Pax vobiscum!

Oameni cu idei absurde şi fugă sfioasă de gazelă,
gânduri cu aripi de vultur
pentru desfătări cu gust de absint...
Cuvintele atacă brutal cu iz de taifun
şi sapă nesfârşite tranşei de ură şi frică.
Redefinind vântoase,
ca schijele justificând mândria de scânteie,
veşti şi spaime tot mai proaste se avântă.

E trist când spui că orice este înlocuibil.
Sufletul arvunit strănută de-atâta praf de puşcă.
Nici Dumnezeu nu mai respiră
la fel de tare cum se miră.

Dezagregaţi de spaimă,
atomii galaxiei s-au înfiorat.
Tot mai convingătoare,
colţuri de stele escortează cioburi de vise.

Nu evadaţi din probelmele timpului paşnic!
Loteria supravieţuirii şi-a pierdut răbdarea.
În suveica timpului,
fiecare armistiţiu cu contur agresiv
poate fi o rană adâncă pe trupul zăpezii.
Fortuna are ultimul cuvânt:
sub rafalele vântului ascuţit,
când îngenunchează toamnele la praguri,
e greu de decis învingătorul!

Cât despre clişee – tăcere limpezind amurgul,
spaţii strigând absenţa orizontului,
libertate fără de sfârşit,
repaus, somn şi...
iarbă verde pe plai păscută de licorni rătăcitori.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinceritate absolută

E trist când spui că orice om
Este înlocuibil,
Nici despre stele să nu vorbeşti astfel,
E trist când refuzi mâna unui prieten,
Mai bine îl pui la zid şi-l execuţi,
E trist când te afli în război cu lumea,
Nici câinii comunitari nu cunosc acest război,
Eu scriu aici fără floricele de stil,
Doar desenez o inimă
şi nu aştept nici un transplant.

Înţelepciunea şi laşitatea nu sunt rude,
Diavole, îţi propun un pact,
sufletul meu pentru încă o viaţă,
ştiu, Faust dorea şi el aşa ceva,
dar eu sunt frate cu Prometeu,
cred că am să caut o altă cale.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Report

Din când în când,
îmi fac inventarul patimilor.
Cu fiecare respiraţie,
trupul suspină resemnat.
Cu fiecare tăcere,
sufletul doare infinit mai tare.
Ochiul inimii
împreunează lacrimile;
cu ele,
mai curăţă o filă de viaţă.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am aripi

Îmi cresc aripi către o nouă viaţă,
către un somn lin fără de uitare
către acele vise, ce azi le am
aşa cum le-am avut şi ieri
şi le mai am şi mâine...
Îmi cresc aripi, aici
lângă lăstarii timpului meu
şi vreau să zbor...,
dar voi zbura acolo unde
numai lăstarii timpului o vor şti
Îmi cresc aripi,
către o ţintă bine definită
şi chiar dacă îmi va fi greu
voi învinge..., doar
am lăstarii timpului meu
ce acum abia au răsărit.
Am aripi şi sunt abia
la începutul zborului meu
către... TOT
Am aripi!

poezie de Ionela Van
Adăugat de Daria Dumitras
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţă

Din năzuinţa fiecărui zmeu înălţat,
împărtăşind acelaşi cer,
simt cum se zburătăcesc în mine aripi.
Îmbătat de credinţă adâncă,
gândul le avântă spre orizonturi
neatinse de rostul timpului.
Inima desculţă bate cu sânge de cer.
Zâmbetul ei desenează zborul nenăscut.
În colţul genelor, apune luna,
dar...
aripa există,
suverană,
deasupra paşilor,
înlăuntrul albatrosului din mine.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secetă de aripi

I-am tăiat aripile timpului meu,
Să mor mai încet,
Şi tot ce regret
E că mor greu.
.
Îi vor mai creşte alte aripi, oare?
Decât să mori, mai grav
Este să fii bolnav
De aşteptare.
.
Şi dintre toate aşteptările, mai zic,
Mai greu atârnând
Ca moartea, e când
Nu aştepţi nimic.
.
De-atâta aşteptare, nici ochii nu mai plâng
În iadul ăsta-n care n-am aripi să mai frâng.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prizonieri de război

dacă viaţa e o luptă, cu siguranţă că moartea e victoria finală...

ai grijă ce îţi doreşti pentru că dorinţele se împlinesc mai mereu
şi îmi doream puterea cuvântului, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul
iar cuvântul mă trecea prag după prag şi spaimă după spaimă
până la esenţă, până spre tăcerea absolută
dar eu ştiam că absolutul nu există
aşa că încă mai găseam sunete
şi mă spălam în lumină
dar lupta continuă
ducându-mă tot mai departe
zi după zi, cuvânt după cuvânt, tăcere după tăcere
uneori simt că am obosit, simt dulceaţa abandonului, dar nu...
timpul nu şi-a spus ultimul cuvânt
şi lupta continuă...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăcare

N-o să mai vorbesc despre ea.
Trăieşte imponderală, undeva între libertate şi căminul frunzelor,
fără întrebări şi fără regrete.
Nu o să îi mai pomenesc numele,
s-a retras în vârful picioarelor din ecoul văzduhului,
s-a întins în nevăzute, neauzite peşteri să îşi odihnească tumultul.
E la fel, nici mai frumoasă, nici mai urâtă, nici mai bună, nici mai rea,
se oglindeşte în ochii timpului.
Mă curta din secetă şi iarnă, din setea şi nesomnul pământului.
Mă urmărea când alergam pe aşchia înnoptării,
se dăruia vântului când deveneam vară, para focului.
Din tulburarea apelor, m-am împăcat cu sufletul nărăvaş al naturii.

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt cuvânt şi libertate

Eu sunt cuvânt şi libertate,
Aş dori să ştiu ce univers tainic află albinele în fiecare floare,
Aud glasul fiecărei frunze, din mugur până ce e modelată în cuptor,
Văd roua ce botează în zori firele de iarbă,
Vreau să urc muntele pentru a atinge stelele,
Eu sunt cuvânt şi libertate.

Mă prefac în apă şi foc,
Simt ce mă mistui bucată cu bucată,
Ating florile de colţ ascunse pe stânci,
Mă îngrijorează plânsul vântului dinaintea furtunii,
Plâng, căci văd atâta durere în jur nerezolvată,
Eu sunt cuvânt şi libertate.

Ştiu că eternitatea există,
Spun că poţi gusta Absolutul,
Visez să gust taina apei vieţii,
Mă străduiesc să fac cununi de cuvinte,
Sper că toate vor gusta dulceaţa nemuririi,
Eu sunt cuvânt şi libertate.

M-am decoperit pe mine prin cuvânt,
Am luat cuvintele şi le-am legat într-un joc ce a devenit carte,
Am simţit că doar cuvintele fac iarba să crească,
Am aflat taina stropilor de rouă de pe aripile cuvintelor,
M-am împărtăşit cu verdeţa lor tainică zburând spre infinit,
Eu sunt cuvânt şi libertate.

poezie de Ana-Cristina Popescu din Din tiparniţele presei / 2019 / Editura InfoRapArt (2019)
Adăugat de Ana-Cristina Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri trecute prin vama oglinzii

Într-o urnă albastră,
vântul deschide o fereastră;
în hărmălaia dintre două tăceri,
drumul e mai scurt cu fiecare ieri.

Privind în pătratul ca apele reci,
unii zic că nu există distanţă;
doar un abis
pe care speranţa îl umple
când acele timpului se înnoadă
şi modelează oboseala disperării
pe tencuiala trupului,
când vântul solar aprinde noaptea de aurore,
iar corul rotitor de albatroşi
naufragiază în ambiguitatea timpului.

Înşelat de amăgiri şi ambiţii,
respirând cu toate ideile
în labirintul imaginarului,
când liniştea însângerează nopţile,
cineva halucinează despre ghimia vieţii.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul şi marea

Un univers de dor închis într-un pumn de lut însufleţit,
O picătură de sânge albastru ce respiră prin cuvânt
Încercând să evadeze din labirintul gândului ascuţit;
Ăsta-i poetul, ancorat în sechestrul clipei pe pământ.

Spiritul poetului – pânză de corabie pe talazul-destin,
Însufleţită de necuprins, cu a sa nestăpânită frenezie –
Este armăsarul pur sânge de sare al fiorului marin
Ce-şi acostează cuvintele la malul mării – tărâm de poezie.

Doar ascultând cum braţele vântului trag clopotele mării,
Poetul vede talazurile spărgându-şi coapsele de stâncă.
Cu ochii închişi, aude pescăruşii ţipând deasupra zării
Şi, ca-ntr-un vis, vede, sub apa furioasă, lumină adâncă.

Doar poetul poate să vadă cum întinderea de sineală
Îşi mestecă meşteşugit culorile sub boarea nevinovată;
Îi simte răcoarea şi pune-n nehodina din cerneală
Marea, pe care valurile cuvintelor nu obosesc niciodată.

Călcând uşor din cuvânt în cuvânt ca pe o scară spre bolţi,
În faţa clipei, poetul are-ntotdeauna un as în mânecă depus.
El bate cu metafore la eternitatea înaltei porţi
Atunci când refluxul îl trage în larg către apus.

Numai poetul poate schimba lumeasca dimensiune
Scormonindu-i tainele nebănuite cu slove de candele.
Marea are nevoie de luminoasa-i pământeană misiune,
Aşa cum noaptea are nevoie-ntotdeauna de stele.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu afirmi că ar trebui să am si eu o religie, că un om fără religie e un om fără "Dumnezeu"! Ok, atunci te întreb la rândul meu, oare ce religie avea Buddha, dar Profetul, dar IIsus? Oare nu cumva toţi aceşti oameni au încercat să ne redea libertăţii salvându-ne din ghearele oricărei religii? Poate că ceea ce ne-a învăţat toţi aceşti înţelepţi şi eliberaţi este că Dumnezeu, Sinele, Vidul nu poate fi monopolul nici unei religii, nici unei persoane sau grup extremist. Religiile sunt foarte utile celor care sunt îndrăgostiţi de dezbateri spirituale lungi şi sterile, dar nu acelora care vor să-l realizeze direct pe Dumnezeu. Orice religie porneşte de la o premisă falsă, şi exact această premisă face ca orice religie să fie servită ca deşert la masa timpului, adică să aibă început şi sfârşit. Premisa falsă despre care vorbesc este aceea că pentru a avea nevoie de o religie, condiţia falsă este să te fi desprins mai întâi de Dumnezeu, iar dacă o să îmi spui că nu eşti desprins, care ar mai fi atunci scopul religiei tale?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt şi cuvânt

Să nu rosteşti cuvintele pe care
le simţi, tulburătoare, dând ocol,
de gânduri zăbrelite-n închisoare,
apoi se sparg, lovindu-se în gol.

Încă nu vrea tăcutul să se-ofere
chiar de ai crede că-l auzi acum.
Asteaptă, fă-ţi rezerve de tăcere,
aproape să-ţi rămână, ca un fum.

Când ştii exact ce trebuie să spui
nici nu mai eşti de trebuinţă, poate:
rămân cuvintele pe care-ţi pui
pecetea şi durează-nsingurate.

poezie de Wolf von Aichelburg, traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu toţi nebunii culeg din lună vise

doar cei care bănuiesc
dincolo de a fi
existenţa
dincolo de a iubi
iubirea
felul acela de alienaţi frumoşi
care aduc viitorul în prezent
prin sinele lor
nu toţi dezaxaţii împart cerul
în fâşii de curcubeu
arcuite fără vrere peste somn
în aripi de fluturi
buzdugane de zmeu
plete de Ilene Cosânzene
nu orice purece ajunge în stele
nu orice muritor încalecă timpul
ca pe un bidiviu fantastic
de jar mâncător
poate că şi eu sunt din când în când
voinicul nimănui în căutarea dorului
sau nici asta nu mai ajunge
să aduc mărturie vieţii
frământarea inimii mele
uneori e de ajuns
un cuvânt de poet
sau o tuşă de penel
o scânteie de cremene
supusă dălţii
pentru ca infinitul
să fie definit
într-o infinitate de secundă
cât ai clipi între două vieţi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu necuvântătorul

eu şi marea mea de cuvinte
mă spăl cu cuvinte, respir cuvinte, mănânc şi visez cuvinte
mă-îmbrac în cuvinte şi de adio mă ofer ofrandă
cuvânt pe cerul gurii

din aer strâng lumini şi praf de stele
respir praf de stele, mănânc praf de stele,
mă spăl cu praf de stele
şi moartea mă preface-n praf de stele

în mâna dreaptă am cuvântul ce va naşte iar cuvinte
în mâna stângă-am strâns un pumn de praf de stele
lumină scriu cu praf de stele
şi nu ştiu de cuvintele sunt ale mele

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot fără Dumnezeu!

Eşti Cel ce vede lacrima din suflet...
Atunci când inima suspină în tăcere;
Eşti Cel care-nţelege orice urlet,
Atunci când viaţa îţi fură orice plăcere!

Eşti Cel care respiră ca şi mine,
Şi duce mari poveri de pe la toţi...
Eşti Cel ce-aduce miere la ruine,
Să nu ne-mpotmolim ca nişte tonţi...

Eşti Cel numit să judece popoare.
Dar Tu, nu judeci cu ochi de pământean...
Nu ai prejudecăţi otrăvitoare
Şi ne iubeşti neîngrădit după-al tău plan.

În fiecare ceas te strig pe Tine.
Îmi place că îmi eşti mai mult de Domn...
Şi plâng şi râd când valurile-s pline,
Şi mă ţii tare prin credinţă şi în somn!

Şi mă iubeşti când mă răstesc la Tine,
Cânt viaţa mi-a mai dat încă o rană...
Tu înţelegi poverile străine
Şi inima-Ţi nu se preface-n stană...

Atât de multă răbdare ai avut...!
Ne îmblânzeşti leii din fiecare...
Cu Tine Doamne, niciun ceas pierdut,
Eşti tot numai sublim şi încântare!

Iubesc modulul Tău de Infinit...
Iubesc aşa cum Tu iubeşti pe lume...
Fără prejudecăţi şi neîngrădit
Şi-as scrie desprea asta în albume.

Iubesc că ai macheta vieţii şlefuită
Şi pentru fiecare ai un rost...
Şi chiar şi-atunci când mă găseşti grăbită,
Îmi aminteşti de dragoste şi post.

M-ai învăţat să simt cu cel ce simte...
Şi mi-ai dat numai daruri... de mă dor!...
Aş mai avea totuşi o rugăminte...
Când trebuie să plec... să nu mai mor!

Şi mi-ai şoptit despre răbdarea că-i virtute...
Şi nu prea mulţi o înţeleg pe ea;
Cu mai puţin, de evlavie să asculte,
Căci, cine-o are... moartea nu va vedea.

Mă mângâi uneori cu palme grele...
Eşti Cel care încearcă răbdarea-n orice dar;
Eşti Cel care rupe şi leagă zăbrele...
Eşti Cel care încearcă inima-n amar.

Ne vrei curaţi la minte, trup şi suflet...
Ne vrei neînfricaţi şi luptători!
Lumină noi să fim toţi într-un cuget,
Să dăruim din ce ne-ai dat, să fim iar flori!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul florilor de mac

Când amurgul pogoară pe macii în floare
Şi tăceri incandescente orizontu-nroşesc,
Incendiind lanul corolelor de aripi în soare,
Transcriu idealuri şi cohorte de vise-nfloresc.

Răspasurile acestor clipe etern-curgătoare,
Peste vămi de aşteptare, în dor, le retrăiesc,
Când amurgul pogoară pe macii în floare
Şi tăceri incandescente orizontu-nroşesc.

Cu surâsul tău eflorescent, de sărbătoare,
Vino, iubito,-ntr-o solemnitate de firesc,
În lanul verii pârguit de-atâta adăstare;
Poeme de maci în amurg să-ţi dăruiesc
Când amurgul pogoară pe macii în floare.

rondel de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apropiindu-te de Dumnezeu trebuie să-ţi arăţi fiinţa unitară, rod al Creaţiei Sale, că sufletul ţi-e suflare dumnezeiască, iar trupul ţi-e zidire pământească, că numai prin rugăciune îţi recapeţi adevărata libertate de a sta în dreapta Adevărului.
Uneori, în ceasurile grele ale omului ţâşnesc râuri de lumină în căutarea adevărului pierdut – iubirea. Tot în rugăciuni se sfărâmă şi zidurile de gheaţă din inima omului de piatră, că piatră e atunci când şi-a pierdut iubirea.
Când îngerii-s tăcuţi la capătul disperării, rămâne doar speranţa ca o hrană dulce şi întăritoare, fără de care nu poţi trăi, aşa cum nimic nu e fără Dumnezeu: nici credinţa, nici firea limpede a omului că-n spicul grâului e pâinea noastră cea de toate zilele - trup din trupul Domului.

Camelia Opriţa în Ispita, generator de întuneric în spiritul omului şi îndepărtare de Dumnezeu
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea creatorului

păşesc printre stele
pelerin al nopţii
acum aici, mâine departe
aici a ars totul, dincolo e tăcere
doar Dumnezeu a rămas
mi-e fiecare cuvânt o mărturisire
fiecare zbor e un verb către cer
am spus iubirii iartă-mă
era rugăciunea din urmă
de ce mă doare absenţa
de ce cuvântul e rană
am început atunci să zbor
uitând că nu am aripi
am devorat timpul căutând ideea
într-o zi voi fi eu
căutând zborul m-am rătăcit în singurătatea Ta
când mă cerţi, te rog să mă ierţi
m-ai învăţat să respir boboci de trandafiri
să simt parfumul pur al unui ideal
nu ţi-am simţit mâna când m-ai mângâiat
nu ţi-am văzut chipul când m-ai sărutat
atinge-mi ochii să văd necuprinsul

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Quo vadis

Amurgul ftizic scuipă chemări însângerate.
Pleoapa timpului pune şaua pe grumazul spaţiului de lumină.
Atras de freamătul copitelor,
centaurul se pierde-n herghelia vieţii.
Gloabele-şi dau aere de pur-sânge
şi nechează prin caii-putere.
Câmpul de maci îşi tremură hipnotic umbra roşie.
Din cuibarul nopţii,
peste cetatea de sticlă şi oţel,
se ridică nomade păsări răpitoare.

Sub viforul somnambul al vieţii,
singurătate urlă ca un lup flămând.
Când auzi lucrurile confesându-se,
gândurile pribegesc semantic pe graniţa condiţiei umane;
între real şi virtual, tulburându-i liniştea.

"Quo vadis, Don Quijote?
De ce ţi-ai scos armura, tu,
care ţi-ai dorit dintotdeauna gloria?"

"S-au schimbat vremurile.
Nimeni nu mai însămânţează mori de vânt.
Soarta mea a devenit minoritară.
Macii trec direct în sânge..."

Printre stele flămânde,
multe gânduri;
chiar dacă sunt invizibile,
unele dintre ele ar putea primi o notă crudă.

Mare grijă; depărtările se îngustează;
În ropotul nezăgăzuit al timpului,
lăcomia de aripi ţine loc de desperare...

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru lene

(la sugestia prietenei şi colegei mele de cenaclu, Cornelia Georgescu)

Mereu se spune că-i cocoană...
Poartă a timpului maramă,
Te duce-n somn şi-n versuri line,
Dar nu-i văzută foarte bine.
Cei ce purtaţi a ei veşminte,
Vă indicăm să luaţi aminte
Că nu-i de preferat a fii
La fiecare,-n orice zi.

Nu are har şi nici prestanţă,
Cu toţi o detestăm o viaţă,
E piază rea şi-ntunecare...
Unde mai pui că ne şi doare?
Ne-nchide uşa şi se vrea
Prin fapte-a influenţa.
Deşi nu o prea luăm în seamă,
Mereu se spune că-i cocoană.

Veşnic ne pune beţe-n roate,
Rămâi cu ea o-ntreagă noapte,
Se stinge-n tihnă şi-n tăcere,
O lampă fără mângâiere.
Şi jur că nu e lucru mare.
Cu ea, dormi chiar şi din picioare.
Crede în sinea-i, marea doamnă
Că poartă-a timpului maramă.

E umbra semnelor tăcerii,
Ne mângâie în faptul serii
Şi-n leagăne de ramuri poartă,
Lumină deseori uitată.
Ascunde-n sărutări de sticlă
Iubiri ce-n vise se ridică.
Pe valuri de mătăsuri fine,
Te duce-n somn şi-n versuri line.

Pe rafturi de bibliotecă,
În baruri sau la discotecă,
La o cafea, la o ţigară,
În casă, la spital, pe-afară,
Ca iedera mereu se-ntinde
Şi lumea toată o cuprinde.
Să recunosc, nu-i o ruşine,
Dar... nu-i văzută foarte bine.

Ea este-un pat la crematoriu,
Un vis haotic, iluzoriu,
Lumnă palidă, difuză
Şi braţul care ne acuză...
Nu-i luaţi în seamă urâciunea!
Se poartă... frumuşel cu lumea.
Dar are şi idei trăznite...
Voi toţi purtaţi a ei veşminte!!!

De mergi cu ea la braţ, prin soare,
Te ia adesea cu frisoane.
Faci insolaţie, fireşte!
Atunci... de dânsa te fereşte!
Fereşte-te de ea, m-ascultă!
Perversă-i, chiar dacă-i plăcută.
Nu-i sunt de laudă cuvinte...
Vă indicăm să luaţi aminte!

Cere clemenţă, pierde rar,
Are o mască de cleştar,
Cu haru-i, lacăte deschide,
Nu fură, dar subtil... ne minte.
Bolnăvicios, ne cheamă-n pat.
Pe podiumuri a defilat...
Nu este noapte şi nici zi
Când nu-i de preferat a fii.

Îi suntm slugi fidele, fraţi,
E viciu greu de-ndepărtat!
De dânsa gândul mi-am spălat.
Pe rug de stele, prin cuvânt,
Eu am ascuns-o-ntr-un mormânt,
Dar veşnic o veţi întâlni
La fiecare,-n orice zi.

La fiecare,-n orice zi,
Ea nu-i de preferat a fii.
Vă indicăm să luaţi aminte!
Cei ce purtaţi a ei veşminte:
Ea nu-i văzută foarte bine!
Te duce-n somn şi-n versuri line,
Poartă a timpului maramă...
Mereu se spune că-i o... doamnă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!