Aşteptare

Mă voi face cămaşa ce-o porţi,
Şi postava în care frămânţi
Pâinea jalei pe care-o mănânci,
Insomnia pe care-o suporţi.

Cu genunchii la gură voi sta
Şi cu braţele moi atârnând,
Furişată tiptil într-un gând,
Într-o altă poveste, cândva.

Peregrin levantin pe pământ,
Înspre Marea cea Moartă pornesc,
Să învăluie ea în firesc
Trupul meu de tăcere înfrânt.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea este un şiretlic care face plăcere. Prietenia face plăcere doar celui care-o oferă. Pentru cel care-o primeşte, ea va fi mereu neliniştitoare, chiar şi-atunci când crede în ea.

citat din Pierre Brasseur
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alegerea pe care-o faci

Există-o alegere pe care trebuie s-o faci
În orice ai de gând să intreprinzi, vezi bine;
Dar tu trebuie să ţii minte întotdeauna
Că-alegerea pe care-o faci, te face-apoi pe tine.

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această pâine pe care-o rup

Această pâine pe care-o rup a fost cândva ovăz;
Acest vin, printr-un lăstar străin,
A plonjat în fructul lui;
Omul în timpul zilei sau în vântul nopţii
A masacrat plantele, a curmat fericirea strugurelui.

Odată-n această lume vinul, soarele verii,
A pătruns în carnea care împodobea viţa;
Odată-n această pâine
Ovăzul dansa fericit în vânt;
Omul a stins soarele, a doborât vântul.

Această carne pe care-o rupi, acest sânge pe care-l risipeşti,
Creează un deşert în vene,
Acolo unde ovăzul şi strugurele
Au luat naştere din rădăcină trupească şi sevă;
Vinul meu îl bei, pâinea mea o frângi.

*Deşi scurt, acest celebru poem, foarte citat în lumea anglo-saxonă, reuşeşte să abordeze şi să lege într-un rotund înţeles cel puţin şapte vechi şi totodată mereu noi teme: natură, responsabilitate, conştiinţă, om, vină, Isus, euharistie.

poezie de Dylan Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rochia pe care-o porţi

Curios, rochia pe care-o porţi seamănă cu un sunet –
O simfonie de foşnete-ale daliilor iau forma
Unor tremurătoare, sentimentale pulverizări.
Perpetua călătorie a inimii tale,
Glisând peste o litanie adormită,
Acele adieri de flori stelare aplecate-într-o reverenţă de regrete:
Perpetua călătorie a inimii tale,
un fragil drumeţ al sunetului –
Un murmur în căutarea iubirii care l-a adus în lume.

poezie de Maxwell Bodenheim,1892-1954, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o bună zi CREŞTINISMUL se va topi ca o lumânare pe ultima colivă de pe pământ.

aforism de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dreptate

Tăcere! Se face dreptate:
Lumina să iasă în faţă,
La fel şi umila speranţă,
Minciuna să treacă în spate.

Bărbaţii să stea deoparte
Marcaţi să fie cu-o ştanţă,
Tăcere! Se face dreptate,
Lumina să iasă în faţă.

Femeilor, clipele toate
Le fie mereu o vacanţă,
Bărbaţii muncească-n cetate
Cu sârg şi cu eleganţă.

Tăcere! Se face dreptate.

rondel de Mioara Anastasiu din Vise clandestine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia, eterna poveste

Întotdeauna o iubim
Şi n-am lăsa-o, una-două,
Dar o poveste care-o ştim
Nu e ca o poveste nouă!

epigramă de Vasile Darie din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie întreruptă

Va fi cândva un ultim vers,
O poezie întreruptă,
-O viaţă, ca o creangă frântă-
Într-un sfâşietor demers.

O amintire de neşters,
Şoaptă pe buza mea răsfrântă,
Va fi cândva un ultim vers,
O poezie întreruptă.

La ani lumină-n Univers
De toată dragostea înfrântă
Voi fi numai un nume şters
Din Sfânta Carte-a Vieţii strâmtă.

Va fi cândva un ultim vers.

rondel de Mioara Anastasiu din Vise clandestine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate

Poate vei înţelege cândva,
Că fructul pe care îl zdrobeşti sub călcâi
A fost cândva o floare,
Un mugur roşiatic, plăpând,
Tremurând sub ploaia primăvăratecă
A unui început de viaţă...

A fost o speranţă.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dinainte

din tot ce azi se ştie
din mâine ce se va
o să rămână urma
în infinit pustie
nici moartă şi nici vie

în care-o altă minte
un alt soi de-adevăr
va oglindi în sine
departe de cuvinte
adâncul dinainte

poezie de Radu Ioan Tudosan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasă sub ploi

Tot plouă. Prea multă tăcere
Se aşternuse ca un strat de praf,
Iar dragostea, căzută în zăcere,
Se răsucea-n coşmaruri pe cearşaf.

Tot plouă. Pe acoperişuri
Bat darabana stropii înciudaţi,
Cum nişte pumni, plini de reproşuri,
Arată înspre noi, doi condamnaţi.

Tot plouă. N-ai nişte cuvinte,
Pe care să le ţii deasupra mea?
Mireasă, flori şi legăminte,
Rămân sub ploaia care mă tocmea.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori cânt numai din gură

Până o să te întâlnesc, lucrurile se schimbă,
se face lumină în ce se aşteaptă lămurit
şi scopul capătă o altă turnură.

În gând am alte semne de interpretat,
caut cuvinte cu sensuri noi de înţeles
cuprinse într-un singur demers.

Nu-mi place să cânt la instrumente
uneori cânt numai din gură,
o fac foarte rar dar melodios
la strune cu lăutarul orb.

Când mă însoţeşti în taverna subterană
eşti aproape de sufletul meu,
odată cu mine cânţi de inimă albastră
până noaptea târziu.
Apoi ne vom iubi ca doi nesuferiţi
într-un vagon tras pe o linie moartă

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât o mie de cuvinte

Însingurarea mea, iubitul meu,
E-o datorie sfântă către tine,
Îmi este dorul dus la apogeu,
Iar zilele ca nişte ghilotine.

În spaţiul strâmt cât foaia de caiet
Încape-un infinit de jurăminte,
Dar e de-ajuns acelaşi vechi portret:
Un zâmbet, cât o mie de cuvinte.

Doritul meu, singurătatea mea,
Este tributul pentru Marea Moartă,
Tributul lacrimei care gemea
În faţa îngerilor de la poartă.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât o mie de cuvinte

Însingurarea mea, iubitul meu,
E-o datorie sfântă către tine,
Îmi este dorul dus la apogeu,
Iar zilele ca nişte ghilotine.

În spaţiul strâmt cât foaia de caiet
Încape-un infinit de jurăminte,
Dar e de-ajuns acelaşi vechi portret:
Un zâmbet, cât o mie de cuvinte.

Doritul meu, singurătatea mea
Este tributul pentru Marea Moartă,
Tributul lacrimei care gemea
În faţa îngerilor de la poartă.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E firesc să te adânceşti în tăcere

oricum cuvintele doar amplifică prăpastia
precum un ecou învârtit pe un zbor de erete
dar oricât ai crede în legi eterne
şi teoreme îndoielnice
într-o zi vei plânge timpul
petrecut în faţa unei table întunecate
de o mie de ori ştersă cu lacrimi
demonstrând doar pentru tine
o axiomă închisă într-o altă axiomă

ştiu că e firesc să te simţi zdrobită
precum un coş de struguri roşii
într-un vas de stejar
în timp ce eu te sorb
ca pe un leac

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la fetiţa asta nouă pe care-o cheama Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc.
Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu guma de pieptăraş, şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără şi cozile împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Sta cuminte cu mâinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei...
Dar nu-i adevărat. N-o cheama Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă, poate în ladiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au nume.
Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită...

Otilia Cazimir în A murit Luchi...
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba pârlită

ceţurile dinspre mare, puţin
temătoare, cu braţele atârnând
cu genunchii de sare
fac pasul spre nisipul din gând: este o
dimineaţă ca oricare suspin...
alta
totuşi ar fi - sau n-ai şti - ziua pe care
unii îndrăgostiţi - cum am fi - supuşi năuciţi
ai furtunii, o aşteaptă în visele lor
desenate în clar (?!) de
o lună puţin eclipsată
de spumele sclipitoare-ale cerului
gurii care exclamă: eu astăzi nu pun
limba pârlită pe plajă!

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc, ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng şi care-o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

cântec, muzica de Alexandru Cristea, versuri de Alexei Mateevici
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe

Departe, într-o ţară caldă
Cu portocali şi cu lămâi,
Ne vom compune înc-odată
Tu cel dintâi, eu cea dintâi.

Eu inima mi-o voi deschide
Şi mintea ta n-o va lovi,
De mână iarăşi mă vei prinde,
Va fi aşa cum ţi-ai dori.

Noi vom purta aceleaşi nume
Cu care ne-am strigat cândva,
Am toate drepturile-n lume
Pe care le-aş putea avea.

Pentru că te iubesc de-o viaţă
Fac azi talazurilor faţă

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndepărtare

[file de jurnal afectiv]

într-o altă viaţă voi fi pasăre
la toate ferestrele mângâiate cândva
îmi voi aşeza cântecul aproape-amintindu-mi
într-o rătăcire/ într-o nelinişte... într-o aşteptare
când se vor fi oprit ceasurile ca pe spectacol
floarea îşi va creşte înţelepciunea personală
cu filosofia lor argintie şi fragedă
gâzele vor acoperi rănile şi pământul
răsucirea aceasta a ta înspre mine
punând în primejdie cosmosul

ca de orbire voi piguli ochii trecătorilor
într-o atingere tandră-fantomatică
se va apropia orizontul în fâlfâit vocalic
iertându-mi lipsa de stare... nepotrivirile stranii

la cumpăna destinului
voi pune semn
mâinile-ţi vor fi încătuşate
vei crede... de mine...
nostalgia va face cuvintele să izbească

intrată în tăcere
voi fi pasăre...

nu vei şti tu
să ajungi
la mine.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!