Cântec pentru copacul ucis

Cum stai, copac bătrân, copac frumos,
Înalt, pe-o coamă verde, solitară,
Nu ştii că undeva, puţin mai jos,
Se pun la cale mari trădări de ţară.

Nelegiuiţi cu numele spurcat,
Purtând sămânţa şarpelui în vene,
Cu toţi duşmanii ţării-au pactizat,
Punând infam peceţi pe anateme.

De la Nădlac şi până-la litoral,
S-au pus ca să distrugă tot pământul,
Şi să-i înfigă naţiei un pumnal,
Ca pe-un deşert, pe-aici să bată vântul.

Spre tine inclusiv ei au pornit,
S-aducă jaf pădurii tutelare,
Arând c-un plug de fier nenorocit
Întreaga verde-a munţilor splendoare.

Când te loveşte fieru-n miez de trunchi,
Eu simt la mine-n oase lovitura,
Şi mi se taie vlaga din rărunchi,
Şi capul meu parcă o ia de-a dura.

Căci tu mi-eşti frate şi mai drag îmi eşti,
Copac bătrân, decât îmi sunt părinţii,
Fiindc-ai intrat cu neamul în poveşti,
Şi prin desişul tău se culcă sfinţii.

Tu, lemn, tu, sânge, arbore divin,
Frunzariu sacru peste-ntreaga ţară,
La umbra ta cea deasă mă închin
Când stele albe-n crengi ţi se coboară.

Tu, sus, te-ndoi, ‒ eu, jos, în plin oraş,
Parcă primesc toporul în spinare,
Şi braţe larg deschid, şi, fără paşi,
Ridic, în sânge, ochii mei spre soare.

Cu fiecare frunză ce-a căzut,
Cu fiecare creangă ce îţi moare,
Parcă înc-o icoană s-a vândut,
Pe-un pumn de-arginţi, din naosul cel mare.

Şi nu mai pot, şi simt că mă sufoc
Când văd cum munţii noştri se prăvale,
Şi-mi vine într-un trunchi să mă îngrop,
Şi de durere intru prin spitale.

Însă, peste durere,-s ruşinat
Că un blestem ne e ruşinea laşă,
Ce nu-şi salvează un hotar prădat,
Mai scump decât copilul alb din faşă.

Şi că nu ne gândim că-n lemnul tău
Ne dorm cele mai vechi şi dragi biserici
Şi nişte sfinte jilţuri, ce spre hău
Se prăbuşesc în râs de hoţi isterici.

Dar să nu plângi, copac, sub vânt şi ploi,
Cu sfori eu vin ca să mă leg de tine,
Şi să murim de joagăr amândoi,
Căci împreună ne va fi mai bine.

Şi-n urma noastră să rămână-n fum
O ţară vinovată şi-n ruine...
Copacul meu, nu plânge, sunt pe drum ‒
Mă-ndrept spre munte ca să mor cu tine.

poezie de Dragoş Niculescu din Înger fără statuie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin de frunză

Mă simt ca un mugur pe-o cioată de fag
Din ziua ce vine îmi sorb energii,
Răpusă de frig în al nopţilor prag
Natura renaşte scăpând de urgii,

Prin picuri de ploaie pierduţi printre crengi
Să fiu clorofilă întregii păduri,
Renasc către soare-n armate întregi
Şi sunt tot un verde trecut prin arsuri,

Mă simt ca o frunză pe-o cioată spre cer
Şi care la toamnă va umple cărări,
Sortită drept hrană-ntr-un lanţ efemer
Mă bucur de soare şi ploaie în zări,

De-abia răsărită-n pădurea din deal
Copacul renaşte prin frunzele mii,
Redau libertate pe-un larg areal
Şi-n verde, tăcută îmbrac galaxii,

Renasc în copac şi-n deplină uitare
La toamnă, răpusă de vântul nebun,
Din frunza cea verde hrănită de soare
Voi umple cărarea când stelele-apun.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acest copac

Coboară şi dormi în acest copac, în acest copac.
Împinge pământul înapoi în acest copac, în acest copac.
Scoate pământul în acest copac, în acest copac.
Schimbă întunericul în acest copac, în acest copac.
Reconstruieşte picioarele în acest copac, în acest copac.
Elimină reziduurile în acest copac, în acest copac.
Taie lumina în acest copac, în acest copac.
Umple orbitele în acest copac, în acest copac.
Scrie, scrie tu fiinţă vie în acest copac.

poezie de Jacques Roubaud, traducere de Doina-Maria Tudor
Adăugat de Doina Maria Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sprijin de copac

Tu stai cu irişii spre Steaua Polară
Sprijinindu-te de copacul înalt,
Inelele lui îţi cuprind feminitatea
Sculptată in rădăcini de bazalt.

Strâng la piept copacul, te cuprind
Cu zvâcnirea în gânduri plecată,
Am aripi de înger ce zboară în vis
Pe-o frunză cu sânge-ncărcată.

Zâmbeşti, nu te văd, dar te simt.
Stelele-nfloresc în ram de copac,
La izvorul ce curge din trunchi
Se scaldă copii în roşu de mac.

Îmi lovesc gândul de zâmbetul tău
Prin poza lipită pe-albumele roată,
Te-am lăsat să priveşti pe furiş
Oceanul din mine ce-n spuze înoată.

Mă adăpostesc în inima copacului
Steaua Polară-l scaldă-n magnolii,
Când vine toamna cercurile-i scutur
În pletele iubirii ce inversează polii.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copaci [Trees]

Nu cred că voi vedea în veac
Poem frumos ca un copac.

Copac ce suge înţelept
Din pământescul dulce piept;

Copac spre Dumnezeu privind,
Cu ramurile proslăvind;

Copac purtând vara uşor,
Prin frunze, cuiburi de prihor;

Pe care cade şi zăpadă
Şi picături de ploi grămadă.

Poemele de proşti se fac,
Doar Dumnezeu face-un copac.

poezie de Joyce Kilmer, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un arbore mi-e mai drag decât un om, în pădure mă simt fericit - fericit în pădure unde fiecare copac grăieşte prin tine. Doamne ce minunăţie! În păduri, pe dealuri e linişte, linişte spre a te slăvi!

citat celebru din Ludwig van Beethoven
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurire

Am răsărit în ramurile unui copac
trunchiul mi-e boltă
vieţii.
Cerul se întoarce cu mine
iar jos, pământul mă atrage
spre tine, fierbinte.

Sus dinspre soare, cobor către tine.
Mă arde vremea, fericit că simt cum nu trece.
Viaţa mie îmi duce puterea
şi simt înăuntrul tău regăsirea.
De aceea sunt fericit, că eu duc golul tău
ce te împlineşte.

Simt tangajul valului, cum îmi duce firea
şi mă prăbuşeşte.
De acolo, de sus, spre-o lume pe dos
cu tine spre mine, să ne unim regăsirea
prin unul din doi.
Ochii îi cobor în irişii tăi
tremurând în ei găsesc, valul, înălţimea.
Astfel aflăm cum ne duce, pe amândoi
spre adâncul din noi, iubirea.
Punem împreună din noi, câte un pic,
apoi ne gustăm muşcătura buzei sărate
şi împărţim, printre încleştatele mâini,
încet spre viitor, nemurirea.

poezie de Viorel Muha (septembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

De satul meu bătrân

De satul meu bătrân îmi este dor...
Îmi amintesc de când eram fecior,
De casa şi de cumpăna fântânii,
De cum trudeau spre a trăi, bătrânii.

De obiceiuri din străbuni purtate
De plânsul şi de jalea de la moarte,
De bucuria nunţilor spre care
Copil, eu alergam cu-nfrigurare.

Îmi amintesc, îmi amintesc de toate,
De salcii ori de goana de pe drum,
Când îmi vedeam bunicii de departe...
În fumul vieţii parcă-i văd şi-acum...

Văd ca prin vis şi naţia română
Şi tricolorul fluturând spre-nalt,
Văd limpezimea apei din fântână
Şi-n plâns de dor şi de durere cad.

Spre transcendent văd alergând străbunii
Şi pică-n mine lacrimă de dor,
Căci au plecat din ţară toţi românii
Ne-având aici, de mult, vreun viitor.

Privind în jos, din înălţimi cu soare,
Văd renăscând biserica din vale,
Mormintele-nvelindu-se-n lumină...
Şi Doamne, simt puterea Ta divină!

Mă văd la focuri, alergând prin sat...
Văd tinereţea plină de păcat...
Văd ca prin vis şi nucul cel bătrân
Şi dintr-o dată iar mă simt român.

Dar vezi, îmi este talpa sângerândă
Şi-s paşii grei şi mâna tremurândă.
Pământul sfânt mă cheamă înapoi.
Trăiesc regretul celor mulţi ca voi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te chem în vis

Adorm iar uşor, cu gândul departe,
Departe pe-un nor, pierdut în noapte,
Respir amănunte, purtat spre lumină,
Amintiri cărunte aştept ca să vină.

Renasc în visare şi somnul mi-e dulce,
Către o clipă gându-mi se duce…
Şi iată că dorm şi totu-i pustiu
Doar lângă tine aş vrea să mai fiu.

Tresar de prin vise, te caut, te chem,
În nopţile-aprinse pe tine te-ndemn,
Să vii, să apari, cu mine să stai
Lumină în noapte mie să-mi dai.

Tu nu mă asculţi, pluteşti anormal,
Spre lună, spre stele, eu par un banal,
Te rog, dar coboară din nou într-un vis
Şi du-mă, condu-mă spre-al tău paradis.

Dar ce simt eu? Ce văd? Ce aud?
Sunt şoapte pierdute în beznă, în vânt?
A tale pierdute suspine în noapte…
Le-ascult venind, răzbind de departe.

Tu nu mă vrei, te chem în zadar,
Şi în orice vis se naşte-un hotar.
Dar ce mai contează? Tu n-ai vrut nicicând
Să vii-n al meu vis, te-am chemat plângând…

Şi-acum în final, când ziua-i aproape,
Te văd, parcă simt cum vii de departe;
În noaptea adâncă ce curge încet
Pe tine fiinţă, a te visa încep…

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Eliana Doru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te simt aproape

Te simt aproape, Domnul meu,
În orice împrejurare,
În bucurii şi când mi-e greu,
Tu eşti cu mine tot mereu,
Laud şi slăvesc Numele Tău,
Ce n-are asemănare.

Te simt aproape-n orice ceas,
În fiecare clipă,
Înalţ spre Tine al meu glas,
Şi merg cu Tine pas cu pas,
Înaintez şi nu mă las,
Spre culmi, Tu mă ridică.

Te simt aproape, drag Isus,
Şi îţi simt ajutorul,
Mă las de braţul Tău condus,
Din zori de zi până-n apus,
Te laud şi-Ţi mulţumesc nespus,
Tu-mi eşti Mântuitorul.

Te simt aproape, mulţumesc,
Mă-nchin, îţi dau onoare,
Spre cerul Tău cu drag privesc,
La toţi din jur mărturisesc,
Şi spun sincer căci: Te iubesc,
O, Doamne, Tu eşti mare.

Amin!

poezie de Ica Drăgoi (12 martie 2018)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fată

Mi-a intrat un copac în mâini,
Seva a urcat în membre,
Copacul a crescut în pieptul meu –
Aplecate,
Ramurile ies din mine ca nişte braţe.

Exişti, copac;
Exişti, muşchi verde;
Existaţi, viorele cu vântul deasupra voastră.
Eşti un copil – înalt, înalt –
Şi toate acestea pentru lume-s o aiureală.

poezie de Ezra Pound, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un copac ciudat

fructele mele zboară precum îngerii
când frunzele-mi tânjesc la nemurire
în fiecare toamnă prin fiecare iarnă
rămân cu atâta gol încât fac loc fulgilor
să-mi doarmă a primăvară fluturi albi
.............................................
să nu mă întrebaţi de unde începe moartea
pentru că de fiecare dată uit asta la fiecare nouă încolţire
.............................................
sunt cel mai ciudat copac
îmi cresc păsări spre cer
din fiecare ghindă aruncată-n soare

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salt în gol

Mă mai gândesc, cu ce mai pot gândi,
mai rătăcesc, cu ochii minţii arşi,
ca printr-un vast deşert, pierdut în marş,
ca-i mai putea, pe undeva, trăi.

Aşa o vară n-a mai fost nicicând,
coboară în fâneţe semn de foc,
rămân potcoave fără cai pe loc,
pe fund de lacuri peştii mor tăcând.

Fântâni coclite crapă în zadar,
copacii par ca stâlpii unui rug,
cad păsări pe ţărani, în gropi de plug,
şi izbucnesc incendii-n calendar.

Şi-n tot acest infern mă mai gândesc
c-ai mai putea trăi pe undeva,
iubita mea de toamnă şi de nea,
şi-acest pârjol să-ţi pară chiar firesc.

Căci te cunosc destul ca să-nţeleg
că la dezastre te comporţi absent,
dar, uite,-acum pericolu-i urgent
şi arzi şi tu, cu-ntregul vis norveg.

Te uită doar, puţin, de unde eşti,
ce crematoriu a ajuns să fie
pământul tot – o-ntindere pustie,
cu fumegoase resturi de caleşti!

N-au mai ajuns la capătul de drum,
căci le-a căzut pe fugă cer topit
şi, disperaţi, spre umbră au fugit
şi-ncet-încet au luat destin de scrum.

Nu ştiu de eşti în stare să mai plângi,
poate la tine,-acolo, sunt răcori
şi nişte sclavi îţi cântă din viori
şi plouă nesfârşit, plouă pe brânci.

Dacă aş fi în stare aş pleca
să vad ce faci, să te mai văd trăind,
dar nu te mai ajung decât scriind
şi capul nu-l mai simt şi-am mâna grea.

Iar înaintea ultimei predări
mai pot să văd – dar ştiu că nu-i real –
pe amândoi, pe şaua unui cal,
gonind spre ţărmul unei foste mări.

Şi de pe ţărm, cu-n ultim salt nebun,
cum ne-aruncăm în largul mării seci,
şi, dispărând în valurile reci,
cum înotăm sub mii de sori ce-apun.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucuria de a trăi prin forţele mulţimii, ca un copac prin forţele latente ale pădurii, sentimentul de a face parte, de a participa, de a împlini, cu viaţa ta, un cerc de viaţă mai mare, ce trece şi prin tine, mai departe, spre puterile difuze, obscure, biologice ale speciei...
N-am cunoscut niciodată asta, n-am să cunosc niciodată. "Eu". Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce sufăr rămâne sub această bară fixă: "eu". Şi am curajul deplorabil de a fi mândru de această infirmitate, de a-mi socoti fereastra de la care privesc lumea o "poziţie", când nu e decât o ascunzătoare, curajul de a crede în singurătatea mea ca într-o valoare, când nu e decât o inaptitudine. Cât de prost, cât de patetic mărturisesc acest păcat – nu-mi dau totuşi mai puţin seama de realitatea lui. Sunt un copac evadat din pădure. Un copac cu orgoliu – boală care nu ucide violent, ci atacă răbdător, de jos, de la rădăcini, de la întâile resurse ale vieţii.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec deplin

Când deschid larg fereastra
Şi mă uit înafară,
Doar pe tine te caut
Cu ochii...
Zorii zilei pătrund
În privirea-mi de fiară,
Atunci simt cum de mine
Te-apropii.

Când pământul se crapă
Prins în arşiţa verii,
Eu pe tine te-aud
Că păşeşti...
Pe timpan cald îmi plouă,
În livezi se coc merii
Şi de aur sunt toţi
Ca-n poveşti.

Goale, tălpile-mi trec
Prin a ierbii răcoare,
Parcă simt că te mângâi
Pe tine...
Fuga mea e un cântec
Ce se pierde în zare,
Iar eu - pradă iubirii
Depline.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semănătorul-culegător

Eu mă întreb de multe ori,
Dacă-am fost bun semănător
Dacă sămânţa, ce-am ales
Va face rod bun de cules.

Privesc la fii mei pe rând.
Nici nu le trece azi prin gând
Din câtă muncă s-au ivit
Şi câte nopţi i-am ocrotit!

Sunt mai înalţi şi sunt vânjoşi
Toţi trei sunt nişte Feţi-Frumoşi
Şi-n fiecare văd ceva,
Smuls parcă din fiinţa mea.

Parcă sunt gemeni sau tripleţi!
M-am prelungit în aste vieţi
Cu suflet de semănător,
Cu mii speranţe pe ogor.

Mă văd trăind peste un veac
În care am lucrat cu-n ac
O broderie minunată
De vieţi şi nu-s însingurată.

Voi fi prin ei culegător
Şi fericită-n viitor
Căci fiecare va purta
Mesajul din sămânţa grea.

Şi o nepoată răsfoind
Album de poze sau citind,
Va aminti de ziua-n care
Am semănat spre neuitare,

Cuvinte multe din iubire,
Copii să intru-n nemurire,
Flori vesele spre încântare
Şi viaţa ei spre continuare.

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru (2010)
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu tine înfloresc

Eu fără tine-s ca un pom în miez de iarnă,
Îmi este frig întruna şi mă simt desfrunzit,
Mă simt neroditor şi sur precum o marnă,
Şi rădăcina-mi, parcă, o simt c-a putrezit.

Eu fără tine-s frunză rătăcită-n vânt,
Rostogolită pe poteci ce duc spre nicăieri,
Eu fără seva ta până-n amurg mă zvânt,
Şi ajung doar amintire a zilelor de ieri.

Însă cu tine înfloresc ca mărul în April,
Înviorat de roua în ochii tăi născută,
Tu primăvară-mi eşti cu soare şi cu tril,
Şi-o adiere lină ce frunza mi-o sărută.

poezie de Paul Aelenei din Cristalele Iernii (2019)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru cea mai bună mamă (mama mea)

Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!
Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Şi mamă, oricât mi-aş dori,
Mai mult nu te-aş putea iubi.
E ceru-ntreg, pământul tot,
Al Domnului şi-al tău, socot...
Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii,
Pe toate ţi le-aş dărui.

Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!
Copac prin tine-nmuguresc.
Sunt ploi de flori, măicuţa mea,
Eu sunt doar pulbere de stea.
Sărut pasului tău lucirea,
Căci tu eşti mamă, fericirea.
Eşti visul, leagănul în care,
Găsi-voi veşnic alinare.

Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Eşti ceru-n care mă privesc
Boboc de crin şi lan de grâne...
Iubirea ta îmi va rămâne,
Templu gătit spre închinare,
Alai de nuntă, sărbătoare...
La tine plec genunchiul, dar,
Iubire fără de hotar.

Şi mamă, oricât mi-aş dori,
Noapte să fiu, tu ai veni
Lună să-mi fii la căpătâi.
Etern în suflet să-mi rămâi!
Tu eşti apus si răsărit,
În tine munţi s-au zămislit
Şi-n mângâieri de ape arzi
Pe sub sprâncenele de brazi.

Mai mult nu te-aş putea iubi!
Oh, mamă, tu mereu vei fii
Fântână, val, lumină, har,
Pace şi vis, cântec, amnar,
Clopot şi flacără şi dor,
Trecut, prezent şi viitor...
Şi alpha şi omega lumii...
Vad pete pravila furtunii...

E ceru-ntreg, pământul tot,
Al tău măicuţă... De-am să pot,
Poeme-n piatră voi săpa
Să fii în amintirea mea!
Şi-aş pune sufletul hotar,
Mamă, fiică să-ţi fiu iar,
Aş ţese-n chihlimbar poteci,
Cu mine-n gânduri să-ţi petreci...

Al Domnului şi-al tău, socot,
Voi fi şi eu când am să pot.
Când pregătită a pleca
Cu dragoste îţi voi urma...
Dar azi zidită-n tine, sunt
Copac cu flori, copac crescând,
Copac rodind ce-a strâns cu sârg
Atatea fructe dând în pârg.

Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii,
Eu ţie ţi le-aş dărui.
Şi râuri cu alai de peşti,
Feţi şi prinţese din poveşti...
Ţi-aş da al păsărilor tril,
Flori şi al vieţii elixir,
Comori - ciorchini în suflet prinse,
Dar toate, toate sunt doar vise.

Pe toate ţi le-aş dărui,
Căci mama pentru-ai săi copii
E neaua, pulberea de stea,
Mireasă, dans de catifea,
Fluture-n zborul către soare,
Pace, lumină şi culoare,
Mama e plaja unui trup
Şi timpu-i sapă-n val, adânc.

Pe toate ţi le-aş dărui!
Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii.
Al Domnului şi-al tău, socot,
E ceru-ntreg, pământul tot.
Mai mult nu te-aş putea iubi
Măicuţă, oricât mi-aş dori.
Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să zbor din nou spre soare

Mă uit pe cer şi văd viaţa ca pe-o alinare,
Aş vrea să zbor din nou spre soare,
Dar nu vreau să las suflete dragi pe pamant,
Că dorul vine ca o adiere de vânt.
Tu eşti o fiinţă dulce, blândă, frumoasă,
Pentru tine nu plec nici macar de la masă.
Uneori inima mea se zbate tare în piept,
Şi simt că sufletul meu ajunge în deşert,
Atunci văd la tine noi sentimente
Şi ca niciodată îmi faci complimente,
Dar gândul meu e din nou la tine soare,
Vreau să fac un zbor când iar mă doare.

poezie de Eugenia Calancea (19 ianuarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitorul anterior

Acum, când între noi e-un mare gol,
toţi morţii mei îmi vin să mi se-nchine,
ca să le dau lor focul de pistol
şi să trăiesc cum pot fără de tine.

Nu reuşesc s-adorm decât sedat,
din cauza a ce a fost să fie,
şi-aşa, gândind, alunec dintr-o dat'
şi mă trezesc umplând iar o hârtie.

Mă mişc spre mâine parcă înapoi,
e ca şi cum posed comenzi schimbate,
tot trag de unul singur spre-amândoi,
cu fiecare ceas mă-mping în spate.

Şi, când ajung în mâinele-anterior,
te simt trăind cum o făceai odată;
în viaţa ta am fost un biet actor,
jucând o partitură demodată.

Ai dispărut în vidul timp "nicicând"
şi te-ai retras în spaţiul orb "niciunde",
deşi din minte-am să te pierd curând,
de propriul suflet nu mă pot ascunde.

Şi totuşi fără tine mi-este greu,
de tine-aud că vieţuieşti mecanic,
ce soartă ne-a mai dat şi Dumnezeu,
să ne-ntâlnim pe-un vas numit Titanic!...

Ba uneori chiar simt statuia mea
cum spre statuia ta parcurge-asfaltul,
însă ninsori, sub chip de om de nea,
te pierd, în albul bruştei ierni, spre altul.

Mi-e camera rezervă de spital,
tu vei rămâne boala mea cea gravă;
îţi scriu ca drog, deci, te iubesc fatal
şi, sub erupţii, mă transform în lavă.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salt în gol

Mă mai gândesc, cu ce mai pot gândi,
mai rătăcesc, cu ochii minţii arşi,
ca printr-un vast deşert, pierdut în marş,
ca-i mai putea, pe undeva, trăi.

Aşa o vară n-a mai fost nicicând,
coboară în fâneţe semn de foc,
rămân potcoave fără cai pe loc,
pe fund de lacuri peştii mor tăcând.

Fântâni coclite crapă în zadar,
copacii par ca stâlpii unui rug,
cad păsări pe ţărani, în gropi de plug,
şi izbucnesc incendii-n calendar.

Şi-n tot acest infern mă mai gândesc
c-ai mai putea trăi pe undeva,
iubita mea de toamnă şi de nea,
şi-acest pârjol să-ţi pară chiar firesc.

Căci te cunosc destul ca să-nţeleg
că la dezastre te comporţi absent,
dar, uite,-acum pericolu-i urgent
şi arzi şi tu, cu-ntregul vis norveg.

Te uită doar, puţin, de unde eşti,
ce crematoriu a ajuns să fie
pământul tot – o-ntindere pustie,
cu fumegoase resturi de caleşti!
N-au mai ajuns la capătul de drum,
căci le-a căzut pe fugă cer topit
şi, disperaţi, spre umbră au fugit
şi-ncet-încet au luat destin de scrum.

Nu ştiu de eşti în stare să mai plângi,
poate la tine,-acolo, sunt răcori
şi niste sclavi îţi cântă din viori
şi plouă nesfârşit, plouă pe brânci.

Dacă aş fi în stare aş pleca
să văd ce faci, să te mai văd trăind,
dar nu te mai ajung decât scriind
şi capul nu-l mai simt şi-am mâna grea.

Iar înaintea ultimei predări
mai pot să văd – dar ştiu că nu-i real –
pe amândoi, pe şaua unui cal,
gonind spre ţărmul unei foste mări.

Şi de pe ţărm, cu-n ultim salt nebun,
cum ne-aruncăm în largul mării seci,
şi, dispărând în valurile reci,
cum înotăm sub mii de sori ce-apun.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!