Privesc în gol prin spaţiul dintre cuvinte

din nefericire nu pot să-mi opresc şi gândul
cum reuşesc uneori să-mi ţin respiraţia sub apă
dar tac din ce în ce mai adânc
cumva dincolo de groapa marianelor
ca un sfinx prins cu ochii pe cer
împărţind zodiile ca pe o azimă
iar lupa prin care lumea îmi pătrunde în vis
se răsuceşte ca o galaxie
în jurul unei inimi
care pulsează în ritm de blues

uneori spaţiile dintre cuvinte
conţin poveşti infinite
taman despre limite
iar poeţii sunt singurii care le pătrund
cu ochii privind spre nimic
ca spre cea mai mare certitudine

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc în gol prin spaţiul dintre cuvinte

din nefericire nu pot să-mi opresc şi gândul
cum reuşesc uneori să-mi ţin respiraţia sub apă
dar tac din ce în ce mai adânc
cumva dincolo de groapa marianelor
precum un sfinx prins cu ochii pe cer
împărţind zodiile ca pe o azimă
iar lupa prin care lumea îmi pătrunde în vis
se răsuceşte ca o galaxie
în jurul unei inimi
care pulsează în ritm de blues

uneori spaţiile dintre cuvinte
conţin poveşti infinite
taman despre limite
iar poeţii sunt singurii care le pătrund
cu ochii privind spre nimic
ca spre cea mai mare certitudine

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu răstorn lumea nimănui

uită-te în ochii mei
vezi
nu e nimic din ce cauţi
nicio certitudine
nimic clar
nu pare că dincolo de ei ar fi vreun adult responsabil
dar nici un copil care gângureşte
uită-te adânc şi ai să vezi
până dincolo de începutul lumii
genunea
focul
şi raiul şi iadul
dar nimic din ce cauţi
niciun fluture nătâng răsucind curcubee
doar o mare picurând cuvinte
pe o veşnică plajă nouă
două urme de nicăieri

felul meu ciudat de a iubi
fără să întorc lumea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-un aşa de mare adânc

pe care şi groapa marianelor ar fi invidioasă
încerc să-mi ridic pleoapele
deşi capul mi se turteşte de presiunea absurdă
a celor câteva oceane aflate deasupra
unele cel puţin îngheţate
pe cât de atlantice pot fi
şi mai deloc pacifice

aici întunericul e mai greu de suportat
cu pleopele închise

dintr-o asemenea acoperire
încă te mai iubesc
ca pe o stea polară
ca pe un muşchi de pădure
ca pe un ac de busolă blocat
spre miazăzi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu atracţia gravitaţională e de vină

pentru că am uitat zborul
ştii ce-i mai grav
faptul că lumea mea nu e aici
de fapt lumea asta nu există
e o proiecţie
o prelungire a visului
un fel de a scăpa de nemărginire
sau nu
eu nu exist
lumea nu mă cuprinde
eu nu o pătrund
găsesc uneori dovezi
din iubire îmi cresc certitudini
când spre adâncul căutărilor
când spre înaltul pierderii de sine
un fel de a ascunde răsăritul
cu o poveste despre stele

ştii ce este mai lipsit de sens
felul meu de a spera să găsesc logică iubirii
ori poate nimic din anatomia sufletului
pe care îmi cresc inimi
cum nişte mere care privesc spre cer
şi zboară către pământ
desăvârşind păcatul

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori ochii mei

Uneori ochii mei sar!
Se întâmplă la mijlocul lui august
fiindcă atunci coasele sunt cosite de iarbă.
În locul lor
pun două ciuperci otrăvitoare.
Uneori ochii mei sar ca o apă
aruncată razant într-o piatră
curgătoare.
Uneori ochii mei păşesc desculţ în iarbă
şi nu se mai cunosc
şi nu mai privesc
şi au culoarea unei priviri arzătoare
scuturată de braţele
unor ruguri.
Uneori ochii mei
sunt doi grauri
din care rup cu coaja lor acră
stiluri de struguri.
Uneori ochii mei
sunt pantofii unei femei
fără picioare.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânc de Groapa Marianelor

Pe unde trece pasu-ţi de zăpadă
cresc roşii trandafiri; spre cer te sui...
Dorm toţi, nicio privire să nu vadă
Cum te văd eu cu ochii nimănui.

Din stele sau din nuferi, orhidee,
Alb, alb mă uit - văzduhul ţi-e deschis...
De pe pământul nins, în Căi Lactee
Duc trandafirii tăi, cu ei, un vis...

Şi pleacă mări albastre-verzi din mine;
Fluidul transparent de-atâta dor
Ascunde lumii ăsteia străine
Adânc de Groapa Marianelor...

poezie de Shanti Nilaya
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeţii nu ştiu să moară

deşi o fac prin fiecare cuvânt
sau prin fiecare tuşă de infinit
trasă timid pe acestă imensă pânză cu stele
botezată cu emfază univers
apoi supun piatra
învaţă pădurea cu zborul
pictează pe cerul lor inimi pulsând vise
sau doar le amestecă cu nisipul
în castele fermecate
iar într-un târziu
pătrund cu labilitate în adn-ul fluturilor
şi se împerechează cu florile

poeţii nu ştiu să moară
dar nu ştiu nici să trăiască
poate de aceea nu le e bine nicicând
deşi uneori măsoară eternul în clipe
ori urcă lacrima spre oceanul iubirii
apoi cu fiecare suspin resemnat
răsucesc lumina în fuioare de curcubeu
îmbracă lumea în cămaşă de in
şi învaţă desculţi spinii

de altfel poeţii nu mor niciodată cu totul
şi nici nu ar putea s-o facă
oricât de mult se străduiesc
prin fiecare poezie

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deschid ochii şi privesc în oglindă o umbră

care încă se încăpăţânează să creadă în veşnicie
în spatele umbrei un licăr de întrebare
care se ascunde de teama răspunsului
în mijlocul camerei o poartă spre niciunde
prin care nimeni nu mai trece nicăieri
o mare inutilă de speranţe se leagănă anemic
iar visele au amorţit agăţate într-o pânză de paianjen

respir adânc cât să nu-mi pierd autocontrolul
dar gândurile negre se întorc precum ecoul

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeţii nu mor niciodată cu totul

nici nu ar putea s-o facă
oricât de mult se străduiesc
prin fiecare poezie
de altfel poeţii nici măcar nu ştiu să moară
deşi o fac prin fiecare cuvânt
dar prin fiecare tuşă de infinit
supun piatra
învaţă pădurea cu zborul
pictează cerul cu inimi
se amestecă cu nisipul
în castele fermecate
pătrund în adn-ul fluturilor
şi se împerechează cu florile

poeţii măsoară eternul în clipe
urcă lacrima spre oceanul iubirii
apoi cu fiecare suspin resemnat
răsucesc lumina în fuioare de curcubeu
îmbracă lumea în cămaşă de in
şi învaţă desculţi spinii

poeţii nu ştiu să moară
dar nu ştiu nici să trăiască
poate de aceea nu le e bine nicicând

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două călătorii spre limite absurde

întotdeauna voi căuta odihna la pieptul tău
apoi mă voi gândi ca prostul
înainte de a nu mai fi
dacă peste cine ştie câte mii de ani lumină
cineva va privi pe cer
chiar spre clipa aceasta

aşa cum privesc acum
spre cine ştie care lume albă
gândindu-mă cum răzbeşte lumina prin univers
dintr-un gând trist de cetăţean universal
prin mii şi mii de ani pământeni
ca o fantomă plasmatică
a ceva stins poate
sau doar ca o fotografie sepia
a unei clipe de realitate
de dincolo de orice altă realitate

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desprind

aşchii aşchii
descopăr cu durere
linia
dincolo de cerc
dincolo de sferă
dincolo de spirala vieţii
indecis
fac salturi
dinspre amorf spre cristal
prin punct
caut dinspre orizontal
verticalul
din vertical prin zbor
sub lupa lacrimii
culoarea
dimensiunea luminii
punte supusă arcuirii
prin iubire
trecător între lumi
un fel de vis ce-şi caută
purtătorul

împart timpul
în note muzicale
îl desenez în cuvinte
sculptez cerul cu măiastre
toate clipele devin păsări
toate iubirile devin stele
universul un cuib
în care pasărea de foc
visează

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe urmele iubirii

Atâţia oameni care-s singuri, pierduţi în încleştarea lor,
Ce doar visează o iubire de care mult le este dor,
Atâtea inimi abătute care oftează la apus,
Cu ochii trişti, pierduţi în zare, nemaiavând nimic de spus

Furtuni iscate sufleteşte peste oceane de trăiri,
Care îneacă sentimente şi sting lumina din priviri,
O încruntare le ia locul şi parcă scrâşnete de dinţi,
Degeaba te ascunzi în tine, tu tot le vezi şi tot le simţi

Din când în când, câte-o minune... apar şi doi îndrăgostiţi,
În jurul lor lumea dispare, ei sunt cumva blagosloviţi,
Pe unde trec, ninge petale, ţâşneşte-o rază dintre nori
Şi tot ce-i gri parcă renaşte în miliarde de culori

Eu le tot caut pe jos paşii, să fur din timpul lor secunde,
Să le adun, să storc din ele, iubirea care îi pătrunde
Să mă stropesc cu ea pe faţă, în lumea lor să mă retrag,
Acolo să-mi găsesc cuvântul şi să îl scriu iubind cu drag

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt aşa imperfect pe cât ideal visez

vorbesc cu bucuria condamnatului la moarte
care a înţeles că degeaba se sufocă
nu are altă cale decât să coopereze
şi să-i mulţumească gâdelui
cu o plată generoasă
oricum nu mai cred în nimic
sunt uneori aşa de gol
precum o carcasă
din ce în ce mai dator pământului

nu mă mai amăgesc aiurea
nici pe mine nu sunt în stare
să mă iubesc necondiţionat
sunt în situaţia de a înţelege
neantul de dincolo de neant
ca pe o nefericire legată de existenţă
sau ca pe fericirea celui
care nu mai are nimic de pierdut

nici măcar dorinţa de a lupta
cu veşnicia morilor de vânt
nu mă face mai trist
râd cu gura până dincolo de moarte
nu mă mai întreb dacă
şi nici cum ar fi
o altă viaţă
doar mă bucur că nu o să mai ştiu nimic
şi poate
cel puţin la început
voi fi iarăşi copil

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia

e un fel de a privi lumea
între două bătăi de inimă şi o lacrimă
sigur e o ştiinţă
cam ciudată
care nu vrea să limpezească nimic
nici iubirea
nici durerea
vindecă uneori sufletul
dar asta într-un mod relativ
chiar aşa
relativul
sună ca un timp al conjugării verbelor
de către poeţi

de când einstein a aruncat inefabilul
între două încercări de concret
mă deplasez cu viteza gândului
când spre roşu
când spre albastru
apoi aşez iubirea în cuvinte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori tăcerea doare şi e insuportabilă, uneori aşteptarea zadarnică ucide speranţa, uneori faci gesturi care nu fac parte din tine... Uneori te afunzi în noroi şi aştepţi ca cineva să te ridice. Uneori ţi se pare că atingi soarele şi uiţi că e impsibil, uneori te ridici cu gândul spre cele mai înalte culmi şi uiţi că e posibil să cazi în orice minut... Uneori visezi cu ochii deschişi şi crezi că a sosit momentul când nu vei mai plânge, că a sosit momentul să zâmbeşti dar cat de rapid trece acel moment şi în final devine inexistent... Uneori crezi în ceea ce ţi se întamplă spunând că nimic nu e întamplator şi atunci îţi spui că dacă s-a întamplat înseamnă că exista un scop şi te întrebi care a fost scopul şi unde a disparut...

Florentina Danu
Adăugat de Florentina Danu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate în ţara minunilor ideal este normalul

şi eu caut minunea
printre drepte infinite
paralele cu imaginaţia
perpendiculare pentru simetrie
cu inefabilul
precum iluziile în aşteptarea penelului
sau gândul în aşteptarea cuvântului
poate că doar aşa
culoarea devine sentiment
roşu durere
galben toamnă
adânc turcoaz de atlantida
înalt albastru de voroneţ
albul ca alternativă la rotund
unghiuri fără echivoc
educate să fie juste
pe alocuri plictisitoare
o lume plană
pătrat nelocuit de iubire
din care ridic dorinţa
piramidă
spre o stea care-mi poartă visul
dincolo de tridimensional
de niciunde spre oricând
prin timp

cine ştie prin câte găuri negre trece lumina
înainte de a a se dărui florilor

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii nu sunt doar un periscop prin care sufletul culege culoarea!

aforism de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descântă-mi ochii de umbre cu buze nesătule

frământă-mi trupul şi pune de-o minune
să-ţi cânt lasciv tăcerea dintre cele două eterne cuvinte
iar dansul celor şapte vieţi să ne-mpletească mâinile
într-un inel de lună şi de soare
printre poieni cu fluturi mov
se-mbrăţişează aproape cald
în casa cea de piatră
pe unde aleargă jucăuşe jurămintele
iar eu te strig cu teamă
să nu-mi dispari a nu ştiu câta oară

din tainiţe de timp se strâng la nuntă clipe
un flaut celt respiră din adânc de inimă un cer
pe care preoţi îmbrăcaţi în alb ne desenează
din jumătăţi o lume doar a noastră
de-o parte-i ziua cea mai lungă
şi-o rest o noapte de aşezat la stele
precum în jurul gâtului un fel de perle
poate-adunate-n zori din flori de in
sau doar culese lucitor
din mult prea răsucite scoici
iar dintr-o altă parte
punctată cu adânc de atlantida
îmi plângi oceane şi eu înalţ la munţi
cu acea-firească ştiinţă a pruncului
abia născut
m-adăp la sânii tăi
cu lapte care curge-n galaxie

doar gândul mă trezeşte ca din moarte
şi-mi este parcă tot mai transparent
ca şi cum s-ar strecura câte un univers
prin fiecare deschidere de pleoape
ca să ne umple lumea lumilor
cu basme

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori îmi vine să înot spre lună până la epuizare

doar afurisitul instinct de supravieţuire mă opreşte
teama de moarte de neant mă face să fiu mic
din ce în ce mai mic până la dispariţie
supus trupului supus păcatului supus ordinii
sclavul simţurilor sclavul viselor
îmi apăr cu disperare fiecare clipă de suferinţă
uneori lup câteodată hienă alteori vierme
doar când scriu fluture
deschid ochii minţii şi privesc în mine
trec cu greu prin hăţişul de oglinzi derutante
nu mai ştiu cât sunt din ce văd
doar un pitic chinuit de ego
mult prea atent să nu mă-nţep în talpă
mult prea ocupat cu ocolitul ghimpilor
devin neatent la înfloritul trandafirilor

dimineţa desfac fereastra spre răsărit
deschid şi inima să-mi curgă cerul lin
dau bineţe soarelui ca şi cum m-ar putea auzi
mă las mângâiat de cântecul păsărelelor
articulez câteva frânturi de gând frumos
apoi îmi văd de viaţă ca şi cum aş fi nemuritor

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul pădurii

Mă adâncesc în lumea de mister,
Prin locuri necălcate niciodată,
Luându-mi numai gânduri ca reper
Şi-ncrederea, demult verificată.

De linişte, nu pot să mă-nspăimânt,
Iar tot ce văd e plin de frumuseţe
Ce mă pătrunde-asemeni unui cânt
În catedrala plină de tristeţe.

Iar cântul mă inundă, fredonez:
Mi-e greu să cred, dar eu, ca prin minune,
Am voce, mă pricep şi... nu visez,
Iar mintea, să continui îmi impune.

Îmi văd de drum cântând. Sunt fericit
În lumea care nu mă înfioară,
Ci mă atrage, într-un fel tacit,
Spre locuri neştiute în afară.

Ajung la un izvor şi mă opresc,
Iar tot ce-aud acum e doar un clipot
Al apei cristaline ce-o privesc
Scurgându-se la vale într-un şipot.

Privesc în jur, e totul ca un vis
Puţin neclar, dar, unele-amănunte
Îmi dau senzaţia de nedescris
Că locu'-n care sunt e doar o punte

Prin care pot pătrunde, dac-aş vrea
Spre sufletul pădurii seculare
De unde, nu sunt sigur, s-ar putea
Să-mi desluşesc trăiri imaginare

Sau să-mi explic de ce, atunci când cânt
Îmi pare că o voce mă susţine,
Iar frunzele pădurii, fără vânt,
Îmi şuieră acordurile fine

Pe care îmi aşez perfect un vers
Din cele care-mi sunt, cumva, dictate.
Deşi nu am făcut niciun demers,
Sunt prea ne-singur în singurătate.

Mă simt privit de peste tot, ciudat,
În jurul meu, apar la suprafaţă
Atâtea lucruri noi. Da, am aflat:
Pădurea are suflet. Este viaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!