Ceva s-a-ntâmplat

cândva
voi cârpi cortina cerului spartă în prea multe locuri –
stelele-s doar găurele prin care răzbate Soarele
.
voi dormi pe un cub de gheaţă în aşternuturi înalte şi oarbe
acolo toţi suntem despuiaţi de nume şi patimi
ni se dă doar un petic de gol în marele gol
să-l umplem apoi cu adevărata aşteptare
.
degeaba mai murim dacă nu vedem în aceasta un rost
mă vor pune să irig răsaduri de sunete
sau să repar păsări demontate în joacă de copiii ploii
să am grijă să nu se brânzească niciun strop
din Calea Lactee
.
într-un târziu definit altfel acolo
arhitecţii absurdului îmi vor cere să justific
fiecare secundă pierdută în viaţa de om
şi abia atunci îmi voi da seama că
de fapt doar aici pe Pământ ceva s-a-ntâmplat
.
şi tot întâmplatul mi-l vor da înapoi cu dobândă -
numai dacă Enormul va da vreo amnistie ceva
nu voi mai fi pus iarăşi în nume şi patimi
ci doar să fiu ucenicul unui sunet mai înalt

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa nu are niciun rost, capătă rost dacă o trăieşti cu voinţă. Virtutea, binele, răul nu sunt decât simple cuvinte, ele îşi schimbă valoarea doar dacă le iei separat pentru a construi ceva cu ele; ele vor avea adevărata lor valoare doar atunci când vom şti cum să le aplicăm cu adevărat.

citat din Paul Gauguin
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jocul patimilor

Nu-ţi cer nimic, deşi nu am prea multe,
Dar dacă vrei ceva, am să îţi dau,
Nu am pe nimeni altul să asculte,
Tăcerea foarte crudă-n care stau.

Am risipit iubiri prin constelaţii,
Ca un tâlhar de inimi nesupus
Nici unei legi născută-n aberaţii,
De către cei ce au căzut de sus.

De fapt, chiar dacă nu îmi ceri nimica,
Eu tot am să-ţi ofer şi ce nu am
Şi-am să refuz să mă cuprindă frica,
De-a pierde înc-o dată tot ce-aveam.

Între noi doi se joacă o partidă,
Fără învins, fără câştigător,
E doar un joc al vieţii, ce perfidă,
Mă ameţeşte groaznic până mor.

Nu mai zâmbi, te rog, cu ochii-n lacrimi
Degeaba suferi tu dacă nu simt,
Sunt prea vândut de soartă unor patimi,
De care nu mai ştiu să mă dezmint.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea începe cu tine, deci fii tu primul care o recunoaşte dizolvându-se în ea. A. M: E tragic şi până ce mulţimile nu realizează drama, tragedia continuă. I: Mă rog să le dea înţelepciune! A. M: E prea multă frică la mijloc şi exact din acest punct începe legiferarea absurdului. I: Cum şi cine le va anula frica? Doar un Moş, Ion Roata... A. M: Gândul şi frica sunt una; gândim, presupunem pentru că ne frică de infinitul necunoscut sau viaţa veşnică pe care o suntem. Credem gândul care poate să existe doar prin corp şi de aici frica, înţelegi? Dacă am putea vedea că suntem viaţa şi nu corpul de vis pe care gândul ne spune că îl suntem şi care frica lui ar vrea să-l salveze, atunci legile acestei lumi ar fi de prisos. A. M: Până să ajungă oamenii să vadă aşa... Iar acum chiar că-s orbi bine! A. M: Asta e capcana pe care ne-o întinde mereu şi mereu gândul: "Devenirea"! Dar de ce "până", căci viaţa veşnică pe care o suntem este chiar aici. Dacă nu atingi nici un gând chiar acum, chiar aici, viaţa pe care o eşti rămâne liberă de persoana care pare că o eşti. Acum tu unde eşti, nu eşti Aici? Toţi suntem Aici, iar Dumnezeul nostru gândul ne trimite "acolo", în fricile lui, înţelegi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două nuci, sau două jumătăţi...?

Noi suntem două nuci.
Distincte, diferite,
Înecate în pahare de şampanie
de iod.
Din acelaşi copac înalt
Cu rădăcini şi mai înalte.
Cu crengile aplecate de vremea şi de dorul meu
Şi cu toamna ce ne coboară pe spate,
în soarele de apus.

Suntem două nuci
În coji verzi care ne opresc propria trăire
În crăpături amare izbite pe aripi
de pământ chior.

Suntem deja tomnatici
Ne vor pune oameni, neştiindu-ne că suntem noi,
În vase în care ne vom îndurera unul pe altul,
îţi promit că unul pe altul.
Ne vor pune într-o debara
în care vor cotrobăi să ne întindă pe mese
Şi atunci vom fi doar o mâna de nuci –
– amândoi.
Şi poate pe atunci ne va merge
Să descoperim iarna.

Şi dacă nu vom fi nuci, şi vom fi struguri violeţi
din violetul fostului cer?
Dacă ne vor strivi într-un teasc din lemn vechi
Şi ne vor face vin,
Iar mai apoi oamenii ne vor simţi gustul de artişti?
Sau da, desigur, putem să fim oameni...
Dar doar dacă altceva nu merge.

"Nu te teme", îmi spuneai,
"aşa se mai întâmplă cu nucile.
Se mai întâmplă, din anii vechi,
să se spargă-n jumătăţi şi să se piardă
pentru totdeauna."

poezie de Marieva A. Demetrescu
Adăugat de Marieva A. Demetrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un alt Nume

Printr-un singur Nume
se primeşte
credinţa
şi viaţa

doar
un singur Nume există
pe aripa zilei
aici

nu-i
nici Pitagora
nici Nebucadenţar
sau Alexandru cel mare
Cezar
Traian
Newton
Kepler
Einstein
Napoleon
Goethe

nu-i
nici Moise
nici Ioan
nici măcar Pavel
ci
Numele
e
Isus Hristos
singura Cale
şi singura Uşă
prin care
se poate intra
la Tatăl

căci nicăieri nu s-a dat un alt Nume
prin care trebuie să fim mântuiţi
ci

rămâne doar singurul Nume
al Fiului Celui Prea Înalt
Isus Hristos

El
E Creatorul tuturor lucrurilor din Univers
e Lumina
e Viaţa
e Păstorul cel Bun
Mielul şi Jertfa
de răscumpărare a omenirii
27-03-2018 cluj

SINGURA CALE SPRE VIAŢĂ

În
vaza aceasta cu flori
numită
inimă
inima mea
îţi pun
Numele Tău o Doamne
şi
ţi-l ţes cu privirea
ochilor mei
precum pe
o floare de ardelean în toamna însorită şi rece

doar Tu
îţi menţii paşii pe
degetele zilei şi mă înveşmânţi
în mersul pe ape
şi-n zborul spre nori
cu Numele Tău Doamne

în cinste
vreau să-ţi ofer cinstea
cinstindu-ţi Numele
care e mai scump
decât orişice comoară din cer şi de pe pământ
căci numai Tu
eşti Viaţa
şi
singura Cale spre Ea
spre Viaţă
eşti Tu
Isus Hristos Domnul
şi
Fiul Celui Prea Înalt

poezie de Ioan Daniel Bălan (27 martie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă...

dacă ţii un singur grăunte de nisip în ochi
şi te ustură Pământul întreg

dacă un strop de ploaie sfârşeşte în ochiul tău
şi acolo simţi cum încape Oceanul

dacă te cuibăreşti într-un fulg de nea
şi găseşti amintirea şederii tale în pântecele mamii

dacă îndemnul te ajunge doar din gura lupului
şi nu cauţi cheile, cifrul sentimentelor -

înseamnă că eşti
de stirpe dacă

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti genetic jumătate mama şi jumătate tata. Dacă îţi negi un părinte prin ură, lipsă de iubire şi acceptare, ucizi o bucată DIN TINE. Eşti un om mutilat. Orice trăsătură care nu îţi place la părinţii tăi, este deja în tine şi dacă nu o accepţi, iubeşti şi admiri, nu o poţi folosi în avantajul tău. Aşadar simte în inima ta toată iubirea, înţelegea şi acceptarea pentru părinţii tăi. Doar astfel, vei putea să devii tu întreg. Vrei să trăieşti aici şi acum? Vrei dezvoltare personală şi evoluţie? Perfect. Te duci acum şi îţi iei părinţii în braţe, le spui că îi iubeşti şi îi ţii în braţe, mult şi cu toată acceptarea şi iubirea. Şi ei au lupta lor. Dacă ceva te nemulţumeşte la ei, atât pot ei acum. Înţelege că şi ei vor lucruri aşa cum vrem noi toţi dar poate ceva îi opreşte. Şi ei suferă. Şi ei vor mai bine pentru familia lor dar uneori viaţa dă cu tine de pământ şi te ţine acolo. Ăsta nu e motiv să îţi priveşti părinţii altfel decât cu maximă iubire şi acceptare. Luptă tu şi pentru ei, nu le mai cere nimic. Doar iubeşte-i şi mulţumeşte-le apoi ieşi pe uşă şi mergi la război.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă, mamă

acolo, unde ai plecat
să-mi faci un ceai din stele,
nu ajunge ecoul vântului care a ţâşnit din urletul
durerilor de facere
şi timidul, transparentul meu mulţumesc...
că exist
aş fi vrut să ştii că toate femeile de după tine
m-au crescut, nu tu
ele m-au născut bărbat, tu copil
şi numai dorul de copilul acela te invocă
tu doar m-ai rănit, fiindcă viaţa-i o rană
celelalte femei m-au iubit altfel, dar niciuna n-a-ndrăznit
să mă lase atât de singur
.
ascultă, mamă
acolo există, fiindcă există şi un aici, unde tu prea
verşi ceaiul din mâna tremurândă, plouă, sau plângi,
femeile mele te admiră, invidiază, ar vrea să mă nască ele
ultimul strop, iese soarele, pe fruntea mea scrijelind dâre - pe firul lor
te voi găsi curând
.
iese soarele, un nou lăstar îndurerează coasta unui adam nătâng
o eva mă va ucide născându-se, ascultă mamă, nu-i voi da numele tău,
îţi tremură ciuda că nu mai poţi să mă dojeneşti
că mă aleg mereu doar femei aprige... mamă, eu nu-ţi mai sunt fiu,
când alte femei ţâşnesc din coaja vântului cu dureri de facere.
tu rămâi acolo, o ramă goală unei icoane în care
poate încăpea doar soarele

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă, mamă

acolo, unde ai plecat să-mi faci un ceai din stele,
nu ajunge ecoul vântului care a ţâşnit din urletul
durerilor de facere
şi timidul, transparentul meu mulţumesc... că exist
aş fi vrut să ştii că toate femeile de după tine
m-au crescut, nu tu
ele m-au născut bărbat, tu copil,
şi numai dorul de copilul acela te invocă,
tu doar m-ai rănit, fiindcă viaţa-i o rană
celelalte femei m-au iubit altfel, dar niciuna n-a-ndrăznit
să mă lase atât de singur

ascultă mamă
acolo există, fiindcă există şi un aici, unde tu prea
verşi ceaiul din mâna tremurândă, plouă, sau plângi,
femeile mele te admiră, invidiază, ar vrea să mă nască ele,
ultimul strop, iese soarele, pe fruntea mea scrijelind dâre - pe firul lor
te voi găsi curând

iese soarele, un nou lăstar îndurerează coasta unui adam nătâng
o eva mă va ucide născându-se, ascultă mamă, nu-i voi da numele tău,
îţi tremură ciuda că nu mai poţi să mă dojeneşti
că mă aleg mereu doar femei aprige... mamă, eu nu-ţi mai sunt fiu,
când alte femei ţâşnesc din coaja vântului cu dureri de facere �
tu rămâi acolo, o ramă goală unei icoane în care poate încăpea doar soarele

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transformare

Susură prin munte, un izvor,
Se aruncă-n lume, călător,
A plecat de sus, din înalt,
S-a lăsat în vale, în neant.

Vesel şi zglobiu, nu se teme,
Se va-ntoarce-aici, dup-o vreme,
Limpede, senin, ca o joacă
Pleacă înspre vale, să se-ntoarcă.

Se-mpleteşte-n cale cu un pârâiaş,
Fratele mai mare, mai poznaş,
Iar la confluenţă se învolburează
Când se-adună-n braţe şi dansează.

Merg îmbrăţişaţi spre un râu
Şi se-ncing tustrei într-un brâu,
Duc cu jocul lor, în aluviu,
Bucuria vieţii, într-un fluviu.

Hora s-a lărgit, pe sub soare,
Drumul se sfârşeşte, într-o mare!
Arşiţa-i ridică, într-un nor,
Noru-i poartă iarăşi, la izvor.

Ăsta-i ciclul vieţii, de nu ştim,
Am crezut că viaţa e ca să murim
Şi că am venit doar să procreăm,
Însă nu ne ducem, noi ne transformăm!

Din sămânţă-n floare, din crenguţă-n pom,
Apoi, din iubire, în copil, în om,
Din puştanii veseli devenim adulţi,
Mai albim puţin şi suntem cărunţi.

Singuri am venit! Ne iubim... în doi,
Învăţăm cu timpul, cum să spunem, noi!
Ne-nvârtim în cercuri şi uităm, desigur,
Că plecăm spre moarte, câte unul, singur.

Suntem ca izvorul care se transformă,
Doar că nu-nţelegem, încă, sub ce formă,
Fără să simţim, tragem doar concluzii:
În material, suntem doar iluzii.

Asta este lumea! Luptă şi se zbate!
Sufletul şi-l uită, undeva, departe,
Timpul nu ne iartă, ne ia din putere,
Pentru ce ne-a dat, el tribut îşi cere!

Ne-ntrebăm, retoric, când îmbătrănim,
Pentru ce ne naştem, pentru ce trăim?
Oare ce e viaţa? De ce chinuim
Dacă într-o zi tot o să murim?

Când n-avem putere să ne mai mişcăm
Şi privim în urmă, oare ce aflăm?
Ce ne mişcă oare? Oare ce să fie?
Ce motor ascuns ne dă energie?

Pentru ce-am venit, care-a fost menirea?
Banii şi averea??? Nu, era iubirea!
Patimă, iubire, lacrimă şi zâmbet,
Toate-aceste stări, au un nume: suflet!

Oameni lângă oameni, oare cât petrecem?
Din pământ suntem, în pământ ne ducem!
Când ne transformăm? Nici n-avem de ştire!
Ce luăm cu noi?
Suflet şi iubire

poezie de Florentina Mitrică (4 decembrie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii gării

printre gări
pentru că doar acolo
pentru atunci şi doar atunci
doar tuc-tuc, tuc, tuc
tăcere şi feţe
o masă sărăcăcioasă
hoţi, valize, indiferenţă
Spania, Italia, Franţa,
Germania, Ungaria, Portugalia
sau niciunde
sau nimeni
sau degeaba
urlete de spaimă/chiuituri
pene de păsări, gunoaie,
doar gări
doar umbre
doar noi într-una scormonindu-ne
buzunarele de mărunţiş
visând ziua şi noaptea
gerunziindu-ne stările şi paşii
pentru că e despre altcineva
doar altcuiva
doar pentru ceilalţi
schisme de noi
de noi
noi
Oi
I

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nu visezi viaţa de ce mori? Dacă tu "ai viaţă" cum moare viaţa când doar corpul moare în ea? Dacă nu eşti într-un vis de ce nu durezi veşnic? Este viaţa trecătoare sau doar corpurile ce se nasc şi pier în ea? Tot ceea ce vine şi pleacă are natura unui vis chiar de ar dura un miliard de ani. Credem că suntem reali ca "şi corp" şi de aceea nu vedem cât sunt de temporare Toate formele? Doar umbra şi vis este lumea acesta, tu nu eşti născut.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un nume pentru toţi şi pentru toate

Moliile şi lăcustele ating aceste pagini şi-apoi
Trec mai departe, neîntinate de numele pe care noi
Îl ataşăm fiecărui corp ca să ne alinăm invidia care
Ne-ncearcă văzând libertatea altora – e nevoie de mutilare

Pentru că noi suntem uzurpatorii, disperaţii acestui pământ –
Agăţăm orice-aripă şi scrijelim o pecete, o rană, o lege.
Suntem proprietari de nume, pe care le clămpănim în vânt;
Dar noi trebuie să murim, ca şi voi, pentru a înţelege.

Am avut un vis. Oamenii au renunţat la numele lor – toţi –
Şi-au cântat cântece de slavă, aşa cum în această lume
Pot cânta doar cei care poartă solzi sau copite, aripi sau colţi,
Liberi, binecuvântaţi întotdeauna într-un singur Nume.

poezie de Harold Hart Crane, 1899 - 1932, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea fără nume

Prin muzica sfinţită şi raiul din sufletul tău, copile
Ai să atingi suflarea unor destine
Şi ai să preţuieşti lumina din care te-ai născut
Acolo e puritatea unei mame bune
Acolo se găsesc albastrele raze din noaptea fără nume
Şi plinul meu din care cresc în fiecare zi
Să ştii că e credinţa în Domnul Iisus
Doar El mă ţine cu lacrimi duioase
În fiecare noapte mă mângâie
Şi-mi redă pacea de care am nevoie...
Sunt tot mai singură... şi nu vreau să mor.
Decât prin fiecare vers de iubire...

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se plimba agale, fără o ţintă anume, dând doar ocol de vreo câteva ori propriei sale nave, "Pacifis", pentru a nu se înfunda în acea pustietate; dorea să vadă totuşi ceva, iar cum prin apropiere nu era decât albastra lui navă, nu se îndepărtă de ea. O privea tăcut, învăluită de atmosfera albă, neuniform răspândită, în unele locuri ca o ceaţă fină, abia perceptibilă, iar în altele ca un abur dens, compact, ca un fum gros, prin care vederea cu greu putea răzbate şi o găsi minunată, deşi o cunoştea ca pe propriile-i buzunare, doar era nava lui.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Nu cumva starea lui are vreo legătură cu tine, într-un fel sau altul?
Lia: Nu, bineînţeles. Cum ar putea avea vreo legătură cu mine?
Stela: Nu ştiu de ce, dar aşa mi s-a părut mie. Dar să lăsăm chestiile astea. Acum nu mai putem schimba nimic, deci n-are rost să intrăm în amănunte. S-a întâmplat şi gata! Vom încerca să îndreptăm ceva. Fii liniştită! Nu le voi spune celorlalţi nimic despre toate astea. N-ar avea rost. Acum plec. Mă întorc seara. Ai grijă ce faci! El nu se va trezi până vin eu înapoi, deci, nu-ţi va crea probleme. Trebuie doar să-i scoţi perfuzia, când se va termina soluţia perfuzabilă. E simplu.
Lia: Bine, Stela. Mersi pentru tot.
Stela: N-ai pentru ce, drăguţo. Ştii cât de mult ţin la Luci; toţi ţinem la el. Am impresia că... Şi tu.
Lia: Sigur; şi eu. Cum altfel?! Doar e şi colegul meu. Te conduc.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbirea în dodii sau

sub scuza iubirii
ne rănim de moarte

acum, deocamdată
(un fel de niciodată)
nu mai ştim a cui inimă bate
totu-i sălbatic, totu-i aici
herghelii dezlegate, învrăjbite
tropăie pieptul secundei
şi tot ea, secunda
cu veşnicie cu tot
se prelinge de pe asfalt (tu îi spui cer)
în canalizări
ca un strop numitor comun de ploaie
rămâne ceva (un fel de nimic)
ca un parfum pe care nu ai vrea
să-l fi uitat dar
mai devreme decât mai târziu
absolut toate amintirile se pierd
într-o gaură neagră
(tu surâzi acum, gândind altceva, să-ţi fie ruşine!)
ei bine, nu am vorbit deloc despre
flora intestinală
referindu-mă (în
conferinţele mute ale dorului)
la fluturii din stomac
nici cum ciorpacul absenţelor
i-a vânat deja pe toţi
nici că nu ştii cum de eşti închis
(fiindcă atunci
când inima nu mai poate iubi
înalţă ziduri)
am vrut de fapt să scriu
un manifest pentru sănătatea ignoranţilor
(supravieţuitorii prezumţiei de iubire)
dar prea multe clişee
sufocă foaia
iar pixul meu (uite-l)
este precum bărbaţii ăia indecişi
de care parte a penisului să stea
şi e vorba de fapt, doar despre dubii
unica certitudine (filozofică aproape)
cea mai incredibilă certitudine
este doar moartea
iar asta ţie
nu are cum să ţi se întâmple
nu-i aşa?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde nu e...

Pe ceru-n care îngerii nu zboară,
Nici stele nu răsar, nici soare nu-i;
Zi nu se-nalţă, seară nu coboară,
Doar nori bezmetici bântuie haihui!

În inima în care nu încape
Nici milă, nici iubire şi nici dor,
Vin duhurile rele să se-adape,
Iar crinii inocenţei, pe rând, mor.

În marea unde nu-noată sirene,
Se sinucide poezia, lent;
Nici alge nu trăiesc şi nici balene,
Iar pescăruşii ţipă violent.

În lumea-n care domină trufia,
Valoarea se măsoară doar în bani,
Cu fraude-şi scriu toţi biografia
Şi doar pe îndoieli sunt suverani.

Acolo unde nu e Dumnezeu,
Viaţa nu-i decât deşertăciune,
Iar oamenii-s doar piese de muzeu,
Mânaţi de patimi şi de slăbiciune!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un val este ocean, şi când se ridică, i se dă numele "val". Când i se dă acest nume, este ca şi cum ar avea o existenţă independentă. Pare că se rostogoleşte de-a lungul suprafeţei, care este tot apă - apă care curge în apă - şi pe aceasta o numim viaţă. Apoi dispare şi aceasta se numeşte moarte. De fapt, nimic nu s-a întâmplat cu apa. Este doar o mişcare naturală, dar pentru că îi sunt atribute un nume şi o formă, apare ca o existenţă separată, sau entitate distinctă. În tot acest timp, este doar joaca apei care creşte, curge, scade - nicio poveste. Mintea inventează povestea prin crearea unei identităţi iluzorii. În adevărata înţelegere, totul este unicul. Când identitatea se ridică, o sărbătorim ca pe o naştere şi când curge, o numim viaţă. Când dispare, îi spunem moarte şi întristare. Dar, într-adevăr, dacă priveşti din perspectiva Absolutului unic, Adevărului, nimic nu s-a întâmplat cu adevărat, cu excepţia faptului că viaţa visată a unei fantome ajunge la sfârşit.

citat din Mooji
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răzvrătire

La naştere sămânţa morţii încolţeşte-n noi.
Şi-abia născuţi, toţi suntem botezaţi,
doar ca să avem un nume pentru moarte,
să ne strige.

De ce L-ai supărat pe Dumnezeu, Adame,
cu foamea ta de viaţă?
Ce moştenire blestemată ne-ai lăsat...
cei morţi au hotărat destinul celor vii,
cei vii, din teama morţii îşi nasc fii,
să îi condamne şi pe ei la moarte!

De ce ne naştem, Doamne,
înfometaţi de viaţă
şi-o iubim,
când singura menire a vieţii,
se pare,
ne-ai dat-o să murim?

Schimbă, Domane, sensul vieţii
şi naşte-mă bătrân
şi abia apoi
adu-mă-n floarea tinereţii,
când duc în spate a mea ştiinţă,
să fiu cu mintea de pe urmă
în anii cei frumoşi,
să vin din moarte înspre viaţă,
să nu mai am în minte frica morţii,
să stau încrezător în faţa sorţii
si de nimic să nu mă tem.

Măcar dă-mi-o pe mama înapoi,
să-mi spună basme cu eroi,
acolo unde nu-s copii
flămânzi şi goi,
acolo unde tot ce-i rău dispare,
acolo unde toţi se bucură
şi moartea moare!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!