La marginea unui vis

totul se petrece fără cuvinte
să nu mă mai gândesc la ele le-am uitat pe toate
să-i simt respiraţia am îmbrăţişat un castan
promiţătoare crengile i s-au deschis braţe
ale unei toamne strânse din toate pădurile
în lumina căzută din sud

somnolentă o castană se răsfaţă
inconştient strânsă în palma aceasta
ciudat de caldă lipită de tâmplă la marginea unui vis

ţi-am atins în treacăt cele zece degete
exersam nerăbdarea copacului ce-şi tremură
fără zgomot coroana cameleon
ce noroc pe mine cu acest castan din marginea grădinii
mai ales cu această castană lustruită până la strălucire
pe care o voi îngropa în faţa ferestrei
pentru umbra senzaţiei

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simetrie aproximativă

gândesc ciudat
în fiecare zi mă gândesc la toamnă ca şi cum nu m-aş gândi
nesfârşitele desprinderi închise-n propriul cap nu cer să fie înţelese prin ricoşeu
mi-e foarte greu să plec de acasă
aici îmi pun
aşa ca pe o cenuşă caldă pe lista de priorităţi
numai pe ea s-o am în minte
inima
ea mă spune pe mine iar acest
proiect
trebuie dus la bun sfârşit
povestea e bine să faci cu inima ceea ce faci
nu durează mult dar atunci se aud bătăi în coşul pieptului
sunete de frecvenţă înaltă şi sentimentul de sens se instalează în toate cele patru camere
altfel totul ar suna a gol într-o mare de întuneric
în care s-ar pierde şi copacii pădurilor de esenţe tari
au fost mai multe toamne
venite din ochii zărilor cu acelaşi foşnet de frunze uscate
dar ca aceasta ce mă face să păşesc mai gingaş
n-a fost niciuna aşezată la picioarele mele
au venit
unele cum au venit s-au ascuns într-un ulcior
niciodată nu voi şti dintre ele care să fi fost cea adevărată
pierdută
în marea verde a pupilelor toamna are şapte ani

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simetrie aproximativă

gândesc ciudat
în fiecare zi mă gândesc la toamnă ca şi cum nu m-aş gândi

nesfârşitele desprinderi închise-n propriul cap nu cer să fie înţelese prin ricoşeu

mi-e foarte greu să plec de acasă

aici îmi pun
aşa ca pe o cenuşă caldă pe lista de priorităţi
numai pe ea s-o am în minte
inima
ea mă spune pe mine iar acest
proiect
trebuie dus la bun sfârşit

povestea e bine să faci cu inima ceea ce faci
nu durează mult dar atunci se aud bătăi în coşul pieptului
sunete de frecvenţă înaltă şi sentimentul de sens se instalează în toate cele patru camere
altfel totul ar suna a gol într-o mare de întuneric
în care s-ar pierde şi copacii pădurilor de esenţe tari

au fost mai multe toamne
venite din ochii zărilor cu acelaşi foşnet de frunze uscate
dar ca aceasta ce mă face să păşesc mai gingaş
n-a fost niciuna aşezată la picioarele mele
au venit unele cum au venit s-au ascuns într-un ulcior
niciodată nu voi şti dintre ele care să fi fost cea adevărată
pierdută în marea verde a pupilelor
toamna are şapte ani

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub ochii închişi

îi zâmbesc lumii fără nimeni
prin fereastra
deschisă pentru o metaforă ce se ofilise
nu mă mai tem de şarpele casei chiar dacă
într-o zi s-ar sprijini în ea
el nu ştie dar locuieşte în mine
ca un vis credincios
în sublimul neliniştilor mele

în orizontul apropiat îmi iau locul
mă cuibăresc lângă mine
în faţa ferestrei de la mansardă sunt eu surâd
am zece degete albastre şi ochii din căprui au devenit în stropii de ploaie
verzi frunze lipite de geam
curioase
cât e înlăuntru de toamnă
şi nu-i
nu-i nicăieri cel ce moare
sub ochii închişi brăzdează câmpuri pentru margarete

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nucul de lângă castan

Sunt în toamnă, pe o bancă ciudată,
uitată sub nucul de lângă castan.

Petale uscate de dorinţe vechi
picură amarul în păduri arse.

Tâmplele îmi sunt prinse cu spinii arşi
în sărbătorile unse cu prostie.

Cuvinte nu pun pe autostradă,
am urcat cu ele doar o potecă.

Tăcerea tremură uşor, ascunsă
pe lumina de surâs a ochilor.

Aş rosti un vers sau o rugăciune,
ca să înflorească lăcrămioara,
sau liliacul cu zâmbet pe bucurie.

Am vrut o frumuseţe limpede,
dar lipsită efectiv de forme,
pe care n-am găsit-o niciodată
pentru că nu avea nici o formă.

Aud în amurg un murmur venind,
fără forme, dinspre o bancă tristă,
uitată sub castanul de lângă nuc.

poezie de Constantin Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o noapte visam că mergeam pe marginea liniei ferate. Mă simţeam descurajată şi vroiam să termin cu toate. Ceva nu ţi-a plăcut în această plimbare a mea, ai venit şi m-ai privit întrebător. Atunci m-am aşezat în iarbă şi am început să plâng în hohote uscate, fără lacrimi. Şi pentru că mă priveai mai departe întrebător, ţi-am spus: "Am vrut să mă arunc înaintea trenului". Te-ai uitat la mine uluit. "Care tren?" "Trenul care va veni". "Dar îl aşteptăm de atâta vreme şi nu vine, mi-ai zis. Cum îţi închipui că va veni tocmai când te plimbi tu pe marginea şinelor?" Am scuturat din cap şi ţi-am dat o explicaţie care şi pe mine m-a uimit. "Dacă m-ai fi lăsat, ai fi văzut că venea. Toată viaţa m-a urmărit ghinionul. N-am obţinut nimic decât după ce nu mai aveam nevoie. Din moment ce nu mă mai urcam în tren, ci mă aruncam înaintea lui, trenul ar fi venit".

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de cubbyx
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el -- "el" eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Când trăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vânturi -- păstrându-i ei numai un colţ adânc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gândesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere -- nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeul era roşu

Aveam o suferinţă de spus lumii
Dar în aceea zi, lumea nu s-a trezit

Am umblat prin toate castelele ştiute
Să despart istorii de Dumnezei
Să usuc vreascuri pentru o iarnă
Fără zăpadă şi colindători

Aveam însă un zâmbet de arătat prietenilor
Dar în aceea clipă, ei nu mă vedeau

Atunci am răsturnat toate paharele din case
Le-am dat păsărilor tot grâul din hambare
Să pregătesc universul pentru o zi de toamnă
Fără culoare, fără timp şi fără secundare

Aveam totuşi o iubire pentru tine
Dar în această viaţă, nu m-ai privit

Am prins în braţe crinii şi trandafirii cei albi
Şi am mers spre marea-nvolburată
De la marginea hotarului dintre frică şi cald
Acolo, cu toţi m-aţi întrebat de ce am întârziat.

poezie de Anca Pepelea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonie de toamnă

patru degete fără degetul mic
ciupesc subţire arp arp
molatici greierii nu mai ajung la cele şapte pedale do re mi fa sol la si
nu mai pot lungi coardele între paltin abanos şi scoruş
unei turme de oi sacrificate îi vibrează intestinele - strune
colorate între brazi palisandri şi arţari -
aeriene jocuri de funigei curg printre degete
fluide pădurile foşnesc corpul toamnei în cutia de rezonanţă a unei harpe
între marginile triunghiului şi inscripţii chirilice
un fior de nicăieri aduce miros de zăpadă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O şoaptă

cioplit dintr-un copac mort în alt veac
scaunul agonicei lumi
a înţepenit într-o cută a gândului
sprijinit pe trei picioare înfăşurate în sfori de
cânepă veche până la putrezire
- această realitate nu mai înghite atâta tristeţe strânsă
în nişte vreascuri bolnave pentru iarna ce se apropie -
pe cer se întâmplă lucruri ciudate
umbrei prăfuite din dreptul ferestrei
i-ar fi de ajuns
o şoaptă subţire pe unda cugetului
de la Cel Ce îşi deschide toate cămările inimii
spre fiecare

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mână, Dumnezee

mi-ai cerut să Te las să mă ţii de mână
şi eu Te-am lăsat iar Tu
m-ai aşezat
pe prima treaptă a scării de argint întinsă
până în nimicul nopţii
dar câte stele încăpeau pe cerul negru
ca de pe o broboadă cadeau
să încolţească
seminţele liniştii
peste umbrele treptelor întipărite
pe cele zece degete de la picioare

tu povesteai despre un pescar din împrejurimi
ce culegea cu mâna din stele
fosforescentă lumina
după care am închis fereastra
şi am deschis o parte din mine
pipăiam cu ochii încăperea să-mi întipăresc
făptura
şi n-a fost vis dimineaţa
prin rana mea trecuse
vindecătoare o mână, Dumnezee

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Dacă aţi avea credinţă..."

(se va arunca sau nu muntele...)

nu eşti decât o bocceluţă plină de resturi de vise
ai aflat cu două secunde înainte de-a fi viu
nu e nimic dramatic în asta
te-a prins în plasă insomnia cuiva care a mestecat îndeajuns de multe furtuni
pentru a-şi legitima respiraţia
şopteşti afirmi urli pe toate portativele vântului
sunt
neîndoios sunt
sunt pentru că recunosc pietrele şi izvoarele care urcă în ele
până la inima focului
oamenii care-şi fac culcuş în coama valului
şi pun clipei brăţări de asfinţituri
măştile pe care le-am purtat cu mândrie acum compost
unei stele prea slabe
toate s-au înfruptat din mine cândva apoi m-au uitat

cineva aşteaptă să te locuiască fraudulos
exact când credeai că ţărmul în care ţi-ai înfipt glezna
n-o să deplaseze orizontul spre stânga
că sângele pădurii şi-al animalelor îţi va lăsa pete pe suflet pe care nici o maree
n-o să le poată dilua

câteva mişcări tectonice în vraja nopţii cunoaşterea amăgitoare a cărnii
schema unei nebunii obişnuite a ochilor îţi cojeşte iluzia de putere
în timp ce-ţi vei da bineţe-n pupila străinului
şi vei continua să bei din arterele lui mereu însetat de a fi
la umbra exilului

niciodată aici nimic nu va fi deajuns nici o garanţie că lumina
(acest portal ce-şi mută coordonatele aleatoriu)
nu se va sinucide dramatic în tine

în laguna unui vis putrezit de-aşteptare un înger se spală de-ndoială
şi te îmbracă

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub pleoapele închise

îi zâmbesc lumii fără ea
fereastra e deschisă pentru o metaforă ce se ofilise
nu mă tem de şarpele verde al casei
acum el locuieşte în mine
ca un vis credincios în sublimul neliniştilor mele
mă însoţeşte
când sub pleoapele închise brăzdez câmpuri pentru margarete

în orizonturi roşietice îmi iau locul
şi mă cuibăresc lângă mine
în faţa ferestrei de la mansardă
eu sunt eu am zâmbit
şi nu mă verifică nimeni

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou anonim

de origine fără culoare
cu toate acestea pur şi simplu colorată ca o salamandră
rochia şuierată o lipeşte de trup
în timp ce ochi mari se deschid
interminabilă privire verde
sub gene tremură traversând veacuri de câmpii şi munţi împăduriţi
buze de coral se strâng ca şi cum ar pretinde o zi însorită
acolo unde este o amuletă şi iarba nu tace
plete de sub pălăria căzută pe o parte
se agaţă alge de umeri cochilii
sub pâlcul de nori albi interogativi
un verb se mişcă atinge retina
mă lovesc cu palma peste frunte vântul acesta
nu este vântul de afară nici cel de azi nici cel de ieri
e o adiere de primăvară ce s-a lăsat pictată
de un ochi anonim fără să pretindă ceva

poezie de Marilena Tiugan din Colivia cu aripi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt stele cari apar de-odată aproape pe bolta cerească şi ajung să întreacă în strălucire pe toate celelalte stele. Nu toate pot să ajungă această strălucire, însă cele mai multe abia ajung să fie văzute, ca steluţe umile şi apoi, şi cele prea luminoase, ca şi cele umile, după ce au ajuns la un maximum de strălucire, încep să descrească, până ce abia se mai văd.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sublimul strigăt al tăcerii

mâini desprinse de trup sprijină umbra tâmplei
nimeni nu se-ndură să arunce
gândurile
poate or trebui cândva
măcar amintirile lor îngălbenite în loc de altceva
în confesionelul de taină de acasă numai cu tine când stai
până ochii dor în gol pereţii nelumii şi gura se-ncleştează
şi nu se mai aude decât
sublimul strigăt al tăcerii
ah splendidă în esenţă
această tăcere ce a făcut să răsară o cale
dar cât de greu să o suporţi când o pui cu tine la masă
să-i dai să mănânce şi ea să se strâmbe
tu să o tot îndemni până ce mâncarea se răceşte
şi rugăciunea de început ia sfârşit în faţa ferestrei
într-un morman de căldură
peste care ziua de vară trece tragând aer fierbinte în piept
în timp ce fredonează sub tălpi scrâşnetul
unei colivii cu sticleţi aiuriţi de cântat

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duioşia unei singure flori

e ceva ce nu-i în nicio carte.
liniştea unui loc neînşelător
unde paradisurile nu sunt mincinoase
acolo regrete şi locuri în care ai mai fost
dispar din memorie
vine o zi
când te surprinzi că exişti
şi primăvara poate fi actualizată chiar în zi de iarnă
într-o inimă cu resurse de statornicie
şi când mă gândesc
totul ţine doar de măiestria echilibrului
în mersul pe sârmă e îndeajuns
duioşia unei singure flori
pentru a tămădui toate rănile

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Năpădită de atâtea amintiri dureroase, biata fată bătrână nu-şi mai putea stăpâni hohotele de plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan şi de logodna care avusese loc în pădure. De toate îşi aduse aminte, fără ca totuşi un singur lucru să-i mai fi trecut prin gând: de unde era să ştie că în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot şi din cuprinsul căreia gustaseră toţi cei de faţă, ciocnind în sănătatea tinerei perechi?

Hans Christian Andersen în Povestea unui gât de sticlă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem în alb

lovit la rădăcină poemul a părut că geme
brusc s-a prăbuşit în palmele asudate
s-a lăsat frământat cu o ştiinţă a îndepărtării
de degete învăţate să mototolească cu sârg
pagini cu doar câteva
cuvinte scrise

se făcuse dimineaţă
parcă am zis ceva nu mai ştiu exact ce
mi-amintesc doar că le-am auzit
văd cum am pus mâna pe stilou şi le-am scris printre
cele câteva rânduri invizibile
cuvintele acelea de început
ce nu-s la-ndemână oricând
o clipă am avut curajul să mă aplec spre coşul cu hârtii
să ridic ultimul ghemotoc pagină albă la lumina zilei
sau poate mi s-a părut

în noaptea următoare am vrut să dorm
ceva nu mă lăsa în pace
parcă toate cele patru camere ale inimii deveniseră una
iar în ea se mutau locatari noi
abia atunci mi-am dat seama că nu sunt singură
şi am bătut cu sfială la fiecare uşă
şi mi s-a deschis

ei bine de atunci de fiecare dată
am fost invitată cu bucurie înăuntru
într-o zi am primit de la noii locatari al doilea rând de chei
şi mă simt îndatorată
acum intru şi ies când doresc
şi nicio ordonanţă de urgenţă nu mă poate da afară

de atunci am început să cred că doar
anumite cuvinte inocente mă locuiesc
visând în locul meu poemul

apoi treaba mea să-l scriu la lumina zilei sau în întunericul nopţii
la licăririle focurilor lui Dumnezeu

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farfuria aceasta de aer a zilei

Indiscutabil
cu o imaginaţie primăvăratică
îmi spăl ochii
în surâsul frunzelor jucăuşe
când
vântul bate printre crengile de nuc
de la geam
şi-mi
reâmprospătez memoria
cu
verdele lor viu
până în umbra dintre mine
şi palma vântului ce le
leagănă uşor în
floarea zilei

un pireu de cuvinte ni se
serveşte în
farfuria aceasta de aer a zilei
împletită cu secunde

ni s-au
topit în palmă cuvintele
ca o privirea întoarsă spre zi
când norii
ne flutură din mâini într-un salut
până în lacrima cerului
umezindu-ne
şi ochii
şi paşii

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 mai 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune de dimineaţă

mamă tu ştii îmi fac rugăciunea în stilul meu şi merg pe mâna Lui prin această ceaţă
în toate zilele dar în una nu îţi voi vorbi despre
abilitatea speranţei
de a fi nevăzutul misterioasei flori de culoarea edenului
ce mă face să doresc soarele în zile
în care cu ochi de albină chiar
mă simt moale şi mă las în grija ei
iar tu îmi întinzi oasele degetelor
să mă prinzi în braţe cu o forţă impersonală
ca în ceasul din seară când m-ai scăldat în apa dintre curcubeie ascunzând complet noaptea stră-mângâiată de efluvii îndepărtate şi întărite în toate articulaţiile mele de întâmplări acoperite
cu cercuri decupate în jumătăţi şi lipite în chip de plasture
mamă nu plânge
în oasele mele e linişte
îmi amintesc exact ziua şi ora ieşirii mele din copilărie
uite pielea-mi uscată se exfoliază iarăşi
îmi aud din tine bătăile inimii
în timp ce
se scrie acest poem
să-mi facă bine lăcrimând peste cele trei degete împreunate

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!