Odă poetului fără mască

din ţara marelui zid
din ţara în care s-au inventat
praful de puşcă, hârtia, busola, furculiţa
periuţa de dinţi
zmeul şi jocurile de cărţi

din ţara în care locuieşte o cincime
din populaţia lumii
din ţara în care Ai Qing s-a ridicat
cu faţa spre soare
pentru a scrie imnul luminii

din ţara aceasta minunată
a apărut virusul ucigaş
şi odată cu el
omul cu mască a luat locul
omului fără mască

iar vina, ştim bine, se împarte la toţi
e vina negrelor gânduri
care ne-au lipit cu spatele
de zidul spitalelor
care ne-au pus măşti
şi ne-au mitraliat
cu gloanţele lor invizibile

o, tu, omule
măştile oricâte ar fi
nu pot ascunde faptele
nici moartea nu poate ascunde
secretele o veşnicie prin buzunare

dacă ştii toate acestea
de ce te chinui să fii altul
în faţa oglinzii?

doar aşa de dragul jocului
în care vei face analiza cărnii
şi a picăturii de sânge
cu instrumente de mare tandreţe?

doar aşa de dragul jocului
de-a v-aţi ascunselea
printre absenţe cu strigăte disperate?

o, tu, omule
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea
încă nestinsă de alizeele dorului!
te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi!

o, tu, omule
descarcă-ţi sufletul de toate bagajele suferinţei
de toate hainele pe care suferinţa le îmbracă
de toate figurile de stil sau de
exhibiţionismul cu măşti

priveşte omul nou din oglindă
reinventează-te în fiece clipă
lasă un dram de-nţelepciune
în ridul adânc

fii poetul!

numai el ştie câtă speranţă
este în casa cuvintelor sale
atunci când moartea vine
cu dansuri, confeti şi măşti
şi poartă o mască surâzătoare
o mască legată cu sfoara visului şi sfoara iluziei
o mască sub o mie şi una de măşti părăsite
de speranţe şi vise

fii poetul care zgârie această mască
cu bisturiul cuvintelor sale
căutând un zâmbet luminos
care să-i arate calea
prin negura minciunii
şi-a prefăcătoriei

fii poetul care scrie
poemul limpede ca o lacrimă
moartea nu va îndrăzni să te atingă
dacă vei fi infectat cu iubire

nu mai lăsa ca visele tale
să fie o inutilă răsuflare prin mască

fii poetul!
hrăneşte-te singur cu dragoste,
prin gura cuvintelor tale...
foloseşte veninul şarpelui ca medicament
pentru muşcătura iubirii
scoate lacrimi chiar şi din piatra seacă,
înapoindu-le marelui creator
pune-ţi inima-n praştie pentru a dărâma ziduri
care se interpun între oameni şi veşnicie
poartă-ţi sufletul ca pe o floare de colţ
la reverul amintirilor
în întâmpinarea adevărului ultim
hrăneşte-te din zbor cu nectarul zeilor
strânge toate stelele căzătoare
şi reaprinde focul inimilor
sădeşte flori nemuritoare pe mormântul iluziei
sculptează chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii
cultivă miracole pe câmpiile elocinţei
ridică-te din epoca beznei
precum Iisus din mormânt

fii poetul!
fii cea mai frumoasă rugăciune
pe care viaţa o face pentru statornicia clipei
fii lacrima de foc curgând
pe obrazul pământului
şi biciul de flori plesnind
peste coama răvăşită a timpului
fii cel ce se scăldă într-o lacrimă,
înotând printre nuferii amintirilor
fii inima care toacă viaţa mărunt
pentru a o asezona cu metafore
fii inima uriaşă cât o Patrie,
bătând în pieptul unui copil
fii lebăda ciugulind de pe fundul lacrimii
fii muntele care se înalţă mereu
deasupra norilor cenuşii
fii praful de puşcă al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor oarbe
fii albina ce culege metafora
din florile nemuritoare ale cuvintelor
fii tocul când cerul e călimara
fii pana de înger înmuiată în lacrima cerului
fii cel pentru care glasul pietrelor
este mai puternic decât glasul tunetului
fii vulcanul care fumează pipa păcii cu cerul
fii chirurgul care ajută noaptea
să nască prin cezariană
o minune de poezie

iată-ţi lumea,
priveşte-o cum aşteaptă să fie salvată
niciodată n-am pierdut din privire
speranţa ochilor tăi şi lumina

nici umerii tăi pe care
se sprijină cerul

o, tu, poetule fără mască
o, tu, soare ivit dintre nori
o, tu, cântec pentru toate păsările
ce nu mai ştiu ce e zborul

aud viitorul şoptind
mai e atât de puţin
până la strigătul
de bucurie!

poezie de Ionuţ Caragea din Cod roşu de furtună în suflet (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Infectat cu iubire

un om, alţi oameni
şi umbrele lor
vorbind prin semne
despre distanţele
ce ne separă
desăvârşind absenţa

o durere, alte dureri
şi piroanele-înfipte
în inima împietrită de spaimă
pe care sufletul se caţără
pentru a ajunge
la Dumnezeu

o moarte, alte morţi
şi toate lacrimile
scurgându-se tăcute
sub o mie şi una
de măşti părăsite
de speranţe şi vise

o floare, alte flori
şi amintirile cu petale de foc
sperând să mai fie
măcar o dată privite
prin ferestrele
oarbe ale cărnii
pentru a resuscita
poezia din noi

o lume, alte lumi
şi stelele lor căzătoare
făcându-ne cu ochiul
înainte de dispariţia lor
în spitalul obscurităţii
universale

o pâine, alte pâini
şi trupurile aburinde
cu care întâmpinăm
îngerul foamei
fără de sfârşit

o tăcere, alte tăceri
şi umbra care continuă
să-mi fie alături
ca un câine care
nu-şi trădează stăpânul
îndemnându-mă
să scriu, să scriu...

un cuvânt, alte cuvinte
şi pixul meu care lasă
urme albastre pe hârtie
de parcă cerul ar păşi
pe zăpada uitării

o zi, alte zile
şi poemul acesta
limpede ca o lacrimă
prin care mă priveşte
moartea cu masca pe faţă
neîndrăznind să mă atingă

fiindcă
sunt infectat
cu iubire

poezie de Ionuţ Caragea din premieră (3 aprilie 2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duelul Măştilor

Copacii nu poartă măşti,
Ne dăruiesc roada, fireşti
Florile ne desfată privirea
Nu ne mint, nu vor nemurirea.
Păsările ne cântă în dimineaţă
Nu ne cer aplauze,
frigul ne dezgheaţă
Cerul ne trimite lumină
Mângâindu-ne în raza-I divină.
Nu ne cere preţ şi nici socoteală,
Suntem copii lui, ne este mamă.
Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă,
De suntem vii sau suflet de piatră.
Oamenii din ce os îs construiţi
Într-o mie de măşti zidiţi...
În inimă plânge, cu o mască zâmbeşte
Îţi întinde mâna, cu o mască te urăşte.
M-aş face frate cu pădurea
Să fug de masca ca securea.
M-aş face o pasăre fără de ură
Să ardem măştile care ne sugrumă

poezie de Tamara Tomiris Gorincioi (5 aprilie 2018)
Adăugat de Tamara Tomiris Gorincioi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul nu este ghidul nefericiţilor

prin hăţişurile iubirii
nu întinde mâna
nici orbilor
nici surzilor
fără suflet
însetaţi de asprimea cuvintelor

poetul macină absolutul
şi fiecare particulă incandescentă
se aşază pe degetele lui înfrigurate
de aici
exact din punctul acesta sublim
viaţa se scrie fără regret
şi moartea la fel
pumnalul înfipt
pentru a nu ştiu câta oară
devine
clar
o necesitate

poetul nu este ghidul nefericiţilor
prin toate încrengăturile iubirii
şi nici pansament ocazional
poetul are suflet
dacă nu ştiaţi
un suflet care şi-a pierdut demnitatea
în faţa unei singure iubiri

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de poet

mai bine să-ţi asculţi inima şi să greşeşti
decât să trăieşti cu regrete tardive
mai bine să investeşti în dragoste şi suferinţa ei
decât să-ţi vinzi sufletul
pentru o stare de bine
doar pentru o stare de bine

poetul tot poet rămâne
şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte
sau exilat departe pe o insulă pustie
poetul tot poet rămâne
cu inima lui uriaşă
cât o patrie
bătând în pieptul unui copil

căci asemenea unei plante fără lumină
în trupul omului fără dragoste
creşte o mătrăgună
înveninîndu-i sângele

numai cine cunoaşte singurătatea
va stăpâni cuvântul
numai cine cunoaşte durerea
va stăpâni timpul
numai cine greşeşte şi recunoaşte
îşi va primi iertarea

nu, nu, aceasta nu este o poezie
şi nici o lecţie de viaţă

este oglinda
în care se priveşte un poet
cu inima lui uriaşă
cât o patrie
bătând în pieptul unui copil

poezie de Ionuţ Caragea din Absenţa a ceea ce suntem (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunul

Mă-ntrebi cum am înnebunit. Păi, a fost cam aşa:

Într-o zi, cu mult înainte ca zeii să se fi născut,
trezindu-mă din somn, am descoperit
că toate măştile-mi fuseseră furate, cele şapte măşti
pe care le-am modelat şi purtat de-a lungul a şapte vieţi.

Alergam fără mască pe străzile-aglomerate strigând:
"Hoţii, hoţii, blestemaţii de hoţi... "
Bărbaţii şi femeile râdeau de mine,
iar unii, de teamă, s-au ascuns în case;

Iar când am ajuns în piaţă,
un tânăr de pe-un acoperiş a strigat, "Omul e nebun."
Am ridicat privirea să-l văd;
soarele mi-a sărutat întâia oară faţa;
atunci pentru prima dată sufletul mi s-a aprins de iubire
şi-am jurat să nu mai port niciodată mască.
Ca-n transă, am strigat:
"Binecuvântaţi, binecuvântaţi fie hoţii care mi-au furat măştile."

Astfel am ajuns un nebun.
Acum am găsit libertatea singurătăţii
şi siguranţa celui care nu este înţeles de nimeni,
pentru că cei care ne înţeleg iau în robie câte ceva din noi.

Dar, permiteţi-mi să nu fiu prea mândru de libertatea mea –
în închisoare un hoţ este ferit de alt hoţ.

* Extras din "Nebunul – cântecele şi parabolele lui."

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cod roşu de furtună în suflet

tu ştii că sufletul meu
trage de sforile sângelui,
să bată clopotul inimii?

tu ştii că sângele meu
e râul ce se varsă
în Marea Singurătăţii?

tu ştii că Moartea
îşi ascute coasa
cu inima mea împietrită
de durere?

tu ştii că inima mea
îşi face munca silnică
în ocnele de sare
ale durerilor mele lăuntrice?

tu ştii că cerşesc amintiri
pe strada copilăriei pierdute?

tu ştii că pot găsi într-o lacrimă
mai multe perle
decât în toate mările
şi oceanele lumii?

tu ştii că mă-nvârt
în jurul aceleiaşi inimi,
până rămân fără lacrimi?

tu ştii că inima mea
e fântâna pentru toate speranţele
alungate de seceta plânsului?

tu ştii că lacrima mea
este singurul cer ce încearcă
forma inimii?

tu ştii că-n lacrimă mea
se află cântecul abandonat al inimii?

tu ştii că şi pietrele de pe fundul apei
visează să asculte cântecul inimii mele?

tu ştii că inima mea
este o pioneză pe harta lumii?

tu ştii că inima mea bate
ca o toacă scufundată în beznă?

tu ştii că până şi umbra
are nevoie de paşi să respire
o bătaie de inimă?

tu ştii că inima mea
este şi vie şi moartă,
pe jumătate înşelată
de propriul ecou?

tu ştii că jungherul
acela sălbatic numit dragoste,
odată intrat în inimă,
nu mai iese decât
cu maşina de găurit visuri?

tu ştii că atunci când iubesc
îmi strâng speranţele
în cămăruţele inimii,
iar când nu sunt iubit
îmi strâng tristeţea în podul palmelor?

tu ştii că inima mea s-a născut
într-o colivie de oase,
dar nu se teme de cerul ochilor tăi?

tu ştii că inima mea
este o batistă împăturită
iar când o despăturesc, e cât cerul?

tu ştii că inima mea
e sala de aşteptare pentru
toate trenurile iubirii?

tu ştii că iubirea mea
e un imens continent
scufundat în sânge,
lăsând la suprafaţă doar rana,
o insulă pe care naufragiază
oamenii singuri?

tu ştii că alerg
în labirintul de sânge
după muze pierdute?

tu ştii că este mai uşor
să dormi cu mortul în casă,
decât cu muza în inimă?

tu ştii că cele mai rezistente aripi
către Dumnezeu
sunt genunchii?

tu ştii că sufletul meu
e mâna invizibilă
care se furişează printre cuvinte
pentru a mângâia copilul din tine?

tu ştii că inima mea
îşi plânge copilăria,
când sângele proaspăt venea
direct din pântecul mamei?

tu ştii că lacrima mea
poartă spre necunoscut
ultimul zvâcnet al inimii?

tu ştii că pasărea focului
doarme în sângele meu?

tu ştii că aripi de sânge
tulbură liniştea
viselor mele?

tu ştii că sunt
o pasăre oarbă cu ciocul încovoiat
spre propria inimă?

tu ştii că în sufletul meu
răsare o Lună de sânge?

tu ştii că-n copacul sângelui meu
înfloreşte o inimă?

tu ştii că sângele meu
e un şarpe-nţelept încălzindu-se
la focul nestins al inimii mele?

tu ştii că inima mea e o stâncă vie?
tu ştii că-mi pot dona sângele
chiar şi unei statui?

tu ştii că îmi vânez speranţele
cu lasoul de sânge?

tu ştii că timpul e mut
dar sângele meu îi dă glas?

tu ştii că inima mea
e aşchia înfiptă în toracele timpului?

tu ştii că de secundarul inimii mele
atârnă greutatea tuturor amintirilor?

tu ştii că timpul trece repede
ca un birjar, dând bice inimii mele?

tu ştii că-mi pun inima-n praştie
pentru a dărâma zidul
dintre oameni şi veşnicie?

tu ştii că îmi fumez sângele
cu degete fără filtru?

tu ştii că în inima mea
renaşte un Iisus
cu plete cărunte?

tu ştii că eu sunt ICAR
căzut în sângele scurs
din propria rană?

tu ştii că rănile mele
sângerează fluvii de nemărginire?

tu ştii că viaţa mea
e-o floare ruptă din veşnicie
şi pusă într-un vas plin cu sânge?

tu ştii că sunt dispersia luminii
într-o picătură de sânge?

tu ştii că-n inima mea
cuvintele-şi caută
locul de veci?

tu ştii că poezia mea
este aurul negru din candela inimii?

tu ştii că destinul meu
e creionul ascuţit
înfipt drept în inimă?

tu ştii că-ţi pot oferi
o clipă eternă de dimineaţă
suspendată între şoaptele inimii?

tu ştii că te-am cules
frânturi de iluzii şi gânduri
şi te-am închis în inima mea
închisoare de maci?

tu ştii că sculptez
chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii?

tu ştii că e cod roşu
de furtună
în sufletul meu?

spune-mi,
tu ştii?

poezie de Ionuţ Caragea din Cod roşu de furtună în suflet (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poartă mască

Dacă eşti hain la suflet
Şi ai cugetul pătat,
Dacă fals e al tău zâmbet,
Poartă mască şi-ai scăpat.

Dacă pe al tău amic
Fără milă l-ai trădat,
Dacă ai un suflet mic,
Poartă mască şi-ai scăpat.

Dacă ştii că-n viaţa ta
Ai minţit şi-ai înşelat,
Dacă nu te poţi schimba
Poartă mască şi-ai scăpat.

Dacă cineva într-o zi
Va dori să te cunoască,
Tu deschide-ţi inima...
Însă nu uita de mască.

poezie de Octavian Cocoş (8 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâncătorii de visuri

Trăim într-o lume de minuni banale
în care răul devine credinţa cea mai de preţ
şi te întrebi de ce strig?

Trezeşte-te, copile,
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea,
încă nestinsă de alizeele dorului!

Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo
oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi.

Mă rog să plouă peste dunele planetei albastre,
să încolţească seminţele noastre
însetate de iubire.

În depărtare aud cântecul fantomatic
al nibelungilor,
Odin încă-şi mai cheamă bravii luptători.
Bătrâne,
viermii ne surpă vieţile,
suntem marionetele războiului in vitro,
sclavii propriului nostru coşmar.

Azi curcubeul este ucis de zeul smog,
Valhalla a fost înghiţită de mâncătorii de visuri
adulatorii prezentul putred
pe aleea celebrităţilor,

Alte stele răsar, cerul îl ating cu mâna
zeii de râncedă carne.

Trăim într-o lume de minuni banale
în care binele este privit cu răutate şi dispreţ
şi te întrebi de ce n-adorm?
O să ajungem să-l clonăm pe Iisus,
îl vom ucide a doua oară,
cu nepăsare, cu ignoranţă,
cu sânge rece,
îl vom îngropa de viu,
astfel n-o să ne mai orbească
lumina de Paşte.

Vom inventa chiar şi maşina timpului
şi vom fugi în viitorul extatic,
acolo unde clepsidrele
sunt goale.

Îmi vine să m-arunc cu braţele deschise
în somnul adânc,
dar mâncătorii de visuri sunt pretutindeni
şi prefer să scriu şi iar să scriu...

poezie de Ionuţ Caragea din Delirium Tremens (2007)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chip cioplit

Prezentul se fotografiază cu mască
Alături de copiii de grupa zero
Asigurându-i că viaţa adevărată
Este cea virtuală
"În vecii vecilor, Amin...."
... Acolo unde nu este durere,
Nici întristare..."
Ecrane manipulatoare scriu
Cu mâini cumpărate
Rapoarte umflate
Despre tulpini
Care apar
Peste noapte
Din mască în mască
Ura a infectat oamenii
Împărţind omenirea
Între asimptomatici,
Imunizaţi, vinovaţi,
Şi cei care şi-ar dori
A trăi într-o lume
Virtuală, vaccinată,
Dincolo de ziduri
Bântuie viruşi înrăiţi
Cărora omul
Le-a făcut chip cioplit.

Daniela Vîlceanu

poezie de Vîlceanu Daniela (20 martie 2021)
Adăugat de Vîlceanu Daniela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purtăm o mască [We wear the mask]

Purtăm o mască – minte şi rânjeşte,
Ne-ascunde obrajii, ochii ni-i umbreşte –
E viclenia noastră omenească;
Inima frântă poate să zâmbească
Şi gura multe lucruri bălmăjeşte.

De ce această lume-n care stăm
Să ştie clar cât plângem şi oftăm?
Mai bine s-o lăsăm să ne privească,
Atâta vreme cât purtăm o mască.

Zâmbim, Hristoase, însă al nostru plâns
Din suflet chinuit se înalţă-n sus.
Cântăm, dar sub picior ţărâna-i rea
Şi calea este lungă şi e grea;
Dar lumea s-o lăsăm să se-amăgească,
Pe-al nostru chip s-avem mereu o mască.

poezie de Paul Laurence Dunbar, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin femeia pe care o iubesc

prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit patria
prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr încă
şi am un viitor
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit viaţa
şi viaţa m-a răsplătit
cu încă o viaţă
cea a copilului meu
de ce toate acestea mi s-au întâmplat tocmai mie?
e simplu
pentru că nu am renunţat să cred şi să sper
chiar şi atunci când însetata veşnicie
mă îndemna să beau paharul cu amărăciune
până la fund
chiar şi atunci când înfometatul necunoscut
se hrănea cu visele mele care nici măcar
nu dăduseră-n pârgul obrazului catifelat
al dimineţii perfecte
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit frumuseţea tuturor lucrurilor
pe care încercam să le pun
în ordinea nefirească a răzbunării prin indiferenţă sau ură
prin femeia pe care o iubesc
mi-am recâştigat prietenii
pe care-i pierdusem vorbind încontinuu
despre crimele oamenilor
despre conspiraţii şi tot ce ne face
mai negri şi mai urâţi
şi în loc ca vorbele mele să aducă prăpădul
în lumea şoaptelor naive şi dulci
am ales să mărturisesc prin scris
da, prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit scrisul
atunci când credeam că nu se poate scrie
decât din suferinţă şi neîmplinire
iată dovada că m-am înşelat
iată poemul admiraţiei mele pentru femeia pe care o iubesc
iată poemul trezirii mele în câmpia cu metaforele
nemuritoare ale iubirii
ascultaţi: nu vă pierdeţi vremea căutând defecte
acolo unde defectele nu există
nu vă vindeţi sufletul pentru o noapte de amor
căci iadul nu este o casă de amanet
nu depuneţi jurăminte false pentru a stoarce ultimii bani
din buzunarele celor care sunt gata să facă orice pentru voi
trebuie să înţelegeţi că pentru binele suprem al acestei lumi
există un început la care puteţi fi părtaşi
prin renunţarea la voi în favoarea celorlalţi
este atât de simplu totul încât îmi vine
să vă îmbrăţişez pe toţi cu versurile mele
albe ca neaua proaspătă ce ţine de cald
bobului de grâu

poezie de Ionuţ Caragea (19 septembrie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Masca lui

Schimbă mască după mască,
Mai uşor să te tîrască.
Spune după care mască
Ai vrea faţa să-ţi cunoască?

poezie celebră de Tudor Arghezi din VERSURI - 1980 (1945)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpuri noi

Vine o vreme când timpuri noi,
Le va umbri pe cele de apoi;
În care te ascunzi sub măşti de lut
Impermeabile la ploi şi vânt.
Şi-n faţă vezi doar cioburi sparte,
Lumi noi, urât distorsionate,
Pierdute-n labirinturi închise,
O noua eră, făr de vise.

Vine o vreme când nici un fir,
De iarba nu va creşte-n cimitir.
Când cireşii de mai se otrăvesc
Cu ura din sufletul omenesc.
Şi vezi din a lor trunchi cum curge,
În loc de rouă, stropi de sânge,
Şi vezi şi frunze închistate,
Cireşe amare şi stricate.

Vine o vreme de încercare...
O vreme de: care pe care?
În care cazi de nu porţi mască,
În care alţi te ataca,
Cu zâmbet de-o inocenţă amară
Cu raze de ploaie în plină vară.
In care TU ca un bun OM,
Sădeşti din ură, flori si-un POM!

poezie de Adriana Monica Burtea (17 decembrie 2015)
Adăugat de Adriana Monica Burtea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplu spus e iubire

pentru cea mai frumoasă femeie am zis nu voi mânca azi acasă
nu-mi voi face ochii nici părul nu va mai fi fratele meu
nimeni nu mă va putea convinge nu-mi pasă
că toate lucrurile se-ntâmplă la fel mai puţin eu

nu mă voi deda la dulce până când dragostea nu va intra în Ierusalim
da pe fiul unei măgăriţe care ştie vorbi omeneşte
din spatele meu diavolul pus la patru ace şi slim
mi-a zis nu-i păcat cât dorinţa pentru bine şi rău înmulţeşte

apoi a început să cânte îl auzeam jos în stradă
poveşti despre dumnezeii vechi şi cei noi
inima mea nu înceta în orice casă pom ori copil să te vadă
mintea mea nu înceta să compună poemul lumii de doi

ca un dans nemaivăzut şi pe care nu oricine poate să-l preţuiască
ah ce păr ai iubito şi ce zâmbet dimineaţa mereu la cafea
moartea bâjbâia printre perne până viaţa iar să o dumirească
pentru toate există cuvinte dar nu şi pentru dragostea mea

ce mă face să plec ca de la o casă pustie
fără să-mi iau rămas bun merinde schimburi sau traista cu pâine
dintre toţi cei care au plătit pentru faimă cine-i mai ştie
singur mă ridic pe cadavrele zilei de mâine

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anticurs despre radioficarea trandafirului

Poetul e un fel de amant al durerii
nu e cum se credea o mască
bătaia lui de inimă nu-i doar scena
unde melancolia învaţă să se nască

Poetul e sinucigaşul ce refuză moartea
pentr-un singur clar de lună la rever
privirea lui ca pasărea liră
trăieşte ciugulind mister

Poetul n-are pârghia de blocare a amurgului
nici în genunchi nici pe retină
însă uneori mai plânge de cântec
şi-atunci se face iarăşi lumină

poezie de Costel Zăgan din Ode gingaşe (1978)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziduri

ne-au zidit în concepte cu cărămizi de timp furate
ne-au pus drept monede cu chipurile şi vieţile noastre
credite pentru viitor, în buzunarele lor

ne-au pus cămaşa timpului hoţiei din ei, răpindu-ne încă odată libertatea
şi-au construit castele călcându-ne pe suflete
ne-au golit viitorul, chiar şi pentru copii care nu sau născut

în săli uriaşe stabilesc doar destinul găştilor, sub semnul crucii întoarse
semn fără Dumnezeu
Palatul Poporului a fost şi este cea mai groaznică pagină de istorie, din noi
în subteranele lui sunt înlănţuite şi strigă două epoci
cei morţi, cei vi şi fără libertate până în 90 şi cei de după, fără viitor

din realitate au făcut o mass-media uriaşă mincinoasă pe ecranele ochilor tuturor
au pus un film nesfârşit cu minciuna lumii lor în culori pastelate
cu falşi duhovnici şi măşti de circ, cu analfabeţi
cu saltimbanci îmbrăcaţi în politicieni
cu magistraţi din lumea lor

au decapitat suflete transformându-le în gunoiul oraşelor
dincolo pe străzile tuturor
le-au prostituat copilăria, fetiţe care încă nu au uitat păpuşile
au deschis cimitire pentru cei furaţi de organe ca să fie îngropaţi goi
au pictat cu sânge şi moarte sensuri fără drumuri
vânzând iluzii care nu există
au furat şoselele şi au îngropat în asfaltul ciocnirilor
lacrimi şi suflete fără voia lor

în haznale mulţi copii se joacă cu moartea care i-au răpit
înecaţi
multe şcoli au rămas fără ei
doar satele părăsite strigă la dealuri şi văi
unde sunteţi voi, copii din noi?

doar pământul a rămas şi cocioabele care stau să cadă
vorbind cu nopţile
cu zidurile dintre noi

poezie de Viorel Muha (iulie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă vieţii

admir ochii care au văzut de toate
care au plâns în slove printre suspine
privire larg deschisă cu senzualitate
asupra vieţii plină de orizonturi fine.

respect inima ce poartă un freamăt subtil
sângele care dizolvă regrete şi eşecuri
libertatea de gândire încadrată-n stil
aerul prieteniei perindat prin cercuri.

lumea obiectivă cu mii de întrebări
mândri gânditori care dezleagă taine
lumini îngereşti care produc determinări
anotimpuri care poartă spectaculoase haine.

toate astea trec prin mine pentru iluminări
deschisă-s pentru viaţa cu întâmplări faine.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă Îl are cu adevărat şi numai pe Dumnezeu, nimic nu-i mai stă în cale. De ce? Acest om Îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni, şi numai Dumnezeu este cel care lucrează prin el. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. În calea unui astfel de om nimeni nu poate sta, pentru că el crede, caută şi iubeşte doar pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu El în toate dorinţele sale.

citat din Johhanes Eckhart
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încălcând legea, avocata agresivă Diana Şoşoacă Iovanovici (nume românesc?), unul dintre oamenii "de aur" ai AUR ‒ pretinsa Alianţă pentru Unirea Românilor ‒, refuză ostentativ să poarte mască de protecţie împotriva bolii COVID-19 şi instigă oamenii să nu poarte mască de protecţie. Face o dublă greşeală: în primul rând pentru că se expune pe ea şi-i expune şi pe alţii la îmbolnăvire cu necruţătoarea boală; în al doilea rând pentru că ea e mai frumoasă cu mască decât fără mască!...

aforism de George Budoi din Sănătatea şi boala în aforisme, epigrame, pamflete şi satire (12 decembrie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt nimic, lume...

Dumnezeu îşi încordează arcul
Mă loveşte cu săgeata lui în imaginaţie
Plimbăndu-mă în carete prin vămile cerului.
Sub mine îngerii ridică acoperişuri clădirilor zgârie-
nori
Zăresc vămile în care am minţit şi am fost minţită
Coridoarele pe care mi-am ucis sinele,
Biserica în care Dumnezeu mi-a îmblânzit inima
Dracii legănaţi sub aripa mea de leoaică
Izgoniţi de îngerul meu grijuliu care-i scoate
Aşa cum scoţi ghimpii din labele sălbăticiunii.
Plutesc pe deasupra faptelor mele
Pe deasupra gândurilor, ideilor şi fărădelegilor mele,
Pe deasupra cuvintelor mele în spirală
Care alunecă printre boturile fiarelor
Şi sunt alungate de la inima lor.
Vine trupul lor şi le paşte,
Vine inima lor şi le uită
Şi cuvintele Tale, Doamne,
Ajung numai foarte rar la inima lor.
Eu nu am nimic, lume,
Eu nu sunt nimic,
Nici măcar praful în care am început să iau formă,
Nimic nu-mi aparţine,
Când şi când călăresc câte un cal de praf,
Strângând în braţe un iubit de praf,
Sunt prinţesa regatului de praf
Cu mintea clădită ca un tron pentru Dumnezeu
La care să se-nchine toate mumiile de nisip
Cărora Dumnezeu le aprinde unima
Să lumineze veacurile ce va să vină.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!