
Colți
Ești cu mine-n pădurea cea mare
pe-o potecă aleasă de noi
să ne-ndrepte spre-al nostru zăvoi
unde lumea de-afară dispare.
Doar un râu, ca o graniță vie,
ne asigură liniștea-n doi
și își poartă pe undele moi
o poveste ce, singur, o știe.
A fost martorul luptelor noastre
cu stihii ale lumii de-afar',
cu dușmani ce apar și dispar,
dar și-al nopților noastre albastre.
Încă simt printre dinții puternici
niște resturi de suflete vechi
ce au vrut să își facă perechi
și-au crezut că au dat de nevrednici.
Suntem lupi cu iubirea în fire
și oricând pentru noi vom lupta
cu oricine vreodată ar vrea
să încerce-ntre noi despărțire.
Suntem lupi cu o singură viață,
într-o lume mai dură ca noi,
și trăim împreună-amândoi
în pădurea ce, azi, ne răsfață
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare

Aproape
Te simt mai aproape c-o viață,
iar inima-mi bate în piept
lovind în pereții de gheață
ce-o-nchid în destinu-i nedrept.
Îți simt nemurirea prin stâncă
și-aștept ca blestemul străvechi
să-și piardă puterea căci, încă,
mai cred în destine perechi.
Eram într-o viață-mpreună,
sortiți nemuririi în doi,
dar neguri au vrut să răpună
iubirea sădită în noi.
În viața eternă pe care
nimic n-a putut să ne-o ia
îmi ești, de milenii, visare,
te simt, ești în inima mea.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Spirala istorică a României se va înălța până acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Până acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în fața lumii, pentru a se ști că nu numai România este în lume, ci și lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei țări, de nu vom pune febră și pasiune de sfârșit în începuturile noastre, suntem pierduți și nu ne mai rămâne decât să ne recâștigăm umbrele trecutului nostru.
Emil Cioran în Schimbarea la față a României
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea amintirilor
În pădurea care cântă cu petale-n primăvară,
Pașii mei urmează calea începută într-o seară;
Tu te-ndrepți, pe o alee presărată cu suspine,
Spre o bancă ce păstreză amintirile cu mine.
Sub același cer și astăzi, ne târâm, din întâmplare,
Pași din primăveri trecute, pe-o alee și-o cărare,
Tu - cu gândurile tale, eu cu tine-n ale mele,
Într-o seară când pădurea se acoperă de stele.
În lumina lor, cărarea pare-o vale presărată
Cu un praf de-argint ce curge spre aleea ce se-arată
Ca un râu cu unde line într-o noapte-ntunecoasă
Reflectându-mi dintre stele una, parcă, mai frumoasă.
Mă apropii de aceea cu speranță și uimire,
Dar pe bancă îmi lucește, singură, o amintire.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Suntem ca două pofte
suntem amândoi doar amândoi într-un colț al încăperii
ca niște unghiuri ascuțite îmbrăcate
sumar unul cu celălalt și atât
suntem ca niște mere coapte de sfârșitul verii
ca două pofte ca două gusturi aproape identice
ca o singură foame suntem
ca o mușcătura pe gât ca un strigăt
ca o dâră de sânge ca niște unghii nestăpânite excentrice
ca o formulă matematică suntem ca o piramidă
ca o forță gravitațională ca o implozie
ca o lege a fizicii ca un emcepătrat
ca o descoperire științifică suntem ca o rocă subită
suntem ca Atlantida dinainte de a fi dispărut
ca un mit ca un foc irezistibil
ca o fatalitate plăcută suntem
ca frumoasa din pădurea adormită înainte și după sărut
poezie de Călin Hera din Îmi pun singur miere în ceai (2010)
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Am început să fac un exercițiu nou în această săptămână. Am încercat sa privesc întreg tabloul al vieții de zi cu zi fără să mă văd doar pe mine ca personaj activ. Am văzut o lume de oameni egoiști; Grăbiți să luăm trenul, să mergem la muncă, grabiți să ne cumpărăm mașini luxoase și haine scumpe, rujuri care ne etichetează fix precum niște complexate care nu iși cunosc valoarea și care nu își inteleg rostul pe acest pamant, nu suntem frumoși oricum ne-am imbraca, nu suntem buni oricât am încerca să nu facem rau cuiva pentru ca noi pur si simplu nu aducem folos lumii, nu ne pasă de ce este în jurul nostru, nu asta reprezintă bunătatea si compasiunea si iubirea. Suntem doar o adunătură de oameni egoiști care se calcă în picioare. Nu suntem spirituali dacă folosim spiritualitatea pentru scopurile noastre și dacă nu ne ajutam sa construim o realitate în care sa aibă rost să trăim.
Nicoleta Petre
Adăugat de Nicoleta Petre

Comentează! | Votează! | Copiază!

Atinsă de înger
Noi, neobișnuiți cu curajul
emanat de bucurie,
trăim ghemuiți în scoicile însingurării
pâna când iubirea părăsește înaltele-i temple
și apare sub ochii noștri,
și ne eliberează întru viață.
Iubirea ajunge
cu trenul ei încărcat de binecuvântări,
de rememorări ale unor vechi desfătări,
de istorii imemoriale ale durerii.
Totuși, dacă suntem îndrăzneți,
ea sparge lanțurile fricii
din sufletele noastre,
ne eliberează din timiditate.
În fulgerul ei luminos
ne încumetăm să fim bravi
și deodată realizăm
că iubirea înseamnă tot ce suntem
și tot ce vom fi vreodată.
Numai iubirea
ne face liberi.
poezie clasică de Maya Angelou, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ar vrea ca oamenii ei mari să măsoare viața cu cotul ei meschin... Căutarea adevărului îi plictisește pe oameni; ceea ce ar trebui să reprezinte pentru noi un obiect atrăgător, a devenit în zilele noastre o ocupație rușinoasă și un subiect de conversație inadmisibil în societate. Micile noastre eu-ri sunt concentrate total asupra luptelor și aspirațiilor, între reușite și nereușite. Suntem sclavii bunurilor noastre materiale și ne consumăm cu înfrigurare pentru ele.
Paul Brunton în Cărarea Secretă
Adăugat de Cristian Muresanu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Nu trăim o viață, suntem Viața! Nu trăim o realitate, suntem unica realitate. Nu suntem un trăitor, nici un căutător, nici un făcător. Nu ne mișcăm între polurile dualității, suntem NON-DUALITATEA. Nu suntem o formă, suntem Non-forma în care toate formele apar și dispar. Viața nu posedă o minte. Mintea e doar o adunătura de gânduri. Noi nu suntem gândul ce străbate viața. Suntem Viața neatinsă de gând, ce nu cunoaște mintea și dualitatea, separarea. Mintea observă doar forme despărțite de spațiu gol/nimic. Însă ceea ce definește ea ca nimic e chiar oceanul în care forma apare și dispare. Mintea cataloghează ca real doar forma; doar peștii din ocean, și spune despre ocean că este un Nimic, ceva nefolositor și nereal. Elimină oceanul și păstrează doar peștii. Apoi numește asta realitate și cercetarea ei o numește cunoaștere. De aceea adevărata realitate pe care o suntem, nu o poate cunoaște și nici persoana nu poate cunoaște Realitatea și Adevărul, însă le suntem chiar acum, chiar aici! Căutăm să cunoaștem ceea ce nu poate fi cunoscut căci doar separarea e cunoscută, doar trecerea, doar ceea ce apare și dispare, iar Noi nu suntem ceea ce apare și dispare, ci eternitatea neatinsă de timp în care totul apare și dispare. Eternul martor, tăcut, plin de pace, nemișcat.
citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Acțiunea Duhului Sfânt nu ar trebui să ne facă să trăim într-o atmosferă banală o viață burgheză sau proletară, refugiați în liniștea existenței noastre, ci o viață de nesiguranță, de neîncredere în acumulările zilnice, o viață trăită însă în spațiul infinit, unde fiecare suntem singuri cu providența divină.
citat clasic din Carl Gustav Jung
Adăugat de Micheleflowerbomb

Comentează! | Votează! | Copiază!
Singurul lucru care merită cautat în această viață este Fericirea. dar adevărata fericire nu este exterioară ci ea este interioară. Adevărata Fericire înseamnă să știm cine și ce suntem noi? Altfel doar trăim viața minții și nu viața infinită care suntem noi. Fericirea este deja fundamentul întregii noastre existențe doar că noi o acoperim de Gânduri. Trezirea nu există pentru că tu ești deja trezit. Tu ești raza de soare care întreabă dacă nu știe cineva ce este soarele, lumina și căldura și cum se poate ajunge la el? Tu ești Acela nimic nu te poate despărți dacă nu crezi în gândurile de despărțire și spiritualitate ale minții tale!
Atmaji Maharaj în Fericirea și trezirea, partea 1
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Tot ceea ce vrem sa fim
Suntem doar două existențe,
Mari și mici în universe
Pline de vise și dorințe
În multe alte multiverse!
Suntem ființe sau poate corpuri cerești,
Suntem unul sau suntem doi,
Suntem real sau doar povești,
Tot ceea ce suntem, suntem noi!
Poate trăiam precum două stele
Sau doar precum o simplă taină,
Poate eram doar praful ieșit din ele,
Sau trăiam doar precum două firicele de lumina.
Sau poate trăiam precum doi zei sau prinți,
Într-o lume plină de sfinți și regi.
Atât de frumos era totul, aveam doar aur și arginți,
Sau poate nu ne lipsea nimic și n-aveai cum să negi!
Însă acum un lucru e clar trăim precum două ființe,
În trupuri omenești atât de neînțelese;
Ne iubim cu inima și a două conștiințe
Și a două suflete cărora unul de celălalt să le pese!
Acum veninul tău curge prin ale mele vene
Și cât suflet tu ai pus
În mii dar și vieți eterne
În mușcătura de pe gâtul meu, nu e de spus!
O așa mare iubire, farmec plin de mult amor,
Un dulce gust de amar și fericire
Se ascunde-n al nostru dor,
Un amar al distanței noastre în neștire
Și fericirea resimțită la fiecare revedere,
Oferă o speranța atât de mare, totodată, nebunie!
Resimt sărutul tău pe buzele mele,
Nedescris, pare doar lapte și miere!
O nouă viață noi am scris cu întâmplări bune dar și rele,
Însă privește-ne pe noi acum trăind împreună vieți eterne!
Mă săruți și mă muști iar,
Mă înnebunești tăcut,
Veninul tău curge, îl simt precum un aprins jar
Îmi arde în vine, mă simt pierdut...
Iar mă muști de buze acum, te strâng în brațe,
Îți simt pielea ta cea fină,
Mângâi trupul tău divin între ale mele brațe!
Te pot privii a mea regina!
Ești acum muza mea adevărată,
Portretul incredibil al veitii mele
Și totodată, iubita mea, îmi ești totul dar și artă
Aerul pur și veninul din ale mele vene,
E nimic, dar totul în comparație cu viețile noastre trăite împreună eterne
Vieți, veacuri, veșnicii și eternități împreună!
Numai noi doi pentru eterninate ne vom iubi oriunde în lume și în galaxie sau univers chiar și pe Lună! Te iubesc!
poezie de R Florin Teo din Creatie proprie cu drepturi de autor, varianta cu diacritice ! (13 iulie 2019)
Adăugat de Rusu Florin-Teodor

Comentează! | Votează! | Copiază!
Sonetul 5
Eu sunt Adam, tu Eva cea frumoasă
Ești jumătatea mea, cum știi prea bine
Ai trupul zvelt, purtarea ți-e aleasă,
Iar inima îți bate-n piept la mine.
Chiar dacă-n jurul nostru milioane
De oameni pe planetă-și trăiesc traiul
Noi suntem două mândre etaloane,
Fiindcă iubirea noastră ne-a fost Raiul.
Dar într-o zi, un șarpe, ca vicleanul,
Te-a amăgit cu vorba lui aleasă
Și neștiind să-ți temperez elanul
Am pierdut Raiul, scumpa noastră casă.
Și-acum, trăim cu suflete mâhnite
Ca două jumătăți neîntregite.
poezie de Octavian Cocoș (2 ianuarie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă dor amintirile...
Furtuna e acum la mine-n suflet,
Să strig nu vreau, să fug nu pot.
Durerea mi-o alin doar cu un cântec
Și simt c-aș vrea să mor încet... încet.
Mă dor amintirile... și gândurile dor
Și-aș vrea să nu mai simt nimic, să dispar...
Să fiu pe-albastrul mării pescăruș în zbor,
Dar totu-i doar vis și speranță-n zadar!
Pierdută am fost, pierdută sunt și rătăcesc,
Iubirea-n viață nu mi-a fost tovarăș.
Eu am iubit din suflet și încă iubesc...
Sper totuși s-o găsesc când voi renaște iarăși!
Sunt val înspumat pe-o mare albastră,
Mă zbat și mă zbucium și crunt mă lovesc...
Încercând să ajung la insula noastră,
Pentru ultima dată să-ți spun: Te iubesc!
poezie de Elena Bulancea (2016)
Adăugat de AÈunel

Comentează! | Votează! | Copiază!

Circuitul tăcerii
Tăcerea zburdă pe hârtie
cuvintele sunt niște lupi
tăcerea va muri o știe
dar zburdă cum s-o-ntrerupi
Cuvintele sunt niște lupi
ce urlă iată în consoane
vocalele din cer se rup
plutesc tăcerile baloane
Cum urlă lupii în consoane
tăcerea moare și n-o știe
trezește-o dacă poți Ioane
tăcerea doarme pe hârtie
Cuvintele ca niște lupi
te-or devora în bot de-i pupi
poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (10 februarie 2010)
Adăugat de Costel Zăgan

Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi începuturi
Sălbatic, un urlet se-aude
pierzându-se-n văile ude,
trecând peste stâncile toate
din muntele-n care o mamă
uitând crezuri vechi, alungate,
feciorul își cheamă.
Se simte pierdută-n regatul
în care doar ea și băiatul
scăpaseră din vânătoarea
de lupi și de alte jivine,
urmându-și intinctul, chemarea
în viață a-l ține.
Trăiau, pe atunci, într-o grotă
din munte, mai sus, la o cotă
la care pădurea dispare,
lăsând printre stânci numai jnepeni,
iar urmele de pe cărare
nu poți să le depeni.
Cu greu, sacrificii și muncă,
urmând a naturii poruncă,
l-a dus, educându-l, prin lume,
de multe ori rea, adversară,
în care-a putut să-l îndrume
c-o dragoste rară.
Crescuse, puternic și suplu,
vânând amândoi ca un cuplu,
regină și prinț în ținutul
în care, solemn, hieratic,
urlau, înspre lună, salutul
energic, sălbatic.
A fost însă-o noapte geroasă
în care, de urlete-atrasă,
venită din neguri de munte,
o nouă chemare apare,
pornită, cumva, să-i înfrunte
pe vechea cărare.
A fost mult prea mult, iar regina,
uitând și vânatul, și cina,
a fost la un pas de-a ucide
străina din alte ținuturi,
venită cu gânduri avide
spre noi începuturi.
A fost o-nfruntare de groază
în care cuvântul "cedează"
se pare, străin de-amândouă,
a fost cel impus, la plecare,
de lupul ce-n viața cea nouă
a vrut împăcare.
Și-acum se aude, sălbatic,
un urlet mai slab, singuratic,
al celei rămase regină,
ce, fiul plecat, își mai cheamă,
urlând, înspre luna cea plină
durerea de mamă.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Te simt
Te simt aproape, moale și fierbinte
într-un senin al zilei ce răsfață
iubirea florilor ce, doar cuminte,
luminii se oferă-n scurta viață
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Coșmar
E noapte, mi-e frică și gem îndelung,
iar inima pieptu-mi apasă,
în visul în care sunt gata s-ajung
în lumea de nimeni aleasă.
E lumea în care cei mici sunt jertfiți,
e lumea în lacrimi scăldată,
e lumea cea rea, cu eroi biciuiți,
e lumea de umbre călcată.
Nu pot să mă apăr, sunt singur în vis,
nu pot nici să fug să-mi scap viața,
aș vrea, dinspre cer, să coboare-n abis
lumina, să spulbere ceața.
În lumea de monștri, de lacrimi și chin,
coboară, pe-o rază de soare
un sunet de harpă, trimis de destin,
iar lumea lui Goya dispare.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea
urlet de lupi
între noi pădurea
ce duce pe umerii săi o lume mută
o altă noapte de august
cu frunze ce se încolăcesc în jurul gleznei
și mușuroaie de cârtițe mari cât o lună căzută pe pământ
"când o să te saturi de aceste expediții nocturne?"
"hai mai bine să luăm cortul roșu și să fugim la mare"
"mi-e dor de piele arsă de soare"
"buze sărate"
"și ochiuri prăjite pe nisip"
"acolo putem relua romanele lui murakami"
"sau construi din origami pisici"
"acolo putem uita vârstele noastre"
"numele"
"fricile"
"presiunile sociale"
"joburile și ședințele lor"
"putem chiar să renunțăm la forma asta umană"
"să fim un soi de stele căzătoare"
"ce îndeplinesc dorințele copiilor orfani"
poezie de Cătălina Marincaș
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Tărâmul celor două lumi
Tărâmul tainic ce desparte
O lume-a ei de-o lume-a mea,
Nu este-al viselor deșarte
Ori al dorinței de-a avea.
E-o-ntretăiere de hotare
În care lumea ei și-a mea
Sunt ca un cer cuprins de-o mare,
Cu mine-n el și-n mare, ea.
E-o lume-a gândurilor noastre
Îmbrățișate-n necuprins,
Zburând în voie printre astre
Și depărtări de neatins.
Tărâmul tainic ne unește
În tot ce am putea spera
Când visul nostru se-ntețește
Și-n lumea ei, și-n lumea mea.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Faceți curat!
Uneori e mai sănătos
Să-ți bagi struțește capul în nisip;
Poți s-o-ncasezi oricum,
Dar fundul rezistă mai ușor...
Am vrut să-mi pun ochelari de cal,
Să nu mai văd nenorociri;
N-am găsit dopuri eficiente de urechi
Să nu mai aud plânsul lumii!
Am vrut să văd munții,
Dar să ignor prăpastia,
Să mă bucur de mare,
Fără plâns disperat de pescăruși...
De ce iubirea nu e de ajuns?:
De ce e moartea necesară?
Cineva, din când în când,
Ar trebui să facă în lumea asta curat,
Că uneori și aerul devine irespirabil,
Dar cine?
Tot noi, cei care-o murdărim,
Cu nepăsarea, indolența, ignoranța noastră!
Avizi după ordine,
Suntem nevoiți să trăim în haos...
Cine ne-a răsturnat scala de valori?
Răspunsul la întrebările noastre,
Este doar... ecoul lor!
poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!