Steaua cerului albastru
Un cer plângea, odată, în albastru,
sub pleoapa-ntunecată de un nor
purtând un gând trufaș, necruțător,
și un mesaj ce anunța dezastru.
I s-ar fi scurs albastrul tot în mare
de n-ar fi fost, departe-n incolor,
o stea ce strălucea, privind cu dor
și c-o lumină ce-amintea de Soare.
Și-a strecurat prin nor și gând o rază
ce a pătruns cu dragoste, intens,
în cerul devenit un gol imens.
I-a readus albastrul, îl veghează,
i-a dat culoare, noaptea-i luminează,
iar totul are-acum, la cer, un sens.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.