Călătoria

Ieşeam în noapte, sus... Pe-acoperiş,
O umbră străvezie în surdină,
Cu paşi plutind şi parcă pe furiş,
Din lună îmi făceam o trambulină.

De-acolo, unde credeţi c-ajungeam?
În cosmos? Da de unde! Vi se pare...
Un salt în timp! Tot pe Pământ eram:
În altă eră făuream cărare.

Giganţii monştri, insulă de jad,
Nemaivăzuţi copaci, sub foc de soare,
Flori vii, suave... Ape-n valuri cad...
În zare plânge marea în splendoare.

Şi când credeam că-i drumul mai frumos,
Tot luna era leagăn revenirii:
Prin geam intra un suflet radios,
În trupul părăsit al rătăcirii.

A doua zi nu-mi aminteam nimic
Sau poate doar o clipă efemeră,
În care colindasem doar un pic,
Prin viaţa asta scurtă, austeră...

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua veghetoare: Ţara asta întreagă e foarte tristă... Cea în care am trăit înainte era mai puţin deprimantă. Seara şedeam la fereastră şi torceam. Fereastra dădea înspre mare şi câteodată întrezăream o insulă depărtată... Adesea mă opream din tors; doar priveam în larg şi parcă uitam să mai trăiesc. Nu ştiu dacă eram fericită. Nu voi deveni acum ceva ce probabil nici n-am fost vreodată...
Prima veghetoare: În altă parte nu am văzut marea niciodată. Acolo, de la fereastră, e singurul loc de unde se vede marea, şi se vede atât de puţin din ea!... În alte ţinuturi e frumoasă marea?
A doua veghetoare: Doar marea din alte ţinuturi e frumoasă. Cea pe care o vedem ne umple de nostalgie după aceea pe care nu o vom vedea nicicând...

replici din piesa de teatru Marinarul, scenariu de Fernando Pessoa (1913), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătoria

- Acoperă-mi ochii, să simt mângâierea
Nisipului umed, sub tălpi şi s-ascult,
Refrenul de unde, al mării tumult
Şi-n paşii noptatici s-aştept adierea...

Şi ia-mă de mână şi du-mă departe,
Sub norii minunii, în bucla de timp.
Vom sta doar o clipă, zâmbind pe Olimp!
Intra-vom în pagini deschise de carte...

Zâmbeşti şi-mi ajunge! Privirea-ţi ne poartă,
Prin spaţii astrale şi drumu-i parcurs,
De parcă milenii întregi s-ar fi scurs.
Ne leagă iubirea şi-ncrederea-n soartă...

- Priveşte Pământul! E-o boabă de rouă!
- Arid, universul, îmi pare de foc.
Acasă-i mai bine, că-n oricare loc!
Ne-ntoarcă privirea-ţi cu zâmbet, când plouă!

- Prea bine, atuncea... De vrei, ne-om întoarce!
O clipă ne-aduce din nou pe Pămaânt:
Privirea senină şi soarele sfânt,
Din rază în rază miracolul toarce...

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înălţare

În lacrima credinţei e-nălţare,
Mă bucur să pot plânge din iubire,
Mă-nalţ spre cerul sfânt, spre nesfârşire,
Din bezna cea adâncă, înspre soare.

Cei ce nu cred, blestem fără lumină,
Se zbat cu neputinţa lor de ură...
Dar omul este sieşi doar măsură,
În lacrimă-i spălată orice vină.

Atât de sus, încât ating înaltul!
E-atât de-aproape clipa izbăvirii,
Iar glasul ce-l aud e-al nemuririi,
Când am iertat, m-am contopit cu saltul.

O clipă am văzut nemărginirea:
E visul cel frumos, aprins pe strune,
Nu-i exaltare, este doar minune,
Iar dincolo de moarte-i doar iubirea...

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul apei

Din munte, un fir de argint lămurit,
Ce lacrimi divine adună,
La vale o ia, ca torentul grăbit,
Cântând pe o singură strună...

Izvor cristalin, ce se face pârâu,
El creşte-mpletirea de unde
Şi tot fredonând, parcă ţese un mit,
În umbră de bolţi, când se-ascunde.

În vuiet şi cântec, nicicând ostenit,
Viori, violine adună.
Iar tobele bat, când în cale-a găsit,
Vreo piatră, sub clarul de lună...

Atunci, în cascade, se-aruncă tumult
Şi râul îşi poartă menirea.
Copaci şi tufişuri în freamăt ascult,
Iar soarele-i dă strălucirea.

Sub cer de cleştar el răsfrânge mereu
Imagini fugare, ce-i scapă.
În ploaia de stropi, nesfârşit curcubeu,
Vrăjit, în comoara de apă...

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea visului

Noapte,noapte intunecata
Luna sraluceste
Si ne arata
Drumul vietii ce va fi urmat
De noi,printre nori.printre flori
Pana vom ajunge
Unde lumea-i buna
Si totu-i un paradis
Unde totul pare cantru-un vis.
Paradisul este visul
Unde totu-i frumos
Unde mergem printre flori
Si plutim pe nori!

poezie de Ganta Elena Daniela
Adăugat de Ganta Elena Daniela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul cântec

stau pe ţărm
ascult nisipul cum plânge
timpul curge prin palme
nici urmă de unde, de valuri
pe unde să curgă, de unde
mă preling prin colţuri de singurătate
e tragic şi trist, azi în cetate
chipul meu, o mască a lumii
totul e o biată amintire
rătăcită în sertarele vieţii
m-am cufundat în tăcere
în noaptea asta am murit, încă o dată
se scuturau frunze printre gânduri
acum sau poate peste o mie de ani
cine azi mai ştie, cine...
am venit şi am plecat
acolo sus, unde nu e durere
e doar un etern suspin
a rămas amintirea unui vis
se scuturau frunzele vieţii
una câte una
ieri a fost ieri
azi a rămas nimic
am plecat fără a şti
de ce am venit, de ce am plecat
pe masă, o poză ruptă, atât
când m-am trezit din al meu chin
plângeau suspine
mi-era teamă de viaţa asta murdară
poate sare o scânteie
să ardă, să ardă durerea din mine
vazduhul era plin de suspine
ce trec azi prin mine
pe un deal
o mioară plânge
în suspine
lacrimi curg în vale
se scurg pe o cărare
cărarea dorului în lacrima norului
ucis cu pietre de oameni nebuni
ce oare să mai fac cu mine
din suflet picură suspine
pic, pic...
în mână port un fluier, de soc
să cânt, un cântec de jale, de foc
despre viaţa asta
fără de noroc

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

Miracolul verii pe-un ţărm de smarald,
Lumina de aur în aerul cald,
Un cer străveziu, ce te cheamă în mit
Şi marea albastră, dansând în zenit.

Pe plaja întinsă, doar el şi cu ea.
Iubirea de-o viaţă e scrisă în stea.
În paşii nostalgici secundele mor...
Doar apa mai şterge din urmele lor.

Plutind reverie... Se-aude un cânt.
Doar vântul adie... O boare de vânt.
Talazul feeric e vrajă şi dor,
Aripa de vis îi învăluie-n zbor...

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Soarele scapătă -n zările albastre,
Luna răsare în clipe sihastre.
Mantia nopţii, cu gânduri rebele,
Valuri mângâie şi roiuri de stele.

Cântă viorile valsul iubirii...
Marea repetă ecou amăgirii.
Vântul dansează nebun, cu-a lui haină...
Totul e cântec de vrajă şi taină.

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doru-i dor atunci când doare

Du-mă, dorule, acolo
Unde dorul nu mai doare,
Du-mă unde ştii că nu-i
Înspre dor nici-o cărare!

Du-mă, dor, poartă-mă-n codru
Printre pomii desfrunziţi
Să le-alin sufletu-n geamăt
Că-s de doruri bântuiţi!

Du-mă, dorule, şi-mi poartă
Paşii dorului din mine
Unde crezi că voi găsi
Un alt dor să mă aline!

Du-mă, dor, prin lacrimi verzi,
Printre frunzele în jale,
Prin păduri fără de urmă,
Doar sub paşi a mea cărare!

Dor nebun, făr' de astâmpăr,
Poartă-mă pe unde crezi
Că mi-oi stinge focul greu
Sorbind roua din livezi!

Du-mă şi pe lacu-ncins
Când îmi arde doru-n noapte
Să-l înec şi-apoi să-l plâng
Printre hohotul din şoapte!

Şi cu lacrime de nufăr
Să-l jelesc a mia oară,
Iar cu-al tremurului glas
Să-l mângâi ca să nu-l doară.

Du-mă, dor, pe unde ştii,
Peste lume, peste mare!
Doar murind de dor simţit-am
Doru-i dor atunci când doare.

poezie de Angela Mihai
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

din cioburi

Nu am fost născut Om, eram o mirare
de cristal, fără umbre… doar sunet înalt

Nu ştiu, ah, dacă aş şti
cine, cum şi de ce a spart oul mirării şi iată-mă
plângând
pe dinăuntru adun apusa splendoare
din cioburi
ce trup aproximativ am strâns până azi
şi de câte ori am luat-o de la capăt, voi nu credeţi!

Nimeni nu-mi dădu vreun încotro măcar
unde să-mi lipesc o latură, unde cealaltă, cealaltă
şi tot aşa…
nu voi reuşi niciodată, mi se preling printre degete
cioburi din întâiul mine, ah, de l-aş prinde
pe acela care a înfăşurat în suspin cheia-măsură
şi a dat cu ea de pământ
o a doua oară!
… o a doua oară?… Nu, era ecoul sau
ce a mai rămas din sunetul acela înalt.

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Marea mea, cu valuri repezi,
Şi cu pescăruşi în zbor
Într-o clipă efemeră,
Mă înalţ, şi-apoi cobor...

Marea mea, un vis albastru,
Cu catargele spre cer
În paharul plin cu apă,
Văd furtunile cum pier...

Marea mea, în plină vară
Pe nisipul ars de dor,
Trec doar paşii amintirii
Şi mă răscolesc uşor...

Marea mea, verde -albastră,
Mă petrec prin valul tău,
Vreau să-ţi fiu talaz şi soare,
Când e zbuciumul mai greu..

Camelia Cristea

Camelia Cristea

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privirea

Doar o lumină venită dintro parte,
de acolo unde amintirile mai dor.
Ca să le uit, n-am strai de eternitate,
doar pe ele, când mă strâng cu dorul lor.

O neânţeleasă formă mă însoţeşte,
să tac sau poate când mi-e bine să suspin,
flori de cais mi se aşează într-o coroană,
mă plimb prin amintiri, când vreau să mă alin.

Să urc, să le privesc, nu-mi este cu putinţă,
căci una dragă 'mi stă aprinsă-n stea,
să mă cobor păşesc pe a mea fiinţă,
o prelungire sunt, o umbră, a ceea ce e ea.

Cum pot în spaţiu' acesta sacru să 'nverzesc,
când nici prea jos şi nici prea sus nu am tulpină,
doar flori în cer, iar pe pământ sunt azi,
o urmă cu umbră şi-n ea adâncă rădăcină!

poezie de Eugenia Bucur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara

Dintr-un val albastru-n zare,
A venit cu aurora,
Mândră zână visătoare,
Tot chemând, câutându-şi sora...

Şi-a pus rochie străvezie
Şi brodată-n fir de taină...
Fluturi, flori şi raze-o mie,
Sunt nepreţuita-i haină.

Plete blonde revărsate,
Peste umeri albi coboară
Şi petale parfumate,
Trandafiri în prag de seară.

Zâmbet drag şi-n pas, plutire...
Tot ce atinge înfloreşte,
Unde vine-i fericire,
Tot ce-i verde mândru creşte.

Maci şi spice în cunună
Şi cireşe-n cingătoare...
Stai cu noi, toţi o să-ţi spună,
Vară mândră, răpitoare...

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi

Dacă iubirea mea e străvezie,
eu pot să o privesc doar când visez.
... Am să îi fac frumoasă ie
şi o maramă am să-i inventez.
Şi în păduri, la "amuţitul cucului"voi fi.
Cu fete despletite voi dansa în noapte.
Te-astept cu Sânzienele să vii.
Iubirea ne-o vom spune doar în şoapte.
Focuri în noapte vom aprinde numai noi
şi vom lăsa tristeţea pe cărare.
Vom prinde în cunună amândoi, flori galbene
... fărâme dintr-un soare.
Şi totuşi, dacă n-ai să vii cu mine,
o altă şansă eu nu îţi voi da.
Vor râde Sânzienele.
... Dar fără tine.
Şi eu în noapte
voi aprinde altă stea.

poezie de Iulia Giuşcă din poezie nepublicată (2017)
Adăugat de Iulia Popov(nume autor...numele din certificatul d
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mamă! Alfabetul vieţii mele!
Tu pe unde calci cresc flori,
Suflete aduci la viaţă.
Şi ne creşti, cum doar tu ştii,
Cu iubire şi dulceaţă!
Tu îmi eşti iubirea caldă
Ce o port mereu în suflet.
Tu eşti cartea vieţii mele,
Mi-ai fost primul alfabet
Şi acum tu, unde eşti?!
Mamă, unde sunt plecat?! Unde sunt?!
Departe de tine, de casă, de pământ...
Am plecat copil, de-acasă,
Iar acum când te-am văzut,
Ningea la tine-n păr, măicuţă,
Ca şi la mine-n suflet!
Am vrut sa zbor,
Ca pasărea din cuibul ei, spre cer,
Să-mi caut fericirea!
Credeam că mă voi întoarce, repede...
Dar soarta mi-a descris alt drum.
Departe de părinţi şi casa părintească!
Viaţa ni-i scurtă şi ştiu că într-o zi
Tu vei pleca de lângă noi.
Spre îngeri te vei îndrepta, în altă casă!
Şi mai ştiu, mamă,
Că tu ne vei veghea de sus,
Aşa cum ai făcut mereu.
Privind cum noi, călătorim prin viata!
Întotdeauna mamă, căci pentru noi vei fi trăind mereu,
Vei fii deasupra tuturor un curcubeu,
Pe-acest pământ şi-n cer ne vei zâmbi,
În suflet te purtăm, mereu te vom iubi...
Lumină albă, blândă mângîiere,
Doar cu iubire!
Şi nutrim speranţa regăsirii ce ne întinereşte,
Că vom rămâne etern împreună.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veşnic şi prezent

E vântul meu afară şi-mi bate iar la geam
Alungă valul rece, rece ca şi tine,
Cum mi te aminteam...
Acum ploaia răsare răscolind un ţărm
Udat de marea caldă din ochii mei cu răni...
Şi-ncet mă readuc în clipa de prezent,
Prin stropii atingând prelung şi insistent...
Si trist la fel ca marea, sau vremea de afară,
Însă mult mai trist se măsoară
Sufletul în trupul ce îl împresoară...
Nisipul şi el rece sub tălpile-mi uşoare
Lasă-n urmă forme fierbinţi şi polare...
Parcă aud un sunet al vântului rebel
Ori, poate este plânsul din cripticul stingher?
Ştiu doar că te aud prin sunete de mare
Şi-un geamăt indiscret străbate a mea cărare;
Hipnotic logoreea mă-nvăluie şi strig
Ca totul să m-audă că-mi este tot mai frig...!
Ce lubrică e marea prin dansul sinuos...
La fel a mea chemare mocnind vertiginos...
Ce imposibil etern atunci când vrei mai mult
Să ai, să fii, să chemi, s-ajungi păcat sau sfânt;
Ce imposibil pare s-alegi un ţărm sau mare,
Un soare şi o ploaie... când tu le vrei pe toate...!
Din spumă marină îmi strigă inima salină
A mea ea cândva... ca şi o mare tulburată
Zbătându-se în joacă să-nvingă o soartă
Să fie glorioasă, deşi tot mai rea...
O clipă pe o viaţă dintr-un moment nebun
Te-ndeamnă să ajungi contrariul de acum...
Şi-apoi trezit să fii pe malul turbulent
De valul ce te-neacă şi l-ai lăsat să treacă
Veşnic şi prezent...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţară în ipostaze

Dragostea de pământ de ţară rămâne o pururea ascunsă,
Nesimptomatică, cum codul de-un virus înglobat în genă,
Un saprofit ce-ţi ţine hang cât simbioza-i nepătrunsă
Şi-un neştiut, ori cunoscut, pretinde loc... o alergenă.

Se poate rupe doar liant, când pasul calcă în afară
Şi duce trup pe alt tărâm, minţind pe minte că-i la fel,
Iar mintea-şi spune că-i doar tren, ce s-a oprit în altă gară,
Poate o haltă, o escală, cum puşca în pace... pe-un rastel.

E-un dedesubt dogoritor, cum magma sufletului, caldă,
Ce poate plânge în ochi de lavă când s-a strâns, doar insurmontabil
Şi, vrea să curgă, să atingă marea, iubirea ce i-e scaldă,
Să-şi răcorească mădulare de-atât visat... în sol instabil.

E loc şi mamei adoptive, ce primitoare creşte pui,
De-i mic, ori mare şi-l adoptă şi-i face leagăn, fără lanţ,
Doar să se avânte, că-i o doică ce alăptează orişicui
Şi-şi pune cald sân la bătaie şi pat, culcuş... în loc de şanţ.

E ţara o obcină, ori mâna, întinsă ca să-i creşti în palmă
Şi gând nu poate să despartă un suflet ce-are două mame,
Că e-atât loc, de este suflet şi mult cuvânt, când nu-i sudalmă...
Dar parcă cea care te naşte, nu poate sânge să destrame...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paznicul turmelor (fragment)

Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.

Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).

Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.

Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?

"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.

A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.

Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.

Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!

(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).

Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.

Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.

Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumetesc însoţindu-l clipă de clipă.

poezie celebră de Fernando Pessoa, traducere de Dinu Flămând
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hindenburg

două zile te-am aşteptat să vii/ în prima zi soarele părea sfâşietor de frumos
/ un balón în flăcări din care cădeau oameni în flăcări / credeam că sunt doar artificii dar m-am înşelat
eu eram o fiinţa arsă de dor şi totul era în imaginaţia mea.

a doua zi a plouat şi prin perdeaua de picături străvezii mi-am văzut viitorul
un viitor lipsit de dragoste / pentru că tu eşti singurul care îmi poate poate aduce liniştea.
din nou m-am gândit la soare şi la ce or face oamenii arşi în spitale. plăgile lor roşii mă obsedau şi te asteptam să vii / să-mi explici că ceea ce îmi imaginez nu e nimic real.

a treia a zi ai venit şi mi-ai zis că a fost cândva un balon de heliu plin cu oameni care a luat foc şi
toţi au ars. am căutat pe google. aşa era.

// dar tot am crezut că ceea ce s-a întamplat este doar în mintea mea bolnavă de dor//

cerul este senin acum/
o clipă mă uit din nou la soare şi mă întreb cât timp va mai trece
până ceva ne va arde şi pe noi

cât timp va mai dura/ până o să pleci din nou/ şi eu voi sta singură cu toate organele în flăcări pe acest pat de spital / privind în gol/ dragostea mea.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mângâierea razelor de lună

Se-nalţă-n zare munţii... printre dealuri
În iarbă pân-la brâu mă scald şi dorm
Şi gândul sărutat de soare-i parcă
Când mă desprind de trup şi-n lume zbor.

Cu valuri zgomotoase parcă plânge
Peşana şi mă cheamă înapoi
Aş da tot ce-aş putea în lumea asta
Doar să ne-alinte valurile-n moi.

Oriunde-n lume aş pleca, pădurea
O simt şoptindu-mi numele şi plânge
O veşnicie aş trăi acolo
Şi nici atâtea clipe nu-mi ajung.

M-aş înfrăţi cu dealuri şi vâlcele
Soarele peste mine să apună.
Să simt sărutul zărilor vâlcele,
Şi mângâierea razelor de lună...

Şi să răsară-n suflet primăvara
În viaţă şi în gânduri şi în vise,
Pe câmp, în lan de grâu şi în Peşana
Şi-n toate amintirile nescrise.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!