Lupii albi

A fost, pe vremea dacilor, o zi
în care, din tărâmuri depărtate,
de care nimeni nu se-arat-a şti,
au apărut fiinţe mai ciudate

la care nimeni pân-atunci, vreodat',
cu ce ştia din vremile trecute,
nu s-a gândit că ar fi existat
şi c-ar putea pe oameni să-i ajute.

N-au fost miraţi să vadă patru fraţi
venind spre ei încrezători, în seară,
şi nu s-au arătat înfricoşaţi
de-nfăţişarea lor... altfel, bizară.

Atât de tineri, îmbrăcaţi în alb,
alura lor era deosebită,
iar ziua, lupi enormi cu părul dalb,
puterea le părea şi mai cumplită.

Cu dinţii lor puteau să facă praf
şi să trimită înspre veşnicie
duşmanii ce-ar veni, porniţi pe jaf,
sau hoţii de pământuri şi-avuţie.

Curând, chiar regele i-a invitat
să-i ţină, în cetate, companie,
dar nici măcar acesta n-a aflat
de unde lupii ar putea să fie.

Au apărat regatul şi pe daci,
şi-au fost iubiţi cum regii, niciodată,
n-au fost apreciaţi de cei săraci,
iar vitejia lor era cântată.

Şi-n ţară toate bine ar fi mers
cât timp cei patru apărau hotare,
dar regele-a venit cu un demers
stârnind în lupii albi o supărare,

Căci ei n-ar fi pornit nicicând atac,
să cotropească ţările vecine,
doar ca să-i facă regelui pe plac.
Nu, asta n-au crezut că se cuvine.

Au fericit al dacilor popor,
iar dacă au plecat spre veşnicie,
ei au rămas, de-atunci, drapelul lor,
al dacilor de pe a noastră glie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neam... de dinainte...

Am fost de viţă Burebişti,
De Decebali, nu securişti,
Din viţă nobilă de daci,
Primordială, nu săraci!...
Am pus curaj în adevăr
Căci nu ştiam de-al Evei măr,
Era în noi doar o fiinţă,
Spre nemurire o credinţă!...
Am fost şi ţepele lui Vlad,
Zăgazul unui neam de brad,
Am pus ca temelii Ştefani,
Am fost un zimbru printre ani!...
Nu ne-a ajuns şi-am spus – Pe cai!
Viteji ca nume într-un Mihai,
Dar nimeni n-a venit cu scuza
Şi n-au ştiut c-am fost şi Cuza!...
Am fost prin toate voievozi,
Oneşti, cuminţi dar nu nerozi,
N-am arătat c-am fi novici,
Prin gând am fost Eminovici!...

Am fost de viţă... cum am fost,
Obiect pierdut i-acum de rost?
Ni s-a borşit viţa... de vie?!
Eu totuşi sper că viţa-i vie!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (10 octombrie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (2)

Ea a plecat, iar el... ce chin!
Că n-a avut, de-atunci, senin,
Ci doar furtună, iar alin,
Acolo- n peştera-cămin,
Nu are, ci doar gândul-spin
Că nu e în "ceva"... deplin.

Şi s-a gândit, s-a răsucit,
Pân'-o idee i-a venit:
A mers la vraci, s-a spovedit,
I-a spus cât e de chinuit,
Şi, cum să spun, a reuşit
Ceva de neînchipuit.

Ce a făcut, ce n-a făcut,
Nu pot să spun, că n-am văzut,
Dar, ce-a fost mic a tot crescut
Cât? - ce să zic? – de necrezut,
Că, dintr-un jet a prefăcut
O stâncă mare, într-un lut.

Iar peştera, de-atunci, a fost
Nu doar cămin şi adăpost,
Ci la pelerinaj, un rost:
Ieşirea multora din... post,
Căci - de! - mărimea are-un cost,
Iar el... plăteşte, că nu-i prost.

Curând, chiar soaţa a aflat
Şi n-a putut, n-a rezistat,
S-a prezentat, a comparat,
Apoi, spre noul ei bărbat
A zis "Kum vo" şi... a plecat.
(Traduc: "- Eşti no.2, păcat!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcurs invers

De n-ar fi fost un ieri, nu-i azi
Şi mâine nici nu s-ar ivi;
Deci conuri, n-au fost pân' la brazi?
Şi atunci Pământul, din ce-ar fi?

Înainte să fi fost eu, eul,
La început de tot, ce-am fost?
De unde-mi vin; e pedigreul
Stră, stră, străbun... şi-am, mâine, rost?

Şi ieri, fiind sigur un uitat,
Neseîntorcând, să-l am o probă,
Nu-i viitorul cert datat?...
Şi-l pot proba, cum nouă robă?!?

Deci viitoru-i începutul,
Căci el, de n-ar fi aşteptat
În ce voi fi vreodat', trecutul...
Eu, astăzi, n-aş fi existat!

Deci mâine am fost... Ieri, m-a ratat!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-şi face mendrele cum ştie el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, şi pretutindene, pe mare şi pe uscat, să vâre vrajbă între oameni şi să le facă pacoste. Atunci dracii s-au împrăştiat, iute ca fulgerul, în toate părţile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-a putea trebălui ceva şi pe-acolo; doar a face pe vrun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-şi chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vrun bou, pe alţii să-i facă să se bată până s-or ucide, şi câte alte bazaconii şi năzbutii de care iscodeşte şi vrăjeşte dracul. Ce-or fi isprăvit ceilalţi draci nu ştim, dar acestui de la pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre şi punte ca să-şi vâre codiţa cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla. Şi tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă de-o pârtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe urma ei şi se duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică), El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau. Şi ei, auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut. După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină. Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat.

Sfântul Marcu în Sfânta Evanghelie după Marcu, Învierea Domnului. Trei arătări. Porunca botezului. Înălţarea la cer. - 16:9-14
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti un om mare. Dar de unde să ştiu asta dacă soarta nu ţi-a dat prilejul să îţi arăţi meritele? Ai venit să concurezi la jocurile olimpice, dar nu mai este nimeni acolo în afară de tine: câştigi cununa, dar nu victoria. Ai felicitările mele, dar nu ca un om puternic, ci ca unul care a dobândit consulatul. Ai câştigat o funcţie. La fel i-aş putea spune omului bun. Dacă nici o întâmplare mai dificilă nu i-a dat măcar o ocazie în care să-şi poată arăta tăria de caracter: te consider nefericit pentru că nu ai fost niciodată nefericit: nimeni nu va şti de ce ai fost în stare, nici măcar tu însuţi. Nimeni nu a aflat ce poate fi decât fiind pus la încercare: aşa se face că unii, ieşind singuri în întâmpinarea nenorocirilor, li s-au expus şi au căutat un prilej prin care virtutea lor, altminteri menită să se piardă în obscuritate, să strălucească.

citat celebru din Seneca
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am vorbit niciodată despre evrei cu respectul care li se cuvine, şi asta din cauza temperamentului meu elen... Acum văd că grecii n-au fost decât nişte adolescenţi frumoşi, în timp ce evreii au fost tot timpul bărbaţi puternici şi neînduplecaţi... şi dacă mândria naşterii n-ar fi contrară spiritului bătrânului revoluţionar şi democrat ce sunt, aş putea fi mândru... că sunt descendent al acestor martiri care au dat lumii un Dumnezeu şi o morală şi care au luptat şi suferit pe toate câmpurile de luptă ale spiritului.

Heinrich Heine în Confesiuni (1854)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se căţărau pe nori,
erau poveşti ce adânceau misterul
îndrăgostiţilor rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reţinut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Ştia să lupte şi o dovedise
în crâncene-ncleştări cu un duşman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit şi-avea nevoie
de-o aură şi de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre şoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetăţii,
frumoasă, ca o sfântă între sfinţi,
era întruchiparea voluptăţii
în ochii lui ce-o adorau, cuminţi.

Şi se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
şi, fără a mai sta pe gânduri,
la uşi întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a ştiut,
căci de atunci şi, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai ştiut de vreun sărut.

El pare fericit şi străluceşte
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-aminteşte
că stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată nespus de frumoasă, dar atât de trufaşă, de nu putea să-i găsească nici un peţitor pe gustul ei. Pe cei care veniseră-n peţit până atunci, fata reuşise să-i facă să-şi ia tălpăşiţa. Ba îi mai şi batjocorise pe deasupra!

începutul de la Împăratul Cioc de Sturz de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gnomi

Regatul gnomilor din era-n care
luptau cu spiriduşi sau vrăjitoare,
se întindea pe sub pământ departe,
în locuri neumblate şi deşarte.

Trăia, pe-atunci, Dasufis, un goblin
c-un spirit liber, vesel şi blajin
îndrăgostit de gnoma Anakis,
cu care să se-nsoare a decis.

Iar Anakis, frumoasă ca o zână,
a hotărât să-i fie lui stăpână,
căci lumea lor era matriarhat
în care n-avea funcţii vreun bărbat.

Şi, uite-aşa, au pus de pirostrii,
cu invitaţii sub pământ, solii,
cu pregătirea vechilor costume,
şi daruri adunate de prin hume.

A fost o nuntă mare, dar surpriza
ce i-a uimit pe toţi, a fost franciza
cu care i-a blagoslovit regina
când le-a-nmânat papirusul cu mina.

De-acum, cei doi puteau să scoată aur
şi să-şi creeze singuri un tezaur,
căci gnomii şi goblinii îşi adună,
din focuri ce se văd sub clar de lună,

Şi numai cerului ridică rugă
ei, ce-au jurat nicicând să fie slugă,
încrezători în forţa lor divină
şi-n suflete cruţate de vreo vină.

Ei sunt mărunţi, dar spiritul puternic,
deschis, frumos şi nicidecum cucernic,
le dă o forţă ce-i temută-n lume,
iar bogăţia lor e de renume.

Cei doi şi-au construit, curând o casă
la rădăcina rece-ntunecoasă
a unui arbore din vechea eră,
nici prea bogată, nici prea austeră,

Dar cu fereastră mare spre lumină
ascunsă de a muşchilor patină,
în care numai noaptea îşi fac vatră,
căci ziua dacă ies, devin de piatră.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă şi o zi

Din alte lumi şi timpuri sau, poate, dintr-un vis,
Te-ai avântat spre oameni prin porţi ce s-au deschis,
Lăsându-ţi libertatea o viaţă a trăi
Alături de acela pe care-l vei iubi.

Ne-ai studiat, mirată, şi chiar din prima clipă,
Ai înţeles: iubirea nu-i, pe Pământ, risipă.
Dorită? Da, de-aceia ce spun, la toate: "Vreau!",
Uitând să mai împartă ceva cu cei ce n-au.

Hulită? Da, se-ntâmplă la cei ce n-ar putea
Să-i înţeleagă taina, să ştie cum e ea,
Să-i simtă ne-ntinarea, puterea, bucuria,
Şi să-i accepte-n suflet lumina şi domnia.

O cunoşteai de-acolo, din vechea lume-a ta,
Şi-i căutai pereche: pe-acel ce-ţi poate da
Aceeaşi încântare în visul de-a iubi
Tot ce te înconjoară, o viaţă şi o zi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care au fost înaintea noastră au făcut mult, dar n-au făcut totul; cu toate acestea să-i respectăm şi să-i venerăm.

Seneca în Lumea în gândire
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Urându-i-se singur în stihii,
A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii
Şi s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi.
Se puse-aşezământul dintre fraţi.

Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam
Trândav şi nărăvaş strămoşul meu
Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf şi niţeluş scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări,
Stingher,
Făcuse şi luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greşit,
Şi că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu.
Nu-i vorbă, nicio poză nu ne-nvaţă
Cum ar fi fost omul dintâi la faţă.

Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Şi-a zămislit-o şi pe Eva.

Mai poţi căsca de lene, iarăşi,
Când ai o soră şi-un tovarăş?
S-au luat de mâini şi-au cutreierat
Grădina toată-n lung şi-n lat.

Să nu te miri că, şovăind şi mici,
Li se julea şi nasul prin urzici.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa gândului hoinar

S-a-ntipărit bizara întâmplare
În mintea lui, în trupul său bolnav,
Prin amintirea-ceea ce-i apare
Şi-i îngrozeşte sufletul firav,

Căci vis nu este, nu e un coşmar
Ce-l chinuie în starea de visare –
E-o revenire-a unui gând hoinar
Ce-i readuce clipa care doare.

Iar clipa-ceea nu a fost, o ştie!
Nu poate înţelege: cum se poate
Un lucru care n-ar putea să fie,
Să-i tulbure convingerile, toate.

Cum să-şi explice zbaterea nebună
Din ziua-n care ceru-a devenit
Pe jumătate-ntunecat, cu Lună,
Cealaltă - zori născuţi din asfinţit?

Ce-a fost: o zi, o noapte de iubire?
Cum ar putea, acum, să-i dea de rost
Acelui gând ce-aduce-o amintire
A unei întâmplări ce nu a fost?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am fost vreodată în New York

După masa de seară, spuse el:
"Mă duc la colţ ca să-mi cumpăr ţigări."
Ea îl strigă: "Ia-ţi cheile cu tine,
Mă duc să văd dacă micuţii dorm."
Iar el închise uşa trist,
Coborî scara veche plictisit,
Scara de lemn, mirosind încă a lac,
Ieşi în stradă-n vântul rece
Şi se gândi: ce-ar fi să plece,
Să nu se mai întoarcă, niciodat'.

"N-am fost vreodată în New York
Şi n-am fost încă în Hawai
Sau în San Francisco în jeans rupţi la genunchi,
N-am plecat niciodat' de-acasă,
Nici liber n-am fost niciodată,
Ce-ar fi să scap de griji,
Să fug, să nu mă mai întorc?"

Şi cum sta el în stradă şi gândea,
Îşi dădu seama c-ar putea pleca,
Avea la el bani, paşaport,
Poate acum vreun avion zbura,
Şi ar putea lua un taxi
Sau după colţ, dac-ar fugi,
Ar prinde un troleu spre aeroport,
Ar face autostopul, sau fugind...
Dorul din el l-ar duce-oriund'
Şi-n stradă stând, plănuia fuga sa.

"N-am fost vreodată în New York
Şi n-am fost încă în Hawai
Sau în San Francisco în jeans rupţi la genunchi,
N-am plecat niciodat' de-acasă,
Nici liber n-am fost niciodată,
Ce-ar fi să scap de griji,
Să fug, să nu mă mai întorc?"

Şi-ntr-un târziu nu mai găsi alt drum,
Se îndreptă spre casă mut, acum
Urca pe scara veche mirosind a lac,
Femeia-l striga: "Unde ai stat
Atât de mult, ce s-a-ntâmplat?"
"Ah, nimic, dragă, era coadă la tutun."

"N-am fost vreodată în New York
Şi n-am fost încă în Hawai
Sau în San Francisco în jeans rupţi la genunchi,
N-am plecat niciodat' de-acasă,
Nici liber n-am fost niciodată,
Ce-ar fi să scap de griji,
Să fug, să nu mă mai întorc?"

cântec interpretat de Udo Jurgens, muzica de Mihael Kunze, Udo Jurgens, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manchester City-Steaua 6-0

Băieţii lui Reghe..."cei de aur"
Au fost de City rău umiliţi
N-au primit nici măcar un laur,
De-ntreaga ţară-au fost batcojoriţi.

Şi-acasă... pe Arena Naţională
E chiar uşor să-i umileşti.
Părtaşi la coregrafia specială,
Intitulată "Doar Dinamo Bucureşti".

Veniţi cu speranţă în tribună
Nu ştiau că-i paşte umilinţa.
Au realizat-o frumos, împreună
Cu toată determinarea şi voinţa.

Mai târziu, crainicul i-a sfătuit
Să dezbrace minunata vestă.
Voinicii chiar s-au împotrivit
Nu bănuiau c-a fost o festă.

A sosit şi umilinţa jucătorilor,
Englezii cinci goluri au dat
Şi-adio Liga Campionilor,
Dar cam simplu au scăpat!

Steliştii trăiau un coşmar, nu un vis
Râdea lumea-n ţară şi peste hotare,
Iar toate ziarele, amuzate-au scris
Despre-a câinilor frumoasă-nscenare!

Şi-au plecat ei să joace-n deplasare
Îmbrăcaţi în culorile rivalei de moarte.
Un echipament afişat cu mândrie mare,
Căci doar Dinamo e mai presus de toate!

Vai, dar ce jale, dar ce tristă soartă,
Scorul contra lor este 6-0 la general.
Mingea n-a vrut să intre-n poartă,
N-au fost ajutaţi de către central.

Steaua-i fără noroc, fără izbândă
A stat mai mult în apărare,
Formaţia slabă, chiar tremurândă
Şi sunt de râs în continuare.

După trageri... se dădeau zmei de zmei,
Nu se confruntau deloc cu realitatea
Şi-au părăsit terenul umiliţi, vai de ei
După ce-au stabilit englezii dreptatea.

În Europa League... sunt "retrogradaţi"
Vor o minune, o grupă cât mai uşoară.
La revedere... masă a celor bogaţi
Vicecampioana revine dezamăgită-n ţară.

Doar Dinamo a intrat în istorie
Cu frumoasa minune de la Liberec,
Echipa ce a dobândit glorie,
Dar mulţi... cu vederea rapid trec!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (24 august 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (3)

Bărbatul ei nu mai era
Nici prost, nici bleg, cum îl ştia,
Şi, chiar atunci când încerca
Pe plac să-i facă, ea vedea
Că nu-i deloc atent la ea,
Iar mintea-i e... altundeva.

Şi s-a gândit, s-a perpelit,
Dar, iată, ziua a sosit
-eu nu ştiu cine-a ciripit-
Când o idee i-a venit
Şi cerului i-a mulţumit
Că ruga i-a-mplinit.

S-a dus şi-a reuşit, cumva,
Ca sapiensa blondă, rea
De muscă sau de altceva,
Să fie de acord cu ea
Că sigur-sigur, i-ar plăcea
Cu amândoi alăturea.

Că-n peşteră nu i-ar fi frig,
Şi-ar fi, desigur, un câştig
La foc, în loc de pipirig,
Un lemn, din cele ce se-nfig
Cu vlaga unui cucurig
Vestit, cu, la femei, cârlig.

Aşa a fost: în trei amor,
Iar anii au trecut uşor,
Şi-n peşteră, muncind cu spor,
Au apărut, încetişor,
Cinci puradei. Iar el: "Vum knor!"
(Înseamnă: "Recunoscător!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce a adus nou creştinismul în lume nu este nici iubirea, nici păcatul, nici pe Dumnezeu şi nici măcar pe îngeri. Toate au fost înainte şi oamenii au trăit şi au murit cu ele. Dar ei n-au trăit şi n-au murit cu voluptatea de a muri. Sub toate inimile creştinismul s-a instalat ca un spin. Şi ele s-au dilatat de câte ori înţepăturile lui nu le atingea marginile. Căci petele roşii au fost totdeauna deliciul ascuns al creştinismului, şi martirii lui n-au făcut decât să transfigureze cosmosul într-o mare de sânge. Ei au plâns lacrimi roşii, ca tot creştinismul de altfel. Sinistrul înfrânge sublimul în această religie de amurguri incendiare.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!