Poetul nu este ghidul nefericiţilor

prin hăţişurile iubirii
nu întinde mâna
nici orbilor
nici surzilor
fără suflet
însetaţi de asprimea cuvintelor

poetul macină absolutul
şi fiecare particulă incandescentă
se aşază pe degetele lui înfrigurate
de aici
exact din punctul acesta sublim
viaţa se scrie fără regret
şi moartea la fel
pumnalul înfipt
pentru a nu ştiu câta oară
devine
clar
o necesitate

poetul nu este ghidul nefericiţilor
prin toate încrengăturile iubirii
şi nici pansament ocazional
poetul are suflet
dacă nu ştiaţi
un suflet care şi-a pierdut demnitatea
în faţa unei singure iubiri

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul macină absolutul şi fiecare particulă incandescentă se aşază pe degetele lui înfrigurate.

Any Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul este turlă de cetate

Poetul care-i turlă de cetate,
şi în cetate îşi caută universul,
aprinde zilei focuri mari de astre
şi prin aorta inimii îşi trece versul.

Poetul ce-i stindard gravat în sânge,
nu-şi zămisleşte bustul în senin
ci scormoneşte-n lava ce se scurge
din craterul fatalului destin.

Pentru poetul străfulgerat de viaţă,
ca lama prin carnea unui măr,
nu onomastica statuilor e lege
ci neornamentalul adevăr.

Cu-această grefă de sinceritate
pe cordul lui deschis spre patru zări,
el sapă în tăcerea pietrelor suspectă
tranşee de lumină şi infinite scări.

El nu e spectatorul de serviciu
la un regal de scene-n travesti
ci este curierul unei naţii,
pe-adresa noastră de fiecare zi.

Poetul se ridică la puterea
a milioane de răni nevindecate,
şi pentru toate şi pentru fiecare,
poetul este turlă de cetate.

Şi ca o turlă răstignită-n zare,
pe care piatra începe să o doară,
POETUL este idealul unanim
ce nici nu are voie să mai moară

poezie de Adriana Dandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Poetul scrie cam pe unde apucă,
Pe-o tâmplă de cer, pe-o coaja de nucă.
Poetul ghiceşte în palma Tăcerii,
ÎIn chiar miezul Nopţii, în splendoarea Verii.

Poetul adulmeca urma Ideii,
De se-nchina toti, uluiti, ateii.
Poetul saruta gura de vin,
Poetul e-un demon, un demon divin.

Poetul se-mbata cu vinul celest,
Poetul se-mbata de trupul acest'.
Poetul se-nchide in propriul arest,
Poetul se-nsala, sperand ca-i onest.

Poetul traieste Absolutul acum,
Poetul renaste din cenusa si scrum.
Poetul mai are o viata secreta,
Scrisa pe ceruri cu-a versului creta.

Poetul traieste intr-un stat paralel,
E rau uneori, si crud si rebel;
Poetul e-adesea bland ca un miel,
Iubitor de Cuvant, il iubeste pe El.

poezie de Doru Stoica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără

Fără noapte, stelele n-apar,
Fără vise, viaţa-i un calvar,
Fără vers, poetul e absent,
Fără mâine, tu rămâi prezent!

Fără Iad, nici Raiul n-are rost,
Făr' a fi, nu poţi zice c-ai fost,
Fără întuneric, nicio rază nu-i,
Fără moarte, viaţa ta-i hai-hui!

Fără păsări, noimă cuibul n-are,
Fără lacrimi, plânsul piere-n zare,
Fără de ispită, sânii nu-ţi tresar,
Fără dulce-n suflet, nu există-amar!

Fără absolut, nici relativ nu este,
Fără vis şi forţă, viaţa-ţi joacă feste,
Fără definibil, nu-i indefinibil,
Fără măreţie, nu e nici penibil!

Fără infinit, n-ai parte de finit,
Fără start, nu-i, Doamne, nici sfârşit,
Fără Diavol, nu-i nici Dumnezeu,
Fără Tine, Mamă, nu-s nici eu!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Poetul e firav, bolnav
Se plimbă prin oraş fără un tel
Şi se opreşte, din când în când,
Pe stradă, şi îşi aduce aminte de ea, de el.

Rămâne uimit. Ea nici acum nu a venit
Ea îl visează, dar pentru el este cumplit
O sperie, dar îl iubeşte
Se cunosc demult, dar nu s-au întâlnit.

Sperie lumea pe bulevarde
Când rămâne cu ochii neclintiţi
Prin crâşme, şi parcuri,
Sau pe poduri, privind la ape,
Toţi îl ştiu - vorbeşte singur..

Acasă se întoarce poetul, târziu
Şi suferă, pentru ceva nedefinit
El suferă pentru noi,
Suferă pentru tot ce este viu.

poezie de Iustinian Cruceanu
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai poetul...

Lumină în cuvânt
Şi Nebunie-n gând,
Speranţe duse-n vânt,
Iubiri în vers plângând,
Scrie poetul.

Cu-o lacrimă de stea,
Ce-i frânge inima,
Când pierde Dragostea,
Vărsându-şi patima
Scrie poetul.

Când inima-i prea grea
Si-i ninge cu suspin,
Văzând lumea cea rea,
Bând cupe cu venin,
Scrie poetul.

Pe fila unui nor
Şi-n flori de curcubeu
Cuvinte de amor,
Regrete şi mult dor
Scrie poetul.

Când este judecat,
Şi toţi îl cred nebun,
Se-ascunde de păcat
Şi scrie pe-un taifun,
Numai poetul...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul şi poezia (paradox)

Trudeşte să scrie bine,
Din suflet ce e bun să dea,
Dar tot el, fără ruşine,
Bagă... "picioarele" în ea.

epigramă de Paul Constantin (6 septembrie 2008)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anticurs despre radioficarea trandafirului

Poetul e un fel de amant al durerii
nu e cum se credea o mască
bătaia lui de inimă nu-i doar scena
unde melancolia învaţă să se nască

Poetul e sinucigaşul ce refuză moartea
pentr-un singur clar de lună la rever
privirea lui ca pasărea liră
trăieşte ciugulind mister

Poetul n-are pârghia de blocare a amurgului
nici în genunchi nici pe retină
însă uneori mai plânge de cântec
şi-atunci se face iarăşi lumină

poezie de Costel Zăgan din Ode gingaşe (1978)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acesta e poetul

Acesta e poetul ce-l vedeţi
Mâna lui scrie cu condeiul şi cu sapa,
Nu are plete lungi şi nici pomeţi
Dar ştie ce-i lopata, dar şi mapa.

Am o inimă în piept
Ca orice muritor de rând,
Sfârşitul vieţii mi-l aştept
Care sigur va veni curând.

Cum te neglijăm, Mărite Timp
Care curgi în voie printre noi,
Tu vii departe, din Olimp
Odată cu al anilor şuvoi.

Senine ceruri, nesfârşite
Prin care priveai în timp.
Evitând multiplele ispite
Altceva cerem în schimb.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

S-a-ntors Vintilă din război,
nu mai era unul, erau doi,
când scriau se făceau trei,
probă pentru Berkeley,
mierea de un kil creştea
la o tonă şi juma,
dar ce suflet mai avea
poetul Draculala,
mântulescu scriu istorii,
ce se uită cum cocorii,
nici romane, nici tu schiţe,
pseudo-dada- lătrăiţe,
generalul fără sculă-i
ca poetul zis şi Bulă,
toată lumea bea vin Blau,
vineri curge Donner-Mau,
într-un bloc un câine ţine
locul unei Kapuzine,
cezarian, augustitnian,
s-a născut un dalmaţian
cu copite de argint
şlefuit de-un Wunderkind.
Viitorul aparţine
cel cu scroturi foarte pline,
nimeni n-a greşit aici,
un govern de priculici,
Puck primeşte delegaţii
din vecine constelaţii,
răul nu devine bun,
ci din ce mai ce tutun.
Asta-i ţara, ista-i omul,
a strigat, dar un" paltonul?
************************************
din imperiul iubirii apoase,
cu lacrimi sărate, cu gemete slabe,
găseşte o cheie, iubito, un lacăt,
să facem memoria să se reclădească.
Auzi porumbeii, auzi şi gorila,
sunt multe iubiri din Arhanghelsc în Cuba,
priviţi balerine pe gheţuri de nichel,
să nu mai uităm copiii şi tumba.

Ce tristă-i Traviatta, Parisul nu râde,
nu crede în lacrimi nici Moskva-ncercată,
când simţi că nu-i nimeni să te mai iubească,
întoarce oglinda în suflet, încearcă.
Ridicoli actori într-o piesă uitată,
genunchii se-ndoaie şi fluturi batista,
nu laudă şi nu blestema propria-ţi soartă,
întâia iubire persistă, există.
Întinse zăpezi şi pulberi de oase
în tot universul cutreieră simţul,
citindu-l, privindu-l, destinul e-n toate,
măreţ e-mpăratul, nebun este prinţul.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XVII

Nu te iubesc ca pe un trandafir japonez, un topaz,
ori o săgeată de garoafe sărită din foc:
te iubesc cum sunt iubite doar fiinţele sumbre,
pe ascuns, undeva între umbră şi suflet.

Te iubesc cum iubeşte planta care nu-nfloreşte şi
păstreaz,-ascunsă-n ea, lumina corolei ne-nflorite
şi, graţie iubirii tale, este ascunsă-n trupu-mi
acea puternică mireasmă emanată de pământ.

Te iubesc fără să ştiu cum, nici când şi nici de unde,
te iubesc sincer, fără confuzii şi fără trufie:
şi te iubesc aşa pentru că nu ştiu să iubesc altfel,

doar în acest chip în care eu nu sunt şi nici tu nu eşti,
aşa de-aproape că mâna ta pe pieptu-mi e mâna mea,
aşa de-aproape că se-nchid ochii tăi când adorm eu.

sonet de Pablo Neruda din O sută de sonete de amor (1959), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

se aruncă în lăcomia clipei
ca un buldog
şi sfâşie
răsăritul cuvintelor
fără să întrebe
dacă-n răbdarea zăpezii
încape infinitul
sau măcar
o pată
de adevăr

poetul
mai lacom înghite gloria
nemestecată
şi gloanţele şuieră
în văzduh
ca păsările întoarse
dintr-un vis
programat

poezie de Any Drăgoianu din Setea învingătorilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul - lui Mihai Eminescu

Poetul nu e om, e zeu aparte,
Un ochi ce ne veghează din zenit,
El nu-i născut, el numai e venit
Şi viaţa lui e dincolo de moarte.

Poetul e un dar nepreţuit
Sub formă de scriptură şi de carte
Şi, cum sunt zeii celorlalte arte,
Adesea e un suflet chinuit,

Căci dorul îl resimte infinit,
Durerea unei lumi i-i dat s-o poarte
Şi sufletu-i e foc necontenit,

Când geniul lui de oameni îl desparte,
Căci prea puţin din ce le-a dăruit
Împărtăşesc în vieţile deşarte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul - lui Mihai Eminescu

Poetul nu e om, e zeu aparte,
Un ochi ce ne veghează din zenit,
El nu-i născut, el numai e venit
Şi viaţa lui e dincolo de moarte.

Poetul e un dar nepreţuit
Sub formă de scriptură şi de carte
Şi, precum zeii celorlalte arte,
Adesea e un suflet chinuit,

Căci dorul îl resimte infinit,
Durerea unei lumi i-i dat s-o poarte
Şi sufletu-i e foc necontenit,

Când geniul lui de oameni îl desparte,
Când prea puţin din ce le-a dăruit
Împărtăşesc în vieţile deşarte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru suflet, este foarte clar că scopul lui este evoluţia. Acesta este singurul lui scop. Pe el nu-l interesează realizările trupului sau dez­voltarea minţii. Toate acestea nu au nici un înţeles pentru suflet.

Neale Donald Walsch în Conversaţii cu Dumnezeu, volumul I (1995)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă poetului fără mască

din ţara marelui zid
din ţara în care s-au inventat
praful de puşcă, hârtia, busola, furculiţa
periuţa de dinţi
zmeul şi jocurile de cărţi

din ţara în care locuieşte o cincime
din populaţia lumii
din ţara în care Ai Qing s-a ridicat
cu faţa spre soare
pentru a scrie imnul luminii

din ţara aceasta minunată
a apărut virusul ucigaş
şi odată cu el
omul cu mască a luat locul
omului fără mască

iar vina, ştim bine, se împarte la toţi
e vina negrelor gânduri
care ne-au lipit cu spatele
de zidul spitalelor
care ne-au pus măşti
şi ne-au mitraliat
cu gloanţele lor invizibile

o, tu, omule
măştile oricâte ar fi
nu pot ascunde faptele
nici moartea nu poate ascunde
secretele o veşnicie prin buzunare

dacă ştii toate acestea
de ce te chinui să fii altul
în faţa oglinzii?

doar aşa de dragul jocului
în care vei face analiza cărnii
şi a picăturii de sânge
cu instrumente de mare tandreţe?

doar aşa de dragul jocului
de-a v-aţi ascunselea
printre absenţe cu strigăte disperate?

o, tu, omule
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea
încă nestinsă de alizeele dorului!
te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi!

o, tu, omule
descarcă-ţi sufletul de toate bagajele suferinţei
de toate hainele pe care suferinţa le îmbracă
de toate figurile de stil sau de
exhibiţionismul cu măşti

priveşte omul nou din oglindă
reinventează-te în fiece clipă
lasă un dram de-nţelepciune
în ridul adânc

fii poetul!

numai el ştie câtă speranţă
este în casa cuvintelor sale
atunci când moartea vine
cu dansuri, confeti şi măşti
şi poartă o mască surâzătoare
o mască legată cu sfoara visului şi sfoara iluziei
o mască sub o mie şi una de măşti părăsite
de speranţe şi vise

fii poetul care zgârie această mască
cu bisturiul cuvintelor sale
căutând un zâmbet luminos
care să-i arate calea
prin negura minciunii
şi-a prefăcătoriei

fii poetul care scrie
poemul limpede ca o lacrimă
moartea nu va îndrăzni să te atingă
dacă vei fi infectat cu iubire

nu mai lăsa ca visele tale
să fie o inutilă răsuflare prin mască

fii poetul!
hrăneşte-te singur cu dragoste,
prin gura cuvintelor tale...
foloseşte veninul şarpelui ca medicament
pentru muşcătura iubirii
scoate lacrimi chiar şi din piatra seacă,
înapoindu-le marelui creator
pune-ţi inima-n praştie pentru a dărâma ziduri
care se interpun între oameni şi veşnicie
poartă-ţi sufletul ca pe o floare de colţ
la reverul amintirilor
în întâmpinarea adevărului ultim
hrăneşte-te din zbor cu nectarul zeilor
strânge toate stelele căzătoare
şi reaprinde focul inimilor
sădeşte flori nemuritoare pe mormântul iluziei
sculptează chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii
cultivă miracole pe câmpiile elocinţei
ridică-te din epoca beznei
precum Iisus din mormânt

fii poetul!
fii cea mai frumoasă rugăciune
pe care viaţa o face pentru statornicia clipei
fii lacrima de foc curgând
pe obrazul pământului
şi biciul de flori plesnind
peste coama răvăşită a timpului
fii cel ce se scăldă într-o lacrimă,
înotând printre nuferii amintirilor
fii inima care toacă viaţa mărunt
pentru a o asezona cu metafore
fii inima uriaşă cât o Patrie,
bătând în pieptul unui copil
fii lebăda ciugulind de pe fundul lacrimii
fii muntele care se înalţă mereu
deasupra norilor cenuşii
fii praful de puşcă al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor oarbe
fii albina ce culege metafora
din florile nemuritoare ale cuvintelor
fii tocul când cerul e călimara
fii pana de înger înmuiată în lacrima cerului
fii cel pentru care glasul pietrelor
este mai puternic decât glasul tunetului
fii vulcanul care fumează pipa păcii cu cerul
fii chirurgul care ajută noaptea
să nască prin cezariană
o minune de poezie

iată-ţi lumea,
priveşte-o cum aşteaptă să fie salvată
niciodată n-am pierdut din privire
speranţa ochilor tăi şi lumina

nici umerii tăi pe care
se sprijină cerul

o, tu, poetule fără mască
o, tu, soare ivit dintre nori
o, tu, cântec pentru toate păsările
ce nu mai ştiu ce e zborul

aud viitorul şoptind
mai e atât de puţin
până la strigătul
de bucurie!

poezie de Ionuţ Caragea din Cod roşu de furtună în suflet (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multor poeţi li s-a întâmplat să se slujească de lapsus sau de alte acte ratate drept mijloc de reprezentare poetică. Prin el însuşi, faptul acesta este îndeajuns pentru a dovedi că poetul socoteşte actul ratat, de exemplu lapsusul, ca nefiind lipsit de sens, cu atât mai mult cu cât el îl produce în mod intenţionat. Nimeni nu va admite că poetul a greşit scriind şi că a lăsat să subziste greşeala sa, ca un lapsus în gura personajului. Prin lapsus poetul vrea să sublinieze ceva şi nu ne este greu să constatăm că el doreşte să ne avertizeze asupra persoanei respective, care este distrată, obosită sau ameninţată de un acces de migrenă. Dar dacă poetul se foloseşte de un lapsus cu un sens, fireşte că noi nu trebuie să-i exagerăm importanţa.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul sau oratorul nu poate săvârşi ceea ce săvârşeşte eroul, el poate doar să admire, să iubească şi să se bucure prin intermediul eroului. Totuşi, poetul nu e mai puţin fericit; căci eroul este, ca să spunem aşa, natura sa mai bună, de care e îndrăgostit şi-n care se desfată pentru că nu mai este el însuşi, şi iubirea sa poate fi admiraţie... El îşi urmează chemarea inimii, iar când a aflat ceea ce căuta, rătăceşte pe la uşa fiecăruia cu cântecul ori cu povestea sa, pentru ca toţi să-l admire pe erou precum el însuşi şi toţi să fie mândri de erou, asemeni lui... Dacă rămâne astfel fidel iubirii sale, dacă înfruntă zi şi noapte acea viclenie a uitării care l-ar îndepărta de erou, atunci poetul şi-a desăvârşit opera, s-a alăturat eroului care l-a iubit şi el întocmai, căci poetul este natura mai bună a eroului, neputincioasă, într-adevăr, ca orice amintire, dar simultan transfigurată, ca orice amintire.

Kierkegaard în Frică şi cutremur
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt o femeie fără suflet! Aşadar, nu pot fi nici "Suflet drag", nici "Suflet bun" şi în niciun caz "Sufletul meu".

aforism de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul scrie

despre sărutul care a pecetluit
tratatul scris în fiecare noapte
între cearşafurile pline de seducţie
unde ne-am unit celulele
şi
şi înlănţuiţi primeam soarele
în fiecare dimineaţă
de
de tăceri frânte pe sânii tăi
copţi de mângâieri năvalnice
şi
şi
şi zăgazurile cad din minut
în minut prin păcatul jilav
surpat în lumina clipei
poetul scrie din patul de cetină
atins de trupul tău de floare
cuvântul e grindă pe care păşeşti
cu graţia unei lebede
sunt
sunt
sunt soldatul versului
care şi-a zgâriat peniţa
de o lună plină şi un nor pufos

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!