Colţi

Eşti cu mine-n pădurea cea mare
pe-o potecă aleasă de noi
să ne-ndrepte spre-al nostru zăvoi
unde lumea de-afară dispare.

Doar un râu, ca o graniţă vie,
ne asigură liniştea-n doi
şi îşi poartă pe undele moi
o poveste ce, singur, o ştie.

A fost martorul luptelor noastre
cu stihii ale lumii de-afar',
cu duşmani ce apar şi dispar,
dar şi-al nopţilor noastre albastre.

Încă simt printre dinţii puternici
nişte resturi de suflete vechi
ce au vrut să îşi facă perechi
şi-au crezut că au dat de nevrednici.

Suntem lupi cu iubirea în fire
şi oricând pentru noi vom lupta
cu oricine vreodată ar vrea
să încerce-ntre noi despărţire.

Suntem lupi cu o singură viaţă,
într-o lume mai dură ca noi,
şi trăim împreună-amândoi
în pădurea ce, azi, ne răsfaţă

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape

Te simt mai aproape c-o viaţă,
iar inima-mi bate în piept
lovind în pereţii de gheaţă
ce-o-nchid în destinu-i nedrept.

Îţi simt nemurirea prin stâncă
şi-aştept ca blestemul străvechi
să-şi piardă puterea căci, încă,
mai cred în destine perechi.

Eram într-o viaţă-mpreună,
sortiţi nemuririi în doi,
dar neguri au vrut să răpună
iubirea sădită în noi.

În viaţa eternă pe care
nimic n-a putut să ne-o ia
îmi eşti, de milenii, visare,
te simt, eşti în inima mea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spirala istorică a României se va înălţa până acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Până acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfârşit în începuturile noastre, suntem pierduţi şi nu ne mai rămâne decât să ne recâştigăm umbrele trecutului nostru.

Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea amintirilor

În pădurea care cântă cu petale-n primăvară,
Paşii mei urmează calea începută într-o seară;
Tu te-ndrepţi, pe o alee presărată cu suspine,
Spre o bancă ce păstreză amintirile cu mine.

Sub acelaşi cer şi astăzi, ne târâm, din întâmplare,
Paşi din primăveri trecute, pe-o alee şi-o cărare,
Tu - cu gândurile tale, eu – cu tine-n ale mele,
Într-o seară când pădurea se acoperă de stele.

În lumina lor, cărarea pare-o vale presărată
Cu un praf de-argint ce curge spre aleea ce se-arată
Ca un râu cu unde line într-o noapte-ntunecoasă
Reflectându-mi dintre stele una, parcă, mai frumoasă.

Mă apropii de aceea cu speranţă şi uimire,
Dar pe bancă îmi luceşte, singură, o amintire.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem ca două pofte

suntem amândoi doar amândoi într-un colţ al încăperii
ca nişte unghiuri ascuţite îmbrăcate
sumar unul cu celălalt şi atât
suntem ca nişte mere coapte de sfârşitul verii

ca două pofte ca două gusturi aproape identice
ca o singură foame suntem
ca o muşcătura pe gât ca un strigăt
ca o dâră de sânge ca nişte unghii nestăpânite excentrice

ca o formulă matematică suntem ca o piramidă
ca o forţă gravitaţională ca o implozie
ca o lege a fizicii ca un emcepătrat
ca o descoperire ştiinţifică suntem ca o rocă subită

suntem ca Atlantida dinainte de a fi dispărut
ca un mit ca un foc irezistibil
ca o fatalitate plăcută suntem
ca frumoasa din pădurea adormită înainte şi după sărut

poezie de Călin Hera din Îmi pun singur miere în ceai (2010)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am început să fac un exerciţiu nou în această săptămână. Am încercat sa privesc întreg tabloul al vieţii de zi cu zi fără să mă văd doar pe mine ca personaj activ. Am văzut o lume de oameni egoişti; Grăbiţi să luăm trenul, să mergem la muncă, grabiţi să ne cumpărăm maşini luxoase şi haine scumpe, rujuri care ne etichetează fix precum nişte complexate care nu işi cunosc valoarea şi care nu îşi inteleg rostul pe acest pamant, nu suntem frumoşi oricum ne-am imbraca, nu suntem buni oricât am încerca să nu facem rau cuiva pentru ca noi pur si simplu nu aducem folos lumii, nu ne pasă de ce este în jurul nostru, nu asta reprezintă bunătatea si compasiunea si iubirea. Suntem doar o adunătură de oameni egoişti care se calcă în picioare. Nu suntem spirituali dacă folosim spiritualitatea pentru scopurile noastre şi dacă nu ne ajutam sa construim o realitate în care sa aibă rost să trăim.

Nicoleta Petre
Adăugat de Nicoleta Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atinsă de înger

Noi, neobişnuiţi cu curajul
emanat de bucurie,
trăim ghemuiţi în scoicile însingurării
pâna când iubirea părăseşte înaltele-i temple
şi apare sub ochii noştri,
şi ne eliberează întru viaţă.

Iubirea ajunge
cu trenul ei încărcat de binecuvântări,
de rememorări ale unor vechi desfătări,
de istorii imemoriale ale durerii.

Totuşi, dacă suntem îndrăzneţi,
ea sparge lanţurile fricii
din sufletele noastre,
ne eliberează din timiditate.
În fulgerul ei luminos
ne încumetăm să fim bravi
şi deodată realizăm
că iubirea înseamnă tot ce suntem
şi tot ce vom fi vreodată.
Numai iubirea
ne face liberi.

poezie clasică de Maya Angelou, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ar vrea ca oamenii ei mari să măsoare viaţa cu cotul ei meschin... Căutarea adevărului îi plictiseşte pe oameni; ceea ce ar trebui să reprezinte pentru noi un obiect atrăgător, a devenit în zilele noastre o ocupaţie ruşinoasă şi un subiect de conversaţie inadmisibil în societate. Micile noastre eu-ri sunt concentrate total asupra luptelor şi aspiraţiilor, între reuşite şi nereuşite. Suntem sclavii bunurilor noastre materiale şi ne consumăm cu înfrigurare pentru ele.

Paul Brunton în Cărarea Secretă
Adăugat de Cristian Muresanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trăim o viaţă, suntem Viaţa! Nu trăim o realitate, suntem unica realitate. Nu suntem un trăitor, nici un căutător, nici un făcător. Nu ne mişcăm între polurile dualităţii, suntem NON-DUALITATEA. Nu suntem o formă, suntem Non-forma în care toate formele apar şi dispar. Viaţa nu posedă o minte. Mintea e doar o adunătura de gânduri. Noi nu suntem gândul ce străbate viaţa. Suntem Viaţa neatinsă de gând, ce nu cunoaşte mintea şi dualitatea, separarea. Mintea observă doar forme despărţite de spaţiu gol/nimic. Însă ceea ce defineşte ea ca nimic e chiar oceanul în care forma apare şi dispare. Mintea cataloghează ca real doar forma; doar peştii din ocean, şi spune despre ocean că este un Nimic, ceva nefolositor şi nereal. Elimină oceanul şi păstrează doar peştii. Apoi numeşte asta realitate şi cercetarea ei o numeşte cunoaştere. De aceea adevărata realitate pe care o suntem, nu o poate cunoaşte şi nici persoana nu poate cunoaşte Realitatea şi Adevărul, însă le suntem chiar acum, chiar aici! Căutăm să cunoaştem ceea ce nu poate fi cunoscut căci doar separarea e cunoscută, doar trecerea, doar ceea ce apare şi dispare, iar Noi nu suntem ceea ce apare şi dispare, ci eternitatea neatinsă de timp în care totul apare şi dispare. Eternul martor, tăcut, plin de pace, nemişcat.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acţiunea Duhului Sfânt nu ar trebui să ne facă să trăim într-o atmosferă banală o viaţă burgheză sau proletară, refugiaţi în liniştea existenţei noastre, ci o viaţă de nesiguranţă, de neîncredere în acumulările zilnice, o viaţă trăită însă în spaţiul infinit, unde fiecare suntem singuri cu providenţa divină.

citat clasic din Carl Gustav Jung
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurul lucru care merită cautat în această viaţă este Fericirea. dar adevărata fericire nu este exterioară ci ea este interioară. Adevărata Fericire înseamnă să ştim cine şi ce suntem noi? Altfel doar trăim viaţa minţii şi nu viaţa infinită care suntem noi. Fericirea este deja fundamentul întregii noastre existenţe doar că noi o acoperim de Gânduri. Trezirea nu există pentru că tu eşti deja trezit. Tu eşti raza de soare care întreabă dacă nu ştie cineva ce este soarele, lumina şi căldura şi cum se poate ajunge la el? Tu eşti Acela nimic nu te poate despărţi dacă nu crezi în gândurile de despărţire şi spiritualitate ale minţii tale!

Atmaji Maharaj în Fericirea şi trezirea, partea 1
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ceea ce vrem sa fim

Suntem doar două existenţe,
Mari şi mici în universe
Pline de vise şi dorinţe
În multe alte multiverse!

Suntem fiinţe sau poate corpuri cereşti,
Suntem unul sau suntem doi,
Suntem real sau doar poveşti,
Tot ceea ce suntem, suntem noi!

Poate trăiam precum două stele
Sau doar precum o simplă taină,
Poate eram doar praful ieşit din ele,
Sau trăiam doar precum două firicele de lumina.

Sau poate trăiam precum doi zei sau prinţi,
Într-o lume plină de sfinţi şi regi.
Atât de frumos era totul, aveam doar aur şi arginţi,
Sau poate nu ne lipsea nimic şi n-aveai cum să negi!

Însă acum un lucru e clar trăim precum două fiinţe,
În trupuri omeneşti atât de neînţelese;
Ne iubim cu inima şi a două conştiinţe
Şi a două suflete cărora unul de celălalt să le pese!

Acum veninul tău curge prin ale mele vene
Şi cât suflet tu ai pus
În mii dar şi vieţi eterne
În muşcătura de pe gâtul meu, nu e de spus!

O aşa mare iubire, farmec plin de mult amor,
Un dulce gust de amar şi fericire
Se ascunde-n al nostru dor,
Un amar al distanţei noastre în neştire
Şi fericirea resimţită la fiecare revedere,
Oferă o speranţa atât de mare, totodată, nebunie!

Resimt sărutul tău pe buzele mele,
Nedescris, pare doar lapte şi miere!
O nouă viaţă noi am scris cu întâmplări bune dar şi rele,
Însă priveşte-ne pe noi acum trăind împreună vieţi eterne!

Mă săruţi şi mă muşti iar,
Mă înnebuneşti tăcut,
Veninul tău curge, îl simt precum un aprins jar
Îmi arde în vine, mă simt pierdut...

Iar mă muşti de buze acum, te strâng în braţe,
Îţi simt pielea ta cea fină,
Mângâi trupul tău divin între ale mele braţe!
Te pot privii a mea regina!

Eşti acum muza mea adevărată,
Portretul incredibil al veitii mele
Şi totodată, iubita mea, îmi eşti totul dar şi artă
Aerul pur şi veninul din ale mele vene,
E nimic, dar totul în comparaţie cu vieţile noastre trăite împreună eterne

Vieţi, veacuri, veşnicii şi eternităţi împreună!
Numai noi doi pentru eterninate ne vom iubi oriunde în lume şi în galaxie sau univers chiar şi pe Lună! Te iubesc!

poezie de R Florin Teo din Creatie proprie cu drepturi de autor, varianta cu diacritice ! (13 iulie 2019)
Adăugat de Rusu Florin-Teodor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 5

Eu sunt Adam, tu Eva cea frumoasă
Eşti jumătatea mea, cum ştii prea bine
Ai trupul zvelt, purtarea ţi-e aleasă,
Iar inima îţi bate-n piept la mine.
Chiar dacă-n jurul nostru milioane
De oameni pe planetă-şi trăiesc traiul
Noi suntem două mândre etaloane,
Fiindcă iubirea noastră ne-a fost Raiul.
Dar într-o zi, un şarpe, ca vicleanul,
Te-a amăgit cu vorba lui aleasă
Şi neştiind să-ţi temperez elanul
Am pierdut Raiul, scumpa noastră casă.

Şi-acum, trăim cu suflete mâhnite
Ca două jumătăţi neîntregite.

poezie de Octavian Cocoş (2 ianuarie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă dor amintirile...

Furtuna e acum la mine-n suflet,
Să strig nu vreau, să fug nu pot.
Durerea mi-o alin doar cu un cântec
Şi simt c-aş vrea să mor încet... încet.

Mă dor amintirile... şi gândurile dor
Şi-aş vrea să nu mai simt nimic, să dispar...
Să fiu pe-albastrul mării pescăruş în zbor,
Dar totu-i doar vis şi speranţă-n zadar!

Pierdută am fost, pierdută sunt şi rătăcesc,
Iubirea-n viaţă nu mi-a fost tovarăş.
Eu am iubit din suflet şi încă iubesc...
Sper totuşi s-o găsesc când voi renaşte iarăşi!

Sunt val înspumat pe-o mare albastră,
Mă zbat şi mă zbucium şi crunt mă lovesc...
Încercând să ajung la insula noastră,
Pentru ultima dată să-ţi spun: Te iubesc!

poezie de Elena Bulancea (2016)
Adăugat de AČ›unel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Circuitul tăcerii

Tăcerea zburdă pe hârtie
cuvintele sunt nişte lupi
tăcerea va muri o ştie
dar zburdă cum s-o-ntrerupi

Cuvintele sunt nişte lupi
ce urlă iată în consoane
vocalele din cer se rup
plutesc tăcerile baloane

Cum urlă lupii în consoane
tăcerea moare şi n-o ştie
trezeşte-o dacă poţi Ioane
tăcerea doarme pe hârtie

Cuvintele ca nişte lupi
te-or devora în bot de-i pupi

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (10 februarie 2010)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi începuturi

Sălbatic, un urlet se-aude
pierzându-se-n văile ude,
trecând peste stâncile toate
din muntele-n care o mamă
uitând crezuri vechi, alungate,
feciorul îşi cheamă.

Se simte pierdută-n regatul
în care doar ea şi băiatul
scăpaseră din vânătoarea
de lupi şi de alte jivine,
urmându-şi intinctul, chemarea
în viaţă a-l ţine.

Trăiau, pe atunci, într-o grotă
din munte, mai sus, la o cotă
la care pădurea dispare,
lăsând printre stânci numai jnepeni,
iar urmele de pe cărare
nu poţi să le depeni.

Cu greu, sacrificii şi muncă,
urmând a naturii poruncă,
l-a dus, educându-l, prin lume,
de multe ori rea, adversară,
în care-a putut să-l îndrume
c-o dragoste rară.

Crescuse, puternic şi suplu,
vânând amândoi ca un cuplu,
regină şi prinţ în ţinutul
în care, solemn, hieratic,
urlau, înspre lună, salutul
energic, sălbatic.

A fost însă-o noapte geroasă
în care, de urlete-atrasă,
venită din neguri de munte,
o nouă chemare apare,
pornită, cumva, să-i înfrunte
pe vechea cărare.

A fost mult prea mult, iar regina,
uitând şi vânatul, şi cina,
a fost la un pas de-a ucide
străina din alte ţinuturi,
venită cu gânduri avide
spre noi începuturi.

A fost o-nfruntare de groază
în care cuvântul "cedează"
se pare, străin de-amândouă,
a fost cel impus, la plecare,
de lupul ce-n viaţa cea nouă
a vrut împăcare.

Şi-acum se aude, sălbatic,
un urlet mai slab, singuratic,
al celei rămase regină,
ce, fiul plecat, îşi mai cheamă,
urlând, înspre luna cea plină
durerea de mamă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te simt

Te simt aproape, moale şi fierbinte
într-un senin al zilei ce răsfaţă
iubirea florilor ce, doar cuminte,
luminii se oferă-n scurta viaţă

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar

E noapte, mi-e frică şi gem îndelung,
iar inima pieptu-mi apasă,
în visul în care sunt gata s-ajung
în lumea de nimeni aleasă.

E lumea în care cei mici sunt jertfiţi,
e lumea în lacrimi scăldată,
e lumea cea rea, cu eroi biciuiţi,
e lumea de umbre călcată.

Nu pot să mă apăr, sunt singur în vis,
nu pot nici să fug să-mi scap viaţa,
aş vrea, dinspre cer, să coboare-n abis
lumina, să spulbere ceaţa.

În lumea de monştri, de lacrimi şi chin,
coboară, pe-o rază de soare
un sunet de harpă, trimis de destin,
iar lumea lui Goya dispare.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea

urlet de lupi
între noi pădurea
ce duce pe umerii săi o lume mută

o altă noapte de august
cu frunze ce se încolăcesc în jurul gleznei
şi muşuroaie de cârtiţe mari cât o lună căzută pe pământ

"când o să te saturi de aceste expediţii nocturne?"
"hai mai bine să luăm cortul roşu şi să fugim la mare"
"mi-e dor de piele arsă de soare"
"buze sărate"
"şi ochiuri prăjite pe nisip"
"acolo putem relua romanele lui murakami"
"sau construi din origami pisici"
"acolo putem uita vârstele noastre"
"numele"
"fricile"
"presiunile sociale"
"joburile şi şedinţele lor"
"putem chiar să renunţăm la forma asta umană"
"să fim un soi de stele căzătoare"
"ce îndeplinesc dorinţele copiilor orfani"

poezie de Cătălina Marincaş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tărâmul celor două lumi

Tărâmul tainic ce desparte
O lume-a ei de-o lume-a mea,
Nu este-al viselor deşarte
Ori al dorinţei de-a avea.

E-o-ntretăiere de hotare
În care lumea ei şi-a mea
Sunt ca un cer cuprins de-o mare,
Cu mine-n el şi-n mare, ea.

E-o lume-a gândurilor noastre
Îmbrăţişate-n necuprins,
Zburând în voie printre astre
Şi depărtări de neatins.

Tărâmul tainic ne uneşte
În tot ce am putea spera
Când visul nostru se-nteţeşte
Şi-n lumea ei, şi-n lumea mea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faceţi curat!

Uneori e mai sănătos
Să-ţi bagi struţeşte capul în nisip;
Poţi s-o-ncasezi oricum,
Dar fundul rezistă mai uşor...
Am vrut să-mi pun ochelari de cal,
Să nu mai văd nenorociri;
N-am găsit dopuri eficiente de urechi
Să nu mai aud plânsul lumii!
Am vrut să văd munţii,
Dar să ignor prăpastia,
Să mă bucur de mare,
Fără plâns disperat de pescăruşi...
De ce iubirea nu e de ajuns?:
De ce e moartea necesară?
Cineva, din când în când,
Ar trebui să facă în lumea asta curat,
Că uneori şi aerul devine irespirabil,
Dar cine?
Tot noi, cei care-o murdărim,
Cu nepăsarea, indolenţa, ignoranţa noastră!
Avizi după ordine,
Suntem nevoiţi să trăim în haos...
Cine ne-a răsturnat scala de valori?
Răspunsul la întrebările noastre,
Este doar... ecoul lor!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!