Litigiu

Nu-i sunt datoare vieţii! Ea îmi este,
Căci m-a târât în lumea asta rea,
Când condamnările nu sunt oneste
Îmi cere să ţin fruntea sus spre ea,

Eu aş împinge-o-ncolo cu piciorul
Şi mi-aş vedea de drum altundeva,
Căci nu-i cum să o iei cu binişorul,
Mai rău decât mi-a dat, ce-mi poate da?

Nu-i sunt datoare vieţii; ea îmi este,
Spre mine-ndreaptă pumnul ei calic,
Încearcă şi iubirea să-mi conteste,
Iar trupul meu e pentru ea nimic.

De-aceea am tristeţea ca redută
Şi dragostea din versuri absolută.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De azi

am decis
să trăiesc viaţa mea
voi săpa o groapă adâncă
în piept
şi voi ascunde toate iluziile
fie că vor
fie că nu
viaţa mea
e viaţa mea
şi îmi sunt datoare
să gust până la capăt
ce mi-a fost dat
nu să mă încarc cu poveşti banale
trăite de oameni
ce aleg drumul spre nicăieri

de azi
am decis să mă despart
de trecut
ca de o stare febrilă
brusc
şi fără alte explicaţii
pentru că
viaţa mea
e viaţa mea
şi îmi sunt datoare
să gust până la capăt
ce mi-a fost dat
că drumul meu
nu e un drum de sare şi apă
e un drum al cuvintelor
tăiate din carnea
unor soldaţi
ce nu se târăsc în faţa vieţii
şi nici a morţii

de azi
am decis
să trăiesc viaţa mea

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce nu e dragostea

Nu-i dragostea ca vara cum se trece
Pierzând din zi în zi mai mult elan,
Ci ea pe sine însăşi se întrece
Şi nu-şi blamează propriul castelan.

Nu-i dragoste când se-ntocmeşte-n pripă
Şi osândită e de cel plecat,
Când face de metafore risipă,
Dar e de-obişnuiţă-nduplecat.

Nu-i dragoste nimic ce se măsoară,
Nimic de socotit, nimic cuprins
În platidudinea care omoară
Şi va sfârşi prin a te fi învins.

E dragoste ce n-ai trăit vreodată:
O lacrimă, de versuri spânzurată...

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce nu e dragostea

Nu-i dragostea ca vara cum se trece
Pierzând din zi în zi mai mult elan,
Ci ea pe sine însăşi se întrece
Şi nu-şi blamează propriul castelan.

Nu-i dragoste când se-ntocmeşte-n pripă
Şi-apoi se pleacă celui ce-a plecat,
Când face de metafore risipă,
Dar e de-obişnuiţă-nduplecat.

Nu-i dragoste nimic ce se măsoară,
Nimic de socotit, nimic cuprins
În platidudinea care omoară
Şi va sfârşi prin a te fi învins.

E dragoste ce n-ai trăit vreodată:
O lacrimă, de versuri spânzurată...

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă o zi

Te-ai săturat demult şi nu mai poţi
atâta răutate să înduri,
în mlaştina morală să înoţi
servind şi-n viitor, lepădături.

Stăpânii tăi, vulgari, neruşinaţi,
sunt dintre proşti-aceia plini de bani,
cu ifose, pretenţii de bogaţi
ce nu-şi dau seama cât sunt de sărmani.

Averea lor e marele nimic
cu care nu pot cumpăra un strop
din dragostea ce ultimul calic
se poate bucura, căci nu-i de shop.

Cei care au, mai vor, mai mult, mai mult,
sunt nesătui, iar viaţa lor e-un chin,
căci pofta lor de bani e un tumult,
iar pentru boala lor, nu-i un vaccin.

Tu îi suporţi demult, te-ai săturat,
deşi ei vor, tu nu-i mai poţi servi:
ai devenit de neînduplecat.
În toamna ce-a venit, mai ai o zi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea nu-i totul

Dragostea nu-i totul: nu-i carne şi nici măcar nu-i băutură,
Nici siestă nu-i, nu-i nici ţiglă care să te apere de ploaie;
Şi nici buştean nu-i, de care să te-agaţi să scapi de viitură,
Când coborând cu el, când cu el urcând pe creastă de puhoaie;
Dragostea nu poate împinge aerul într-un plămân bolnav,
Nici curăţa sângele, nici vindeca fractura unor coaste
Şi, totuşi, mii de oameni i-ar dărui lui Satan sufletul sclav
Pe loc, în schimbul unei infime promisiuni de dragoste.
S-ar putea ca-un ultim ceas de cumpănă, nevoilor datoare,
Ţintuită la pământ de dureri sau ţipând după-ajutoare,
Sau poate fiindcă nu văd o altă ieşire salvatoare,
Să-mi vând iubirea pentru-o zi de pace şi-un strop de alinare,
Sau să negociez amintirea-acestei nopţi pentru mâncare.
S-ar prea putea. Deşi, nu cred ca-aş putea. Aşa să fie oare?

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngheţat de ger

Oare de ce judeci, când n-ai nimic de judecat?
Te crezi judecător sau poate împărat?
Pentru toţi sunt zile, timp, pentru a socoate
Caci trăim în pace şi-n zisa libertate.

Ziua nu-i mai ziuă, noaptea nu-i la fel
Pentru acel suflet, îngheţat de ger
Un ger al răutăţii, ar fi destul de-ajuns
Dar cel al răzbunării, în inimă-i ascuns.

Dreptatea nu-i dreptate, în lumea de pământ
Căci numai după unii, stelele se învârt
Ei sunt aceia care, tot timpul au dreptate
Iar vieţile cinstite sunt calea către moarte.

poezie de Ilie Dragomir (1 octombrie 2011)
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai cere nimic

A venit vremea frigului de-afară,
Precum şi vremea frigului din noi,
Aceleaşi neguri vechi ne uzurpară
Şi ne-au târât cu forţa în noroi.

Nu mă înşală ziua însorită,
Căci îi urmează gheara nopţii reci,
Văd umbra ta, de lună alungită,
Spre alte-mbrăţişări cum te petreci.

Nu se mai cere mâna sărutată,
Nici sânul dezgolit şi alintat,
Iubirea e o pasăre plecată,
Iar cuibul ei de ploi e inundat.

Şi, nu ştiu cum, dar te-am lăsat în urmă,
În timp ce umbra ta, încet, se curmă.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miez de noapte

Scriu versuri şi atât.

Să dorm nu pot deloc

şi-aş vrea să mai visez,

să-mi amintesc primul sărut,

când timpul s-a oprit în loc.

Să-l recreez...

.

Noaptea m-acoperă

Iar eu mă pierd în vers

precum într-un abis.

Privirea- i ca o negură

şi mă apuc de şters,

căci nu-i nimic de zis.

.

E prea mult haos.

Mă-nvârt în jurul meu

şi tot nu mă găsesc...

Va fi şi mai frumos,

dar nu chiar curcubeu.

Oricum, de pot, zâmbesc.

.

Să fii tu bine, cititor!

Dorinţa va rămâne

mereu la fel.

Voi încerca să zbor

şi să culeg doar bine,

să ne-nfruptăm din el...

.

Devine tot mai rece,

iar trupul cade greu,

alunecând spre sol.

Aş vrea să pot petrece,

dar ăsta sunt doar eu

pierzându-mă în gol.

.

Ascult doar pianul.

Mă bucură de dor

şi mă-nţelege.

Tristeţea - straniul

sentiment. Un nor

ce nu mai merge...

.

Dar ne veghează luna

pe amândoi deodată.

E noapte iar.

Puternică-i lumina

ce zice – niciodată,

nimic, nu-i în zadar.

.

Nici dragostea pustie,

nici sufletul pătat

cu întuneric.

Căzături să tot fie.

În timp am învăţat

să mă ridic...

​

poezie de Pleşa Dragoş Florian din Poezie
Adăugat de Pleşa Dragoş Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea de sus

Când zbori, pe culmile iubirii,
Mai sus de munţi, mai sus de brazi,
Nu-i pune umbre fericirii,
Nu te gândi că ai să cazi!

Priveşte dincolo de norii
Ce-ţi ies în cale din senin,
Căci ei, pe cer, sunt călătorii
Spre alte zări, c-un alt destin!

În zborul tău, priveşte drept,
E o alegere, e-a ta,
Urmează-i sfatul înţelept
Când inima ţi-l poate da!.

Nu-i asculta pe cei ce-ţi spun
Că-ţi va fi greu, că vei cădea!
E, poate, lucrul cel mai bun
Să fii mai sus de lumea ta.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot

Plecând dinspre el, în el, spre el, ca un tot
Intrarea e mereu una, prin privirea de foc
Explorează o lume ascunsă, dar parte din sine
O singularitate, în ritm cu universul ce-i aparţine

Controlul, raţiunea, le lasă deoparte
Căci în această lume, ele sunt deşarte
Niciunul, nici alta nu-i sunt utile
În întâlnirea asta, în prezenta dimensiune

Doar curiozitatea indiferentă îi e de folos
Căci nu caută nimic, doar admiră acest loc
Şi ce-ar putea să-şi dorească mai mult
Nu-i nimic de dorit, totul e-n el şi el e în tot

Nimic nu-l opreşte, n-are sus, n-are jos
Materie nu-i, e doar energie difuză
Mişcare continuă, infinit, atracţie lucidă
Şi dragoste simte în toate, profundă, divină

Nici timpul, nici forma aici nu se-ncheagă
Sunt doar noţiuni primitive, de uitat inc-o dată
E liber de toate, de toţi şi în tot
În a sa natură explorator, călător fără scop

poezie de George Alfort
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cloaca

Ce-a mai rămas din tine, Poezie,
Târâtă prin tavernele obscure?
Sudori pe fruntea fină, străvezie,
Cât va putea fiinţa ta să-ndure?

Când versul tău numit e "alb", sau "liber"
De cei ce au ca slujbă sinecura,
E alb precum puroiul şi impuber,
Cum sunt chiar cei ce te mânjesc cu gura!

Cât e de putredă înşiruirea
Cuvintelor, în biata voastră cloacă...
Să nu numiţi "poem" neleguirea,
Căci nu-i "poem" cu voi să se complacă!

Metaforele stau împerecheate
La altă masă, undeva... departe!

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând

Ce mică este lumea în care mă învârt,
Mă întâlnesc cu mine pe drum şi mă salut,
Sunt păgubaşul suspect de-a fi comis un furt,
Sunt cel ce împrumută şi cel ce dă-mprumut.

Ce mică este lumea!

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piazza Grande

Sunt ştreanguri pentru fiece-ncercare,
Iubirile atârnă-n Piazza Grande,
Justificări ce duc la sufocare,
Săruturi mincinoase drept ofrande.

Acolo, toţi nebunii din cetate,
Ori toţi poeţii, căci nu-i poţi distinge,
Spun lucruri fără şir, necugetate,
Când miezul nopţii la desfrâu ‘i-mpinge.

În Piazza Grande totul e posibil,
Bune şi rele sunt amestecate,
Atât, că timpul e ireversibil
Şi amintirile- ne'nduplecate.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu-i doar floare

Iubirea nu-i doar floare de muşcată
Pe care-o pui la geam ca să se vadă,
Să ştie lumea cât de mândru eşti
Că ai ajuns şi tu ca să iubeşti.
Iubirea nu-i coroană, nici blazon,
Şi nici măcar un lucru de bonton,
Iubirea nu-i trofeul că iubeşti
Şi nici un film pe care-l tot priveşti,
Şi nu-i nici marfă generos dosită,
Ce duce omul sigur în ispită.
Dar, uneori, iubirea-i un secret,
Pe care-nveţi să îl trăieşti discret
Când este pasiune şi ocară,
Ce-ţi face viaţa aspră şi amară,
O iei aşa cum e şi cum ţi-apare,
Ca floarea care creşte prin ponoare.
Iubirea nu-i un antidot la ură,
Nici adorarea celui ce te fură,
De-ar fi aşa, am tot fura cu toţii
Şi-am pune-n poarta vieţii noastre hoţii.
Iubirea nu-i nici floare altruistă,
Pe care o ţii la altul în batistă,
Ca fericirea lui să fie soare,
Iar viaţa ta coşmarul care doare.
Iubirea nu-i nimic şi-i tot ce este,
Un mod de-a fi, o magică poveste,
Este-un copac ce creşte din pământ
Chiar dacă frunza lui se risipeşte-n vânt...
Dar asta o-înţelegi foarte târziu
Când viaţa ta a devenit pustiu,
Pustiu de gând, de şanse şi de lume,
Pe care-l iei ca drog de-nţelepciune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un latron

Ca şi cum aş fi din lut, lacrimile sunt din tină,
Nu sunt zile să-mi convină pe sub cerul descusut
Care brusc se hotărâse să arunce în dispreţ
Visuri dragi, de mare preţ, după ce le colbărise.

Tot pământu-l înconjor, hărţuit ca un latron,
Navigând pe Archeron, juruind că n-am să mor,
Fiindcă tot mai sunt datoare să sfârşesc ce-am început,
Să câştig ce am pierdut printr-o grea înfierare.

Nu mai sunt nici nopţi nici zile, doar cuvinte în potop,
Precum caii în galop zdrobind pietrele ostile,
Văd păduri, nu văd lăstari, cum aleargă înspumaţi
Cu ambrozii parfumaţi, către noi, doi solitari.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un latron

Ca şi cum aş fi din lut, lacrimile sunt din tină,
Nu sunt zile să-mi convină pe sub cerul descusut
Care brusc se hotărâse să arunce în dispreţ
Visuri dragi, de mare preţ, după ce le colbărise.

Tot pământu-l înconjor, hărţuit ca un latron,
Navigând pe Archeron, juruind că n-am să mor,
Fiindcă tot mai sunt datoare să sfârşesc ce-am început,
Să câştig ce am pierdut printr-o grea înfierare.

Nu mai sunt nici nopţi, nici zile; doar cuvinte în potop,
Precum caii în galop zdrobind pietrele ostile,
Cum aleargă înspumaţi, văd păduri, nu văd lăstari,
Înspre noi, doi solitari, în ambrozii parfumaţi.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când pari poet...

Joculeţe de cuvinte,
doar pentru un gen de minte,
dar chiar şi aşa... mai rar cu sens.

Totul se-ntâmplă invers
şi a prins altfel de mers,
dar chiar şi aşa... prostimii prinde.

Nu se pot numi "merinde",
oricât de mult ar pretinde
că e hrană pentru suflet ce fac ei.

Degeaba par a fi "grei",
că-s mai mult lupi decât miei,
tot goi ca şi voi pe dinăuntru.

Se visează doar în centru,
căci, altfel, n-ar mai fi pentru
ceea ce consideră că-i face "zei".

Pentru artă sunt atei,
căci ceea ce clădesc ei,
nu poate fi adăpost pentru concret...

E uşor să pari poet,
chit că scopu-i alt subiect,
atunci când de cărţi te-ai prins să te salvezi.

Nu e greu ca să mimezi
tot ce minţi că poţi să vezi,
deşi, de simţit, îţi este imposibil.

Si eu mă visam credibil,
cu adevărul sensibil
prins de braţ, în drum spre claritate...

Dar nu-i aşa, din păcate,
căci azi falsa realitate
este mai presus de adevăr.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (18 noiembrie 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 51

Iubirea mea îi scuză încetineala
Calului lent, când plec de lângă tine.
Când te-am lăsat, ce rost are iuţeala?
N-o să schimb calul ca s-alerge bine.
Iar când mă-ntorc, ce vină are oare
Dac-a lui fugă este cam greoaie?
Eu îi dau pinteni, însă chiar călare
Pe vânt de-aş fi, mişcarea nu-i vioaie.
Nu-i cal cu jalea mea să ţină pasul
Şi-atunci dorinţa (ruptă din iubire)
Va necheza în goană din tot glasul,
Dar dragostea îl iartă de amorţire.

Căci la plecare-a mers cu greutate,
Însă spre tine fuge-atât cât poate.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce

De ce să-mi blestem zilele
În lumea asta antichristă,
Căci blestemată sunt de când eu te-am văzut.
Căci rouă cad peste-a toamei funingine
Şi mi se preling uşor pe trup
De parc- aş plânge.
De ce să-mi blestem zilele
În lumea asta antichristă,
Când alţii plâng în locul meu
Şi trag cu greu pe trup a vieţii cruce
Şi-n ochii lor văd remuşcări
Şi-o dragoste amară, tristă.
De ce să-mi blestem zilele
În lumea asta antichristă,
Când nimeni nu mai ştie de ce plânge
Şi-n faţa lui Christos îşi duc rând pe rând
cu greu pe trup a vieţii cruce.
Şi El îndurerat de dragostea amară, tristă,
Îşi blestemă pe cruce zilele
Şi rouă îi preling uşor pe trup
Privindu-mă- n a toamnei funingine
Şi plânge.

poezie de Otilia Leopold
Adăugat de Otilia Leopold
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru pruncii noştri (pentru fii şi fiice)

Oh, prunci, să nu uitaţi, iubirea-i sfântă!
E încrustată-n mâna tremurândă.
În lacrima durerilor de mamă...
Ea nu are hotar... Şi nu-i o vamă
Ca să-i oprească curgerea în lume.
Iubirea de părinţi e-o plecăciune,
Redevenind şi cruce şi altar...
Există... şi învinge iar şi iar.

Oh, prunci, să nu uitaţi, iubirea-i sfântă!
Este lumină, flacără arzândă,
O blândă adiere în eter,
Drum transcendent, al păcii porumbel,
Vă regăsiţi în arderea-i deodată
Când primii paşi spre alte lumi vă poartă.
Nu-i cânt mai dulce... strigătul de mamă,
Când, ah, izvor, spre rădăcini vă cheamă.

E încrustată-n mâna tremurândă
Şi dăltuită, mâna ta plăpândă...
Râuri ridate,-n lanul auriu
Poartă iubirea mamei pentru fiu.
Fluturi de soare-n curcubeu de sticlă
Spre cer ţâşnind, sunt "mame pentr-o fiică".
În arc de ierburi şi cununi de stele,
Dansează fii şi fiice... Câte semne

În lacrima durerilor de mamă...
Sunt lacrimi strânse veşnic în năframă.
Ce simte-o mamă?! câtă-ngrijorare,
Pentru feciorul ei acuma mare?!
Ce simte oare-o mamă pentr-o fiică?!
O lacrimă spre ceruri se ridică
În chip de rugă şi de-nchinăciune,
Căci mama, veşnic, mamă va rămâne.

Ea nu are hotar... Şi nu-i o vamă
Să poată-nchide lacrima de mamă.
În jumătăţi se-mparte lumea toată
Când izvorăşte dragostea de tată.
Înţelepciune gnostică... chemare
De-a fi etern un răsărit de soare.
Şi trupul tot de dragoste vibrează
Şi-n el simţim iubirea părintească.

Ca să-i oprească curgerea în lume,
Adormi tăcut! Ţi-e viaţa plecăciune
Şi mâna mamei salcie... În piatră
Iubirea de părinţi a fost săpată.
Oriunde-ai fii te-ntorci, te cheamă mama.
Tu, prunc plăpând, cuminte, ţine seama!
Te cheamă tata – dulce vers de brazi...
Oh, de părinţi nu poţi să te desparţi!

Iubirea de părinţi e-o plecăciune,
Ocean de-nvăţături, de fapte bune,
Far şi opaiţ, cuvânt, redeşteptare,
Un roditor pământ, eterna zare,
Lanul de grâu şi pâinea-nmiresmată,
În ţăstul strămoşesc, în timpuri, copată.
Iubirea de părinţi – un răsărit,
Un mac pe cerul vieţii înflorit.

Redevenind şi cruce şi altar,
Vă chem la mine mamă, tată, iar,
Cu buzele fierbinţi de rugăciune,
Vin să sărut azi mâinile bătrâne.
Vreau să vă şterg şi lacrima şi noaptea
Şi dacă veţi zări vreodată moartea
În ochiul mat cu ţesături de ceară
Voi fii aici tăicuţă, scumpă mamă.

Există şi învinge iar şi iar
Iubirea de părinţi, căci nu-i hotar
Să ţină-n loc iubirea de copii.
Te cheamă clopot viu, oriunde-ai fi...
Universal e-o legătură sfântă
Ce nu se poate rupe, nu se uită.
Iubirea-i primăvara din atom,
Dorinţa de-a fi prunc, părinte, om.

Există şi învinge iar şi iar...
Redevenind şi cruce şi altar.
Iubirea de părinţi e-o plecăciune.
Ca să-i oprească curgerea prin lume...
Ea nu are hotar... Şi nu-i o vamă.
În lacrima durerilor de mamă.
E încrustată-n mâna tremurândă.
Oh, prunci, să nu uitaţi! Iubirea-i sfântă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!