit, tot şase!

Gândurile-mi tot zburau
La colegii ce fumau
În liceu pe la veceu,
Iar la uşă tocmai eu,
Cum credeţi? – de şase.

La ora de română,
Cu mărţişoru'-n mână,
M-am dus la profesoară
Şi – pentru-a câta oară-
Mi-a dat acelaşi... şase.

Acum scriu ca un poet,
Schimb piciorul, schimb discret
Ritm, măsură, număr vers;
Pentru astea scot brevet,
Ca să ştiu că-n Univers
Sunt cel care are şanse...
-Uite-o asonanţă: şase-.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul mov

M-am rătăcit în zona dintre clipe
în care timpul capătă culoare
şi pare că-i o viaţă oarecare
în care-un suflet vrea să se-nfiripe.

Priveam în jur, priveam în sus, cu teamă,
şi nu vedeam nici nori, nici cer albastru,
lumina nu venea de la vreun astru,
şi totul îmi părea o dioramă

În care totul zace-n nemişcare,
şi-n linişte doar un tic-tac se-aude,
al inimii ce pare să asude

resuscitând o clipă care moare,
secvenţă a eterniţăţii nude,
în timpul scurt, ce viaţa o include.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri fistichii

Scrie-mi gândul pe-o răscruce
cu o pană de lumină
izbucnită când se-nchină
cuiele înfipte-n cruce
sau, prin lacăt de-ntuneric,
îngeri trişti legaţi c-un lanţ
într-o margine de şanţ
cu aspectul ezoteric.

Scrie-l şi, răstălmăcindu-l,
rupe-i aripile-n şapte,
fă-l un vis pierdut în noapte
ca pe-un of ce, nedorindu-l,
ţi-l îneci în triluri moarte
printre semne reci de carte
sau îl spargi în coji de vise
ca pe smalţul unui dinte
care zimţii şi-i tocise
prin aducerile-aminte.

De l-ai scris, îl ia şi-l rupe,
cum ţi-o fi şi ţi-o veni,
într-o oarecare teamă
dintr-o oarecare zi
când, din piept, îţi va erupe
oful, ca o cataramă
înnodată c-o năframă
prinsă-n gânduri fistichii.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorie

Am plecat mereu de-acasă,
M-am risipit peste tot molecule,
M-am pierdut din loc în loc sânge, globule...
Am o călătorie primejdioasă.

Am lăsat întâi părinţii,
Am lăsat oraşul copilăriei
Îndrumat de simţul datoriei...
Am început periplul suferinţii.

Am trecut, trecut din şcoli în şcoli,
M-am înbăiat timid adolescent,
M-am amorezat, am fost student,
Am umplut rafturi cu scris de mii şi mii de coli.

Am lăsat vise, am schimbat oraş, matur
M-am epuizat, poate m-am şi-nsurat
C-am avut timp de-aşa, m-am dedicat,
M-am replicat, printre copii am dat un tur.

Mi-am schimbat ţară dintr-o aventură,
Chiar două, una doar aşa de trambulină...
... Era un timp când nu se mai găsea benzină
Şi-am plecat... Ah doamne, ce mai tevatură!...

Am ajuns ajuns şi-am înotat oceanul prin văzduh,
M-am prosternat, m-am umilit -neimportant de-i pleonasm-
Am înţeles definitiv cum soarta-i un sarcasm...
Şi-am creat mult, aproape mi-am dat duh.

M-am reîntors, chiar dacă n-o mai recunosc, la ţară
Ce s-a omorât ea însăşi fără niciun rost
În preajma unui rece timp de post...
Şi iară n-am benzină şi-o să plec, mă reîntorc... afară.

Şi cât o să mai tot călătoresc, aşa pierdut în van, 'ntr-o doară?!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fantezie

Vremea de afară mă închide-n mine
Şi-mi pornesc prin gânduri o călătorie
Printre visuri care, dintr-o utopie,
Par cu viitorul meu să se îmbine.

Care-i viitorul? Sigur, cel gândit
În acele clipe dintr-o reverie
Când, cuprins cu totul de melancolie,
M-am lăsat de-o muză, iar, ademenit

Şi-am păşit pe ape, am urcat pe nori,
I-am urmat căraraea prin sălbăticie,
Am simţit parfumul ei cum îmi adie
Când priveau spre mine ochii-i doritori.

Fremătam în visul fără nici un leac
Bun să îmi aducă-n sânge acalmie,
Să primesc iertare, poate-o amnistie
Când, atras de-o apă, deveneam copac.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O tuse cu subînţeles

după ce m-am gândit
mi-a venit chiar să plâng:
cine sunt eu? m-am gândit
iar în gât
râdeau prosteşte nişte bomboane expectorante
(?!)
nu am o viaţă de invidiat
m-am gândit
şi după ce m-am gândit
parcă am supt la bomboanele alea
şi am tuşit

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flacăra iubirii

Eu ştiu că-mi eşti, tu ştii că-ţi sunt,
şi ne vom căuta prin stele.
Destin de-ar fi, pot să-l înfrunt
cu flacăra iubirii mele.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasă ţară

Într-o ţară oarecare, trăia un bătrân deştept
Şi tot în ţara aceia şi un vultur înţelept.
Nimeni nu ştia de vultur când şi de unde-a venit,
Era veşnic precum timpul, fără-nceput ori sfârşit.
Bătrânul merse-ntr-o seară la vultur spre-al cerceta:
- Vulture batrân ca timpul, aş vrea să te rog ceva
Ştiu că eşti preaînţelpt. Doar tu mă poţi ajuta.
Aş vrea să găsesc ţara cea mai fumoasă oriunde s-o afla
şi-aş străbate lumea-ntreagă doar o clipă-a o vedea.
- Urcă-te pe-a mea spinare - i-a spus vulturul grăbit.
Şi-au zburat, zburat prin lume unde nici n-ai fi gândit.
Din zbor-lin vedea batrânul locuri ce păreau din vis.
- Te opreşte! striga tare- acesta-i locul precis!
- Nu-i acesta locul pentru care de acasă am plecat,
Pân-acolo-i cale lungă, mai avem mult de zburat.

După multe luni de zile au ajuns pe-o stâncă goală.
- Coboară batrâne, iată te-am adus în a mea ţară.
Asta-i cea mai furmoasă ţară din câte-am văzut
Caci aici, pe-această stâncă, într-o vară m-am născut.

poezie de Dorina Stoica din Izvorul îndpărtat (decembrie 2011)
Adăugat de Dorina Stoica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul albastru

Pe vremea când se întâmplau minuni
pe care, azi, le credem doar poveşti,
era un sat cu oameni harnici, buni,
pe care n-ai putea să nu-i iubeşti.

La margine de sat, curgea un râu
cu ape liniştite, iar pe mal,
treceau în şir căruţele cu grâu,
în râsete şi cântec de caval.

În vara-ceea chiar, s-a întâmplat
tot ceea ce am să vă povestesc,
şi-am să vă spun şi cum de am aflat:
din textul vechi pe care îl citesc.

El pare scris de-o mână de copil,
e scris cu pana, şi-i un scris frumos,
dar s-a mai şters în timp, şi-i dificil
să-i înţeleg limbajul curios:

"Trecâmd pe lângă râu, pe înserat,
mi s-a părut c-aud, de pe prundiş,
un sunet ca o zbatere, ciudat,
şi-am vrut să văd ce e, mai pe furiş.

Am mers tiptil şi-am vrut să mă ascund,
dar l-am văzut şi nu m-am îndurat
să-l văd luptându-se, din greu, pe prund,
în pânza de păianjen încurcat.

Era de un albastru ivoriu
şi strălucea-ntr-un fel de necrezut;
m-am aplecat spre el, şi-am vrut să fiu
salvarea pentru îngerul căzut.

Văzându-mă, s-a liniştit pe loc
şi-a aşteptat, cuminte, să-l salvez:
era întreg, căci a avut noroc
şi-am reuşit să îl eliberez.

Abia atunci, încet, şi-a îndreptat
antenele spre mine şi-a vorbit,
spunându-mi, pentru că l-am ajutat,
va ţine seama, şi mi-a mulţumit.

Şi-a arătat, apoi, un dar divin
şi s-a-nalţat spre ceruri într-un fel
ce m-a uimit, Am zis, într-un suspin:
"Voi fi şi eu un înger, ca şi el."

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua cerului albastru

Un cer plângea, odată, în albastru,
sub pleoapa-ntunecată de un nor
purtând un gând trufaş, necruţător,
şi un mesaj ce anunţa dezastru.

I s-ar fi scurs albastrul tot în mare
de n-ar fi fost, departe-n incolor,
o stea ce strălucea, privind cu dor
şi c-o lumină ce-amintea de Soare.

Şi-a strecurat prin nor şi gând o rază
ce a pătruns cu dragoste, intens,
în cerul devenit un gol imens.

I-a readus albastrul, îl veghează,
i-a dat culoare, noaptea-i luminează,
iar totul are-acum, la cer, un sens.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai spre casă

Tăunul acesta a venit ţintă
spre mine...
Avea un zar
dintr-o boltă cerească
şi m-a întrebat
Zi sau noapte?
Iar eu am zis la repezeală...
zi!
Atunci e stângul!
Şi a intrat în ochiul meu stâng
mai repede decât noaptea
atras de floarea cenuşie
din spatele ochiului meu.
Tăunul acesta
se lovea de tâmple
împrăştiind lumina minţii.
Cu aripa lui stângă
prin nara mea dreaptă
cu aripa lui dreaptă
prin talpa mea stângă
zbura
în defileul inimii
aruncând din burta lui largă
larve
de zbor!
Eu cu trenul în spate
cu trenul în faţă
cu Dunărea în braţe
şi cu şinele stelei marfar
la picioare
mă prefăceam
în larvă
de tăun
pe dealul din spatele casei
printre crengile de prun
într-o prună de cătun...

poezie de Alin Gheorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi m-am gândit, cu drag, la tine

Azi m-am gândit cu drag la tine,
Aşa cum fac de multe ori.
Aş vrea să ştiu doar că eşti bine
Şi ai în preajmă mii de flori.

Azi m-am gândit cu drag la tine,
Aşa cum fac de multe ori.
Aş vrea să ştiu doar că eşti bine
Şi eşti departe de ninsori.

Azi m-am gândit cu drag la tine,
Aşa cum fac de multe ori.
Aş vrea să ştiu doar că eşti bine
Şi-ţi cresc aripile, şi zbori.

Azi m-am gândit cu drag la tine,
Aşa cum fac de multe ori.
Aş vrea să ştiu doar că eşti bine,
Şi că pluteşti pe-o mare de valori.

Azi m-am gândit cu drag la tine,
Aşa cum fac de multe ori.
Aş vrea să ştiu doar că eşti bine
Şi, că te bucuri de scrisori.

Azi m-am gândit cu drag la tine,
Aşa cum fac de multe ori.
Aş vrea să ştiu doar că eşti bine
Şi, către visul meu cobori.

Azi m-am gândit cu drag la tine,
Aşa cum fac de multe ori.
Aş vrea să ştiu cât eşti bine
Şi, doar de cine-ţi este dor.

poezie de Maria Tonu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţă nescrisă

M-am lăsat dorită în braţele tale
de când mi-ai zis că primăvara a inventat
aşternutul fânului cosit,
atunci m-am încredinţat că exişti;
ia-mă cu tine în lumea increată
să-ţi dăruiesc un gând nerisipit
rătăcind de mână
într-un loc curat
simplu şi albastru
acolo unde răul nu ajunge,
voi fi doar a ta
în anotimpuri toate care trec prin mine,
tu doar pune-ţi sufletul aproape
si ascultă-mi clipa...

M-am lăsat în dorinţa ta nescrisă
la margine de lume
spre miracolul din suflet
unde "te iubesc" are gust de veşnicie...

poezie de Lusiana Drăguşin (23 februarie 2013)
Adăugat de Lusiana Drăguşin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am uitat

Am uitat de mine într-un vers
M-am ascuns într-o lacrimă
Şi-n cădere lentă m-am prelins
De sus în jos într-o sferă infimă.

Am uitat să trăiesc şi am adormit
Pe caldarâm, cu faţa în sus şi am visat
Într-un dor mereu nemărginit
Am pierdut, mai apoi şi ce-am sperat.

Am uitat să mai respir în zborul căzut
Şi în propria-mi nimicire am atins
C-un cuvânt, un tărâm nevăzut
Dar oarbă fiind, l-am pierdut şi s-a stins.

Am uitat să dispar dintr-un vis în zori
Şi am văzut o lacrimă ce m-a topit
Transformând clipa mea în vapori
Într-o frunză veştedă m-am risipit.

Am uitat că trebuie să mai şi gândesc
M-am ascuns într-o cochilie de melc
În secret, am abandonat tărâmul lumesc
M-am cuibărit în lună-n patul semicerc.

Am uitat de un vis, dar şi el m-a uitat
Prin firul vieţii ce mereu se-nnoadă
Mai am minutul ultim ce l-am aşteptat
Ce vis ar mai putea să se-ntrevadă?

poezie de Violeta Ionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al cincilea anotimp

Nu sunt păcătoasă, Doamne,
Dar am păcătuit.
Ingerul ce mi l-ai sortit
Nu mai e alb –
In curcubeu l-am vopsit.
Am greşit, m-a iertat
Si iar am greşit.
Acum, prea de tot ostenit
De netihnă şi de ruşine,
Se ascunde de ceilalţi îngeri în mine.

S-a dus primăvara,
E zăpuşeală şi vine vara.

Pe îngerul meu
Intemniţat la mine in vine
Aş vrea să-l las
Să se întoarcă la Tine.
Să-l ierţi Doamne
Si înapoi să-l primeşti!
El nu e vinovat,
Prin cotloane lumeşti
Eu l-am ademenit,
L-am purtat pe cărări întortocheate
Făcând din şoapte urlet, din zi noapte,
Cu vanitatea mea l-am otrăvit,
Amăgindu-l pe el, pe mine m-am minţit,
Mi-a fost de mine milă – pe el l-am umilit,
L-am pus la încercări nenumărate
Si bune şi rele, şi gânduri şi cuvinte şi fapte.
A fost, cum doar Tu ştii, şi rău şi bine.

S-au dus primăvara, vara,
E umezeală şi toamna vine.

Ingerului meu vreau să-i fiu înger, Doamne,
Să-l las să Ti se-ntoarcă-n cer.
Vreau să-l despart de păcat, să-l dezleg de jurământ,
Si, cum m-a învăţat,
Am să Te rog, am să aştept şi-am să sper.
Am să mă aşez pe pământ
Intr-un culcuş de frunze aurii
Si-am să-mi desfac bluza,
Apoi pielea, apoi coastele,
Am să-i scot din mine aripele,
Am să le spăl cu lacrimi,
Am să le usuc cu răsuflarea,
Am să le mângâi, am să le cânt.
Am să îi spun că m-am mărturisit,
Că m-ai auzit, că m-ai ascultat, că m-ai iertat,
Că poate să mă părăsească liniştit.
Am să mă învelesc apoi încet
Cu multe frunze ruginii
Si-am să sper şi-am să aştept să mă auzi şi să vii.

S-au dus primăvara, vara, toamna,
E de-acum frig şi vine iarna.

Când frunzele se vor chirci
Si fulgii-mi vor intra sub bluză
Si sub piele şi sub coaste,
Nu ca zbaterea de aripă
Ci ca un pumnal ascuţit,
Voi şti că l-ai primit, Doamne,
Pe îngerul meu ostenit
Inapoi în cetele Tale,
Iar albul zăpezii
Va fi umbra tremurătoare,
Sub mângâierea Ta,
A aripelor lui străvezii.

S-au dus primăvara, vara, tomna, iarna...

Din cotloane cereşti
Mâna Ta hotărăşte
Al reînvierii răstimp:
Ca mereu eu întârzii, mângâind zăpada
In al cincilea anotimp.

poezie de Marina Samoilă
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fii îndrăgostit înseamnă doar să fii într-o stare de anestezie la nivelul percepţiei — să confunzi un tânăr oarecare cu un zeu grecesc sau o tânără oarecare cu o zeiţă.

aforism clasic de H.L. Mencken
Adăugat de Dana Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicio pagubă

Numai azi, că-i Dragobete,
M-am gândit să-mi scot şi eu
Dorul de la naftalină
(Ăsta-i sufleţelul meu).

Şi era, săracu', mare,
Că abia mai încăpea
Printr-un atriu, şi-ăla tare,
Obosit de cât muncea.

Şi l-am scos (ştiu, faceţi glume!),
Dar l-am scos, îmi amintesc,
Şi i-am zis: "Ia du-te-n lume,
După fete ce iubesc!"

Mi-a plecat în lume dorul
Şi vă-ntreb: nu l-aţi văzut?
Dau anunţul: "Găsitorul,
Să-şi păstreze... ce-am pierdut",

Că mă simt şi eu mai bine
Fără el, acum am loc
Şi în atriu, şi... la mine...
Numai azi... de am noroc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!