Conrad - Cântul al III-lea - Egiptul

Cunoaşteţi voi pământul ce Nilul a născut?
Ce crivăţul cu coama de gheaţă n-a bătut;
În care sub cununa-i se-nalţă palmierul
Şi pare că sprijină cu mândra-i frunte cerul
Aşa ca o columnă de marmur minunat
Ce sprijină un templu cu aur înstelat?
În care dulcea Ibis de zefiri legănată,
În silvele de cactus suspină amorată,
În care zea Isis c-un graţios surâs
În tristele deşerte crea un oasis;
Cunoaşteţi voi Egiptul ce n-are semănare
Cu nici o altă ţară? Loc curios în care
Întunecoasa fiie a vechii Ethiopii
Contrastă cu evrea cu ochii azurii,
Şi palida arabă, cu fruntea visătoare,
Cu copta cu păr negru şi braţe de ninsoare?
Pământ ce fecondează în fiecare lună,
Şi nici un timp n-abate splendida sa cunună!
În care frunza cade sub soarele de foc,
Şi alta vine-ndată de ţine al său loc.
Aice rar se-ntâmplă să fulgere, să plouă;
Un cer senin şi splendid adapă cu-a sa rouă
Pământul ce rodeşte şi apele din Nil
Îneacă în tot anul acest fecund argil.

Acolo noi vom merge... dar vasul fugător
Pe brazdele perfide alunecă uşor.
Conrad! veghezi tu oare, priveşti aceste maluri
Din care filistenii domneau aceste valuri?
Regina africană cu faţa de eben,
Spre răsărit se duce purtând un diadem
De stele fără număr, când geme-n depărtate
O surdă vijelie... fluierături bizare,
Mugiri adânci, sălbateci, concert spăimântător!
Ai crede că toţi monştrii marini s-adun în hor
Şi ţipă-n limbi diverse, pe tonul întristării,
Voind să ducă vasul în smârcurile mării.
Pilotu-abia mai şade la cârmă: e legat;
Pe pod s-aruncă valul, ce pare că-a turbat
Sub biciul unui demon ce de aproape-l strânge;
Lovirea cea de vânturi, catartul plecă, frânge.
Şi vasul se rădică, se lasă în abim,
Şi iară se înalţă! Un strigăt, un suspin
S-aude-n întunerec! Ai crede că mormântul
Se crapă, te înghite. Se îndoieşte vântul,
Şi valul îi răspunde prin mugetu-i duios...
E cântecul funebru... Un strigăt fioros
Al celui ce comandă s-aude-n vijelie,
Spăimântător; e geniul uman ce tot învie,
Ce dă direcţiune, ce apără, prevede.
Speranţa e busola, e harta; el o vede,
O cercetează, ştie de este de temut.
Foc! foc în cală! strigă şi totul s-a pierdut!
Atuncea comandantul răcneşte cu tărie,
Şi vocea-i se aude tunând în vijelie.
Toţi câţi mai au putere comanda lui urmez.
Conrad se află-n fruntea acelor ce lucrez.
Parvine să pătrunză el cel dintâi în cală
Prin flacări şi prin fumul ce flacăra exală.
Vâslaşii îl urmează; el tot a-mbărbătat,
Iar pompele jucară şi vasul a scăpat.

Dar zorile se varsă. Conrad pe pod priveşte
Acest spectacol magic, strein, ce îl răpeşte;
Aceste mii de valuri, ca cete de geanţi,
Ce joc cu vasul, şi-unii îl trec la ceilalţi,
Râzând de slăbiciunea acestui om pigmeu
Ce vrea pe eleminte să puie jugul său.
Pământ! pământ! strigară mai multe voci d-odată.
Şi se zări o coastă: sprânceană depărtată.
................................
Vedeţi acea câmpie ce moartea a coprins?
Aici a fost cetatea heroului ne-nvins,
Cu patru mii palate, o mie de grădine,
Trei sute teatre, circuri, de viaţă, oameni pline.
Şi astăzi nici o urmă! Nimic nu mai e viu:
Abia în suvenire, de ele se mai ştiu.
Acolo fu necropol, morminte strălucite,
Palate elegante de preoţi locuite,
Cu verzi grădini de arbori şi cu parteri de flori,
Mărite monumente, de marmur cu colori.
Azi locul e ruină şi malul cu-ntristare
Se-nclină şi şopteşte durerea sa la mare.
Lumina dimineţii se varsă în eter.
Convoiu-aleargă încă pe calea sa de fier,
Traversă sânu-acestor sălbatice deşerte
Şi fluieru-i exală fantastice concerte.
Ai fi crezut un şarpe, bălaur iritat,
Ce trece prin deşerte şi şuieră turbat.
La Nil el se opreşte şi râu-aici apare
În toată maiestatea... Salut, o, fluviu mare!
Zeu adorat în templul de la Nilopolis.
Sub formă a două sexe, fiu zeului Cnufis,
Tu singur, Nil, dai viaţă deşertelor profunde:
În fiecare vară verşi palidele-ţi unde,
Pe-această vale lată dând apă şi pământ,
Făcând un loc de viaţă dintr-un întins mormânt.
Cât de frumoasă-ai face, o, Nil, această vale,
Când civilizaţiunea aici şi-ar face cale,
Când oamenii-ar fi liberi, când jugu-apăsător
Nu ar sorbi şi viaţa, şi fructu muncii lor!

Aceste unde-eterne cât sânge nu sorbiră,
O, martor al durerii acelor ce pieriră,
Ca să păstreze lanţul ce de atâţia ani
Le dete moştenire un crud zeu la tirani?
Dar unde sunt tiranii şi sclavii? Au murit!
Da; au murit aceia, dar alţii au răsărit,
Ce vor pieri ca dânşii, lăsând pe alţii-n urmă
Să facă, unii domnii, şi alţii marea turmă
Precum ursita-i naşte, făcând misterios,
Spre a plana în aer, sau a rampa pe jos.
................................
Pe muntele Libii răsare plina lună
Şi varsă-un râu de raze pe valea lată, brună.
Un ocean de glorii pluteşte pe ruini.
Prin umbre şi prin raze, răpeşte pe streini.
Oh! câte suvenire nu se deştept aice!
Acolo e statua lui Sesostris ferice.
Mai dincolo e templul superbii zei Hathor.
Mai colo sunt coloşii, cu marea formă-a lor.
Colo se văd pilonii, columne, obelisci
Parcă se mişcă, umblă, sau se adun aici.
Şoptesc, suspin; în sânul palatelor umbroase,
Parcă s-aud acorduri de harpe-armonioase.
Măreţile tablouri parcă se animez,
Se mişcă; regi, regine pe vale însmăltez.

Maiestuoase umbre! Voi vieţuiţi în lume,
Vă răsfrângeţi pe secoli cu ale voastre nume,
Cu ale voastre fapte; dar în închipuiri,
În umbra ce-nveleşte atâtea suveniri.
Mişcarea se produce de umbrele respinse
De raze; şoapta naşte din vânturile stinse
Ce-adorm în aste locuri, din gemetul duios
Ce Nilul varsă-n noapte sub malul furtunos.
Suspinul unei paseri ce-adoarme în ruine.
Ce-o supără, în noapte, voioasele lumine.

Ce s-a făcut poporul ce-aicea a trăit?
Cu vechea-i strălucire el însuşi a pierit.
Dispare-o naţiune ca orice vieţuieşte.
Tot are-un timp, tot naşte, produce,-mbătrâneşte,
Şi apoi vine moarte, şi totul e pierdut!
Tot? Nu! Nimic nu moare, odată am născut,
Deci mai putem a naşte: am fost, putem fi încă.

Om laş, îmi spune mie, p-a vieţii crudă stâncă,
Ce farmec, ce plăcere, ce bine tu găseşti,
Încât să n-ai putere, curagi să părăseşti
O vale de durere, de lacrimi, de-ntristare
Pe care rătăcirea-ţi le face mai amare,
Pe care dulci iluzii cu raze le-nvelesc
Cum p-un deşert de moarte miragele plutesc
Şi fac mai crudă setea ce sânul tău încinge
Când mincinoasa rază din ochii tăi se stinge.
Regreţi aici în viaţă plăpândele cununi
De glorii, câştigate prin prostituţiuni,
Prin sânge, prin trădare? Regreţi tu calomnia
Ce lângă poarta vieţii, a-ţi vesteji junia,
Credinţa şi onoarea, te-aşteaptă să soseşti?
Regreţi să laşi o lume în care pătimeşti?
Ce te despreţuieşte, ce-ţi farămă junia,
Şi inima, onoarea, amorul, poezia?
Ce-ţi schimbă ziua-n noapte şi dulcele-n venin?
Ce-ţi fură partea vieţii la soarele divin?
Merită plâns această amară comedie
Ce se numeşte viaţă? Vis, fantasmagorie,
În care se succedă atâtea ficţiuni,
Fantasme, spectruri, umbre, numite naţiuni,
În care ele luptă s-apuce-un loc la soare,
S-apuce-un loc la viaţă, şi-abia venite, moare!
În care adevărul, dreptatea, nu au loc
Decât pe cei făţarnici să serve ca mijloc,
În care interesul împarte pe dreptate
Şi meritul se-nclină la mediocritate.
Născut aici în lume, o, zeu dezmoştenit,
Ursita-ţi e-mplinită de cum ai suferit.
Ce îţi rămâne încă să faci aici în lume?
Să laşi măreţe urme? Să laşi un mândru nume?
Să fie! Dar atuncea de ce tu întârzii
Să faci o faptă mare, printr-însa să re-nvii?
Şi apoi, în grămada de naţii ce compune
Al lor mormânt de doliu şi de destrucţiune,
Ruină infinită, spăimântător mormânt,
Să mergi s-arunci îndată al tău mizer pământ!
O, suflet mare, mobil, o, spirit, cugetare,
Nu eşti sătul tu încă d-a ta prostituare
În lutul ce te leagă şi-opreşte al tău zbor?
Ast lut supus la patimi, pământ degrădător,
Ce poftele usucă, ce uzul ofileşte,
Ce dorul îl consumă, tiranul îl robeşte?

Văzut-aţi voi deşertul părând, când luna plină
Revarsă valuri d-aur în umbra serii lină?
Colo se-ntinde valea lui Biban el Maluk.
Flori, arbori nu răsare şi toate se usuc.
Ea este încadrată de stânci cu creşti bizare
Şi munţi cu scorbori triste în plină dărâmare.
Pe vale şi pe măguri pluteşte-un văl de dor.
Nu mişcă, nu şopteşte nimica trăitor.
Când blonda dimineaţă revarsă dulci lumini
Din genele-i de aur pe vechile ruini,
Conrad lasă mormântul în care el dormise
Şi la Karnak se duce, făcând frumoase vise.

Dar colo este sala cea mare din palat.
Amantul lunii pare pe caru-i aurat
Şi varsă oceane de raze pe ruină.
O sută de columne gigantici o sprijină.
Să stăm puţin aicea! O, mare Sesostris,
Aici din belle-arte făcuşi un paradis,
Aici ţi-a fost palatul. Dar cine poate spune
Tot ce aici încântă, răpeşte şi supune?
Ce a putut să fie acest locaş divin,
În timpul tinereţii când orice-aici privim,
Acuma, în ruine, acum în întristare,
Atâta farmec încă şi frumuseţe are?
El ne vorbeşte încă de strălucirea ta;
Dar popolul acela ce fruntea prosterna
La templul tău cel splendid, de mult timp a pierit,
Să plângă pe mormântu-i destinul ne-mblânzit!
Alţi popoli, vai! urmară acelor mari popoare
De uriaşi! Şiroaie de barbari trecătoare,
Ce pier pe toată ziua şi nu produc nimic.
Ei nu v-admiră, ziduri; pe sufletul lor mic
Aceste monuminte prea mari descuragează,
Prin comparaţiune, pe ei îi micşorează.

Vedeţi această sală ce timpul a lovit?
Aicea fuse centru de tot ce-a strălucit.
Locaşu-ambiţiunii, palatul cugetării,
Al patimii, puterii şi-adesea al trădării;
Aici se prosternară atâtea frunţi regeşti,
Aici se umiliră puterile lumeşti,
În cruda aşteptare ca să se umilească,
La rândul ei, în urmă, mândria ta regească!

De te plângi tu, oare, sărmane muritor,
Când jugu umileşte în lume p-un popor?
Ursita ta în lume, formând a ta fiinţă,
Lăsat-a pentru tine decât, vai umilinţă!

Mai însemnaţi buchetul măreţ, desfătător
De templuri şi palate rămase la Luksor!
O, mare Amenofis! Aici trăieşti tu încă.
Dar să pătrundem umbra, tăcerea cea adâncă!
Acolo un pilone gigantic întâlneşti
Pe două mari masife, prin care-apoi zăreşti
O poartă c-o cornişă, ce artele amintă;
Tablouri hieroglifici pe Ramses îl prezintă.
Mulţime de tablouri faţada-mpodobesc.
Înuntru pe o sută columne strălucesc
Mulţime de legende cu simţuri graţioase.
Conrad admiră aceste lucrări maiestuoase.
El intră într-o sală, p-o stană de granit
Văzu un cuplu splendid, imagin înflorit:
Julia şi Claricia în admiraţiune,
Tablou divin ce limba refuză de a spune.
Ai fi crezut atuncea că-n lume sunt doi sori
Că frumuseţea dulce e două dulci surori!
Că dulcea fericire, c-un spirit şi c-un nume,
Îşi are-n cer o formă şi ceilaltă-n lume.
Pe domele măreţe aţintă ochii lor
În admiraţiune, extaz desfătător,
Şi razele de soare, răsfrânte de ruine,
Formează p-a lor frunte un cadru de lumine.
................................
Te-a inspirat Egiptul? Julia întreba,
În vasul ce acuma cu râul cobora,
Pe Conrad ce se luptă cu cruda nostalgie.
El prezintă Julii atunci o poezie,
În care al său suflet trecuse cu-al său dor,
O plângere amară, un cânt sfâşiitor,
Unit cu-o melodie suavă, prefumată,
D-amor şi de speranţă, de graţie curată.
El exprima aspectul acestui vast mormânt
Cum, soare, ceruri, aer, acest steril pământ,
Se răsfrângeau în sânu-i făcând ca să tresară
A suferinţii coardă, vibrare crudă, -amară,
Şi toate-aceste umbre, ce inima-i zdrobeau,
La razele Julii ferice dispăreau.

A ei figură dulce plutea ca o minune
Pe toate-aceste locuri de dezolaţiune;
Ea le făcea frumoase, eden încântător,
Le-mprumut juneţe, surâderi, vise, amor,
Prefume, frăgezime, magie şi răcoare,
Şi le făcea dorite, frumoase, răpitoare.
Julia se ghiceşte în aste dulci cântări,
Aici ea se prevede ca cerul peste mări.
Ea vede aicea toate aceste flori divine,
Născute, înflorite sub razele-i senine
Din graţiile sale, cereşti şi dulci plăceri,
Surâde ca o roză în vânt de primăveri.
................................
Zefiru-ntinde aripa ce umectă de rouă.
El împleteşte perla înbălsămării nopţi
Cu florile dorminde sub turburile şopţi.
În vale cură Nilul: gemândele lui valuri
Primesc o umbră dulce de arbori dupe maluri,
Ce-ngână raza lunii în cursul ei plăcut,
Lumină ce denunţă misterul neştiut
Al apelor în noapte. Acele două june
Femei se plimb răpite şi par prin umbre brune:
Ca nişte raze d-aur, suave-iluziuni,
Ce tot răpesc, încântă ca nişte dulci minciuni.

Dar zorile desfăşur ghirlanda de purpură,
A undii suprafaţă ferice ele-aură;
Şi raze rătăcite pe Nilul lat plutesc
Prin umbrele tăcute ce ici, colo pălesc.
Pământul se-ncunună d-o faţă mai senină,
Precum o diademă de diamant lumină
Pe fruntea frumuseţii, pe câmpul înflorit,
O pulbere de rouă pe flori a strălucit.
Şi purpura corolii din roza prefumată
Prin plânsul dimineţii apare mai curată,
Şi cerul se-nlumină şi stelele albesc;
Julia şi Claricia cu flori se-mpodobesc,
La raze şi la zefiri lăsând să le răsfeţe
Plutindele cosiţe ce-neacă ale lor feţe.
Conrad le urmăreşte în fantazia lor.
Admiră acele jocuri; se-mbată de amor.
Iar ele fac ghirlande de flori şi încunună
Ca nimfele antice cosiţa lor cea jună
Cum perla îşi răsfrânge pe cadru-i aurit
Frumoasele ei ape, al ei chip fericit,
Răsfrânge-a sa albeţe ce-ngână-un trandafir,
D-o frumuseţe rară, spre coama sa de fir.
Această frumuseţe, icoană credincioasă
A inimii, denunţă o inimă frumoasă
Ce se varsă ca roua arzândii primăveri.
Credeai că-aspiri un aer de fragede plăceri,
Acel prefum de câmpuri; că simţi o răsfăţare
De raze de la soare ce-aduce desfătare,
Că vezi o ploaie dulce de flori cu rar miros,
Pe faţa întristată a vieţii-aicea jos;
Că-auzi concerte mistici, cereşti, îmbătătoare,
De paseri amoroase, sub flori desfătătoare.
Şi sufletul atuncea părând întinerit,
Sub farmecul de viaţă ce tot a înverzit,
Se-mbată şi deliră d-amoare fără nume,
Delicioasă, pură, necunoscută-n lume.

Dar cine să descrie trăsurile ce are
O inimă? Ea este întocmai ca o mare
Schimbându-şi a sa faţă: seninul liniştit,
Şi soarele, şi luna, şi vântu-mbălsămit,
Şi cerul, norul, fundul şi aspra vijelie
O schimbă-n tot minutul! Aşa o bucurie
Precum şi o durere pe inimi oglindind,
Le dau a lor coloare de fier sau de argint.

Cât a cătat să fie mari oamenii odată
A căror fapte-n lume atât de mari s-arată!
Ei, ce trăiau în lume chiar dupe ce mureau,
Ei, ce o nouă viaţă, murind, îşi mai creau?
Aceste mari palate abia mai las trăsură.
Momiile regale cu timpul dispărură.
În pulbere se schimbă tot ce a fost aici;
Tot ce-a produs ştiinţa şi artele antici;
Dar cel puţin trăiră acele mândre nume
De fondatori şi astăzi răsună încă-n lume.
Şi vor trăi mult încă pe cât tot ce-au făcut
Va rechema mărirea anticului trecut.
Tu vei muri, o, popol, ce-orbia te supune.
Tu, ce n-ai conştiinţă de civilizaţiune.
Tu, care n-ai în viaţă nimica de dorit,
Tu, ce-n nefericire te afli fericit!

Să zicem un adio oraşului mai nou
Ce a lăsat în urmă-i cel mai splendid herou!
O tânără femeie, cea mai frumoasă-n lume,
Pe timpul său te pierde, şi peste al tău nume
Aruncă umilinţa sub care te înclini.
Acolo fu mormântul acestii dulci regini,
Acestii mari cochete! Nimic nu mai rămâne
Din urmele acestii zburdalnice ţărâne.
Era scris, Cleopatra, să piară, tu pierind,
Şi statul şi mormântul ce înălţai trăind?
Uiţi că erai femeie şi te-ntroduci în noapte
La Cezar ce-n palatu-i se leagănă de şoapte,
De valuri, şi medită Egiptu-a subjuga.
Un om al tău atuncea la Cezar s-arată.
Depune la picioare-i pachet de stofe d-aur,
Zicând că el ascunde un preţios tezaur.
Pachetul se desface, Cezar la el cătând,
Văzu pe Cleopatra din stofe apărând.
Ce frumuseţi, ce graţii, ce voluptăţi streine
Tu prezintaşi lui Cezar, ce se-nchină la tine,
Primind el, vingătorul superbului Pompeu,
El, vingătorul lumii, să fie-nvinsul tău!
................................

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fată tânără pe patul morţii

Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanţul de braţe, un aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă şi-n laturi s-abate
Când ziua e rece şi cerul în nori,
Când soarele-l arde, când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori;

Aşa făr' de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut,
Şi astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

Abia-n primăvară cu zilele mele
Plăpândă ca roua abia am ajuns,
Atuncea când cântă prin flori filomele,
O crudă durere adânc m-a pătruns.

Amară e moartea când omul e june,
Şi ziua-i frumoasă, şi traiul e lin,
Când paserea cântă, când florile spune
Că viaţa e dulce şi n-are suspin!

Să moară bătrânul ce fruntea înclină,
Ce plânge trecutul de ani obosit;
Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină,
Să moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naşte când plouă
Creşteam, pe cunună să am dezmierdări,
Şi mie amorul cu buze de rouă
Cu inimă dulce îmi da sărutări.

Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge,
Suflată de vânturi aici pe pământ,
Ah! Juna mea viaţă acuma se stinge
Şi anii mei tineri apun în mormânt!

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptarea

Acesta este ceasul... sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?

Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.

Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţei şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!

M-aş duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeţei ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:
Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!

Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?

Dar nu, văz o fiinţă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama... o auz că şopteşte.
Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Pe malul cel verde ce râul stropeşte,
Un om după cale puţin s-odihneşte,
Visând fericit!
Iar razele zilei cu umbrele serii
Sub ochii-i se luptă în sânul tăcerii
Pe val adormit.
Pe măgură luna se-nalţă-atunci plină
Şi varsă pe fluviu un val de lumină,
Un brâu lucitor;
Eterul albastru cu stele aurite
Se scaldă prin valuri uşor încreţite
De vântul uşor.
Pe fluviul luciu o barcă s-arată
Cu pup-aurită, cu flori cununată,
Cu văl de satin,
Cu june fecioare ca visuri frumoase
Ce-n viaţa fugindă se-nclin amoroase
P-al nostru trist sân;
Un om cu cosiţe şi gene albite,
Cu braţe secate, cu feţe pălite,
Cu coasa de fier,
Apare în barca cu dalbe fecioare
E timpul; iar ele sunt blândele oare
Ce vin şi iar pier.
Şi barca se duce prin valuri purtată;
Iar grupa de fete de visuri se-mbată,
De viaţă se-ncânt;
Cosiţa lor saltă sub aurea dulce
Şi flacăra lunii pe brâul lor luce,
Şi iată cum cânt:

"Vin' cu noi, străine june,
Să te-mbeţi de răsfăţări,
Vin' pe tinere cunune
De adună desfătări!
....................

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri

În lume sunt păduri de doruri
Doruri albe, galbene şi mov
Asemeni florilor de micşunele răsărite
În pieptul răbdătorului Pământ.
În lume sunt nemuritoare Primăveri
Ce nu dispar decât în stele
Atunci când pieptul e urcat în nori
De Cel ce a făcut această lume.
Acolo toate florile lumeşti dispar
Toate dorurile mov şi galbene din fire
Acolo toate pădurile de doruri trec
Prin cuptorul Domnului de judecată.
În cuptorul Dreptului merg toate
Nici măcar o floare nu rămâne vie
Nici măcar un dor de păcătos născut
Ce nu a plâns din dor de Dumnezeu şi Fiul.
În lume sunt păduri de doruri
Doruri de bani şi suflete pierdute
Asemeni florilor de micşunele mov
Ce stau tăcute sub lumina Lunii.
Puţine doruri sunt pe lume
Născute ca şi stelele din cer
Să lumineze-n piepturile lumii
Din dor de Mirele ce a murit pe cruce.
Puţine doruri sunt în lume
Să plângă rănile Hristosului iubit
Uitând de tot ce este trecător prin lume
Slăvind cu lacrimi doar două flori divine - ochii Lui Isus.
Puţine doruri sunt în lume
Ce vor intra în dragostea Lui Dumnezeu
Acolo unde veşnic este Primăvară
Iar micşunelele răsar în ochii celor din pădurea stelelor... iertaţi şi plămădiţi din nou.
Puţine doruri vor cunoaşte pântecul pădurii
Din care Domnul scoate prunci şi flori
Cu viaţa veşnică în împărăţia cerului
Pentru un ghem pe nume;Univers.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie

De lacrimi înfocate, vai! genele-mi sunt pline
Şi mâna-mi acum rece pe harpă a-ngheţat;
Străină mi-este lumea d-acuma pentru mine,
Căci ce-am iubit în viaţă ca visul a-ncetat.

Aveam un frate tânăr a căruia junie
Ca râuşor de lapte luase cursul lin,
Ce în a sa ferice, plăcere, bucurie,
Zicea cu vorbă dulce: "Eu nu voi să suspin!"

Aveam şi-un tată încă, amic cum şi părinte,
A cărui gene albe în plâns au fost albit.
Dar vai! ei dorm acuma în tristele morminte,
Copilul lângă tată, precum au vieţuit.

Iubeam o copiliţă, o tânără suflare,
O floare matinală ce creşte surâzând,
Ce fără să adune în viaţă-o sărutare
În dimineaţa vieţii a încetat cântând.

Tot ce-am iubit în lume a încetat din viaţă,
Şi iarba primăverii sub paşii-mi s-a uscat;
Al vieţii mele soare s-a stins colo în ceaţă
Şi anii mei de tineri în dor s-au întristat.

Eu am trecut ca floarea aici în astă lume,
Dar inima-mi zdrobită atât a pătimit!
Ah! d-aş fi fost o floare purtând un dulce nume,
Aş fi trecut prin viaţă şi n-aş fi suferit.

poezie clasică de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Violeta Jumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziulé

E timpul cînd pe valuri eterul înstelat
În toată-a sa podoabă se scaldă în tăcere,
Cu murmur dulce vîntul adoarme legănat,
Iar inima mi-e plină d-amor şi de plăcere!

Şi timpul urmă cursu-i de roze împletit.
Oh! să sorbim din unda plăcerii ce se duce!
Vezi, noaptea e frumoasă, Bosforu-mbălsămit!
Să ne-mbătăm de viaţă, amanta mea cea dulce!

Amoru-ţi mă răpeşte! Iar ochii dulci ai tei,
Mă-mbată de plăcere, robesc a mea căţare.
Suflarea gurii tele e frageda suflare
Ce răspîndeşte gura amabililor zei.

Plăcerea se-nsoţeşte cu crude suferinţi
Aşa cum pe mormîntul frumoaselor fecioare,
Cu lacrimile calde ce vărs triştii părinţi,
S-amestecă ghirlande de flori desfătătoare.

Dar florile se fănă! Dureri ce ne deşir,
Şi lacrimile calde rămîn cu-a lor tristeţe...
O lacrimă luceşte pe genele-ţi de fir;
Să soarbem dar plăcerea, o, dulce frumuseţe!

Îmi place ca să turbur frumosul incarnat
Pe faţa ta cea albă, prin vorbe tinerele;
Să văz nălţîndu-ţi sînul sub gîndurile mele,
Şi părul tresărindu-ţi, simţind un sărutat!

Ca mîne se va stinge amorul tău divin.
De astăzi pînă mine, vai! timpu-o să lipsească!
De astăzi pînă mîne nu are timp un crin
Să nască, să surîză şi să se veştejească.

Atît el trece iute! Un dulce sărutat
Mai lungă urmă lasă pe buza virginală
Decît nu lasă omul, ce zilele-l înşeală,
P-această vale tristă pe care-i exilat.

De este loc în lume, e numai pentru dor.
Să geamă, să suspine, să sufere întruna,
Să spargă doru-n lacrimi, e timpul totdauna.
Oh! vin,-a mea frumoasă, să ne-mbătăm d-amor

Din sînul tău d-ivoriu de vise dulci plutit,
Permite mie-a trage complîngeri amoroase,
Să văz surîsul candid cu focu-i aurit
Jucând cu răsfăţare pe buzele-ţi frumoase!

Cînd am băut plăcerea, oh! fie un minut!
Ursita-i împăcată şi viaţa împlinită,
Atuncea, moartea vie! Mormîntul e plăcut.
Ce viaţă mai rămîne, la patimi e ursită.

Frumoşii tăi tezauri ce ai adus din cer
Peri-vor cu-a ta viaţă şi tu vei fi uitată
Şi soarele tot dulce va arde în eter,
Îmbată-mă d-amoru-ţi, frumoasă adorată!

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezii

Cuvintele vin la tine ca fluturi,
Nu poţi când le vezi decât să te bucuri,
Culoare şi foşnet, lumine şi umbre,
E totul mişcare şi jocuri de unde,

Şi-un suflet ce zace pe ţărmuri uitat,
Când versul, în lume, tăcut a plecat,
Şi-n jur mai rămâne doar cerul şi ploaia,
Cu macii cei roşii să ardă odaia.

Pe apele mării am să-mi conduc vasul,
Şi-oi plânge în păsări, cu ochii şi glasul,
Cu foşnetul dorului prin lume pribeag,
Iar noaptea călca-voi cu stele pe prag,

Lumina mea dulce în nopţi să sărute,
Cu raze de lună, rotunda ta frunte,
La piept să te ţină în noapte furiş,
Când dorul te arde, păienjeniş...

Sunt demon, iar tu eşti albul meu înger,
Amurgul mă face în taina să sânger,
Şi dorul mă doare, dar totuşi mai sper
Să ardem luceferi pe un capăt de cer.

poezie de Ion Vanghele (5 august 2009)
Adăugat de Ion Vanghele
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu să nu mă însoţeşti

Astăzi plec din astă lume.
Tu să nu mă însoţeşti!
Aici ţie-ţi este bine.
Aici tu poţi să iubeşti.
Să nu fii trist! Nu-ţi pară rău!
Atunci când vii cu flori la mine
să-ţi aminteşti c-am fost şi eu,
o viaţă-întreagă lângă tine.
Acuma plec la Dumnezeu,
dar nu te-am părăsit.
Port în suflet chipul tău
ca şi atunci când te-am iubit.
De sus, în fiecare noapte
te voi privi la infinit.
În vis îţi voi trimite şoapte,
în timpul fără de sfârşit.
Când steaua mea va străluci
să mă priveşti seară de seară.
De tine îmi voi aminti
cum ne iubeam în nopţi de vară.
Pe pământ am fost o floare
bătută uneori de vânt.
De-acuma voi fi steaua care,
zace sub al tău pământ.
Când vei bea apă din izvor,
de mine tu să-ţi aminteşti.
Acolo ne-am iubit cu dor
şi mi-ai promis că mă iubeşti.
Dacă de mine-ţi va fi dor,
sus, în cer mă vei găsi.
Escaladează orice nor
şi sigur ne vom întâlni.
Voi fi stea în carul mare,
tu luceafăr lângă mine.
Vom lumina ca un soare,
vom simţi c-am fost pe lume.

poezie de Dumitru Delcă (8 aprilie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ţie!
Să le scrii de toate şi nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Şi vă iubesc pe toţi, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înşală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puţină, prea puţină
Aş vrea să vă mai scot cuvinte din rugină!

Să fiţi atât de veseli, şi plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu ştie!
Doar sufletul să vadă cum se uneşte cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Şi stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate şi toate sunt frumoase!
Şi iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect şi totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare aşa de caldă şi o viaţă atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiştile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari şi albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară şi flori ce înfloresc
Ce repede se înalţă, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oţel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Şi ni se spune totul, tot ce-am vrut să ştim!
Fără de întrebări, ce am putea să fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulţi surprinşi
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinşi
Să ştii ce vrei e una, să ştii chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, şi moartea are moarte!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

În munţi

În munţi, în munţi, departe de-a lumei grea mişcare,
Departe de-orce zgomot, de-orce deşărtăciuni,
Şedeam cu tine dragă, în dulce-mbrăţişare,
Şi-n libera natură îţi împleteam cununi.

Cununi de flori frumosae, a căror frăgezime
Ochirea omenească încă n-a profanat,
Ca tine de frumoase, ca tine de sublime,
Flori, care pentru tine natura a creat!

Pe-a ta guriţă, dulce ca roza purpurie,
Atunci a vieţii mere voios ce culegeam,
Şi ochii tăi, puternici ca bolta azurie,
Eu în estaz ferice mai mult îi admiram.

Căci în estaz poetic de-o zi primăvăroasă
În munţi atunci cu tine ferice eram eu,
Câmpia era verde, dumbrava-adăpostită,
Şi înfocat amorul ce-ardea în sânul meu.

Iar mâna ta cea albă de buza mea lipită,
Ea tremura ca crinul pe aripi de zefir,
Încât acele ore, ah, dulcea mea iubită,
Mă făcea nemurirea pe buza-ţi s-o respir!

Unit, unit cu tine în dulce-mbrăţişare,
Încât nemic pe lume nu ne-ar fi despărţit,
Atunce împreună, de ce cu-a ei turbare,
Moartea cea nesăţioasă atunci nu ne-a răpit?

Când fruntea mea pe sânu-ţi cu dulce nepăsare
Se legăna în visul, cel mai dumnezeiesc,
Când inimile noastre ardea de înfocare
Ca munţii cei gigantici ce focuri izvoresc!

Când vântul ce dezmiardă ades pe floricele.
Atunce pentru tine el toate le uita,
Şi părul tău de aur, şi gândurile mele
În valuri de iubire spre cer le rădica.

Când dulcele-ţi suspinuri, acorde amoroase,
De mii de ori în mine vibrând au răsunat,
Ca clopotul de sară, în oare misterioase,
Cu fluierul poetic de stânce repetat.

Când tot ce-a fost în lume, şi-ar fi putut să fie
De admirare vrednic la mii de muritori,
A fost o umbră mică şi neînsemnată mie
Căci eu ardeam cu tine de-ai dragostei fiori.

Când lumea cât de mare, nouă ne-a fost prea mică
Ca să poată cuprinde în sânu-i muritor
Umbra iubirei noastre, estazul fără frică
Ce se-nălţa cu norii sub tronul creator.

Atunci o umbră neagră să fi venit deodată
Spre a curma cu viaţa norocul tău şi-al meu,
Noi, ah! c-o sărutare chiar şi mai înfocată,
Am fi lăsat pământul mergând la Dumnezeu.

Dar nu, ah! nu se poate un sfârşit aşa ferice,
Căci altfel rai şi ceruri ar fi pe-acest pământ!
Dacă pentru vecie ar fi amor aice,
Nici Dumnezeu atunce n-ar putea fi mai sfânt!

poezie clasică de Dimitrie Petrino
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte la ţară

Am o inimă în lume
Care ştiu că mă iubeşte...
(Conachi)

Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniştire
Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,
Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe
De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte!

Când inima hrăneşte o tainică dorinţă,
Când omul simte-n sânu-i o crudă suferinţă,
O jale fără margini, un dor fără hotar;
Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar
Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,
Pierzând orice credinţă, oricare strălucire,

Ferice de acela ce-n tulburare-i poate
Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,
Păşind peste-orizonturi, zburând peste câmpii,
Ferice care poate, departe de cei vii,
Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,
Să nu mai facă parte din trista omenire!

*

Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce revărsa în lume armonioase şoapte
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteie de iubire
Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.

Eram... parcă sunt încă!... la orele acele
Când ochiul rătăceşte primbându-se prin stele,
Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.
Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,
Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri
Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.

Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,
Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea.
Lumină mângâioasă! În ceruri ea părea
Menită ca să ducă pe căi necunoscute
Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute!

*

Deodat-un glas de înger, o sfântă armonie,
Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc.
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Căci inimile noastre săltară mai fierbinte
La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:

„Ferice de acela ce cu-o simţire vie
Slăveşte armonia şi-nalta poezie,
Cu dismierdări plăcute de glas prietenesc
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,
Şi geniul său gustă plăceri încântătoare
Zburând la nemurire ca vulturul în soare;

Dar mai ferice încă fiinţa de iubire
Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire
Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi!
Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi,
Şi dulce-i de a zice, când inima jăleşte,
Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!”

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare

Ah! viaţa pentru mine,
Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!

Oricare nălucire
L-a omului simţire
Aduce-nsufleţire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceaţă
Ce-ntunecă-a mea viaţă
Şi glasu-i se îngheaţă
De mine depărtat.

Acum cerul zâmbeşte,
Natura-ntinereşte
Şi tot care trăieşte
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!

Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Şi dulcea-i suvenire
Hrăneşte jalea-n sân!

O, valuri mari de spume!
Purtaţi-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor!

poezie clasică de Vasile Alecsandri (mai 1847)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă zi trece prin viaţă

Soarele reflectă lumina pe lună
atunci când va înflori vizibil,
marea îmbrăţişează leneş ţărmul,
printre nori, toamna trage cu ochiul.
Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu,
în furtună şi-n centrul ei.
În miezul furtunii
vei găsi un punct central
de pace durabilă,
dacă poţi ajunge la el,
asemenea pescăruşului
care zboară prin centrul liniştit,
dar nu trăieşte acolo.
Ne hrănim din acel spaţiu
fără a respinge
experienţa furtunii.
Nu putem ajunge la centru
fără să trecem
prin furtuna care-l înconjoară.
Un paradox,
această profunzime de nepătruns!
Există o prindere între forme,
un milion de vise gata să se trezească,
născute din această minune eternă,
focul care topeşte gheaţa,
un univers cu galaxii infinite
şi planete care
se mişcă, spiralat, în cicluri.
Sunt fericită să te ştiu,
aici în adâncul meu.
Eşti marea mea albastră,
infinitul mării mele! Atât ni s-a dat!
În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă,
o linişte care nu moare.
Imaginea rămasă, zi de zi, aici,
pentru-a rămâne veşnică,
decolorează stelele pe cer.
O lume în oglindă
ca un întreg din puritatea sufletului!
Ai simţit bucuria, ai simţit
şi-o vei mai simţi! Depinde de noi!
A trebuit să trecem prin furtunile interioare
să înţelegem imensitatea cerului interior,
totul prin iubire, prin metamorfoza ei.
Marea eşti tu, marea sunt eu,
mister, nelinişte, necuprins,
exaltare, melancolie,
vibraţie, pură emoţie!
Mulţumesc, dragul meu,
mulţumesc întregirii-n adâncuri.
Lumina soarelui
începe să se estompeze,
dar luna strălucitoare rămâne.
O altă zi trece prin viaţă risipită de timp!

poezie de Irina Lucia Mihalca (19 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Criticilor mei

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea

Îţi mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai ştii acele locuri, unde ne întâlneam?
Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?

Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară,
Când păsările cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară
Şi scumpa ta speranţă şi junul tău amor!

Cu inima fierbinte şi plină de credinţă
Te-arunci în lume-atuncea şi speri că-i birui
Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.

O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atunce toate ca visul care trece
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viaţă la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi şi de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1872)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor uşor de umbre, chipul tău, femeie

în mine se-firipă viesparul poftei hâde
când murmură izvorul si soarele-ţi surâde,
şi razele lui dulci încearcă să te plouă,
calcând ca o madonă pe picături de rouă.

îmbălsămezi pământul cu alba ta minune
când muzica naturii se-aude-ncet pe strune
şi-apari aşa deodată cu trupul sibilin,
cu aere suave într-un decor divin.

un zâmbet de femeie din vraja ta născut,
făcând din al meu suflet un ne-ndoielnic scut,
din ura milenară a strâmbelor pisanii,
când se încrucişară doi ochi atăt de stranii

şi-au coborât văzduhul în straie de safir
ca un tăiş de fildeş din ţara lui Ofir,
lumina nevisată în care s-au scăldat
mi-a fost noroc pe viaţă atunci când mi s-au dat.

privesc nemărginirea şi stau mereu la pândă
ca ieri se naşte astăzi din ziua de osândă,
şi te aştept, iubito, în luna lui april
să-ţi dau în dar pe viaţă- un roşu trandafir.

zbor uşor de umbre, chipul tău, femeie,
peste câmp de vise, dor de elizee
se-afundă-n întuneric ca umbra unui mort,
ca vasul ce se rupe de malul unui port.

te-ai stins şi ai rămas lumina fără nume
şi te-ai pierdut haotic în neştiuta lume
pe ceruri de argint degeaba te mai caut
e ca un cântec trist, un îngânat de flaut...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (6 aprilie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce am mai sfânt pe lume

Ce am mai sfânt pe lume,
Mama care mi-a dat un nume,
Inima care în piept îmi bate,
Şi sufletul care de dor îmi arde.

Ce am mai sfânt pe lume,
Pământul pe care las urme,
Cerul plin de stele
Şi luna care călătoreşte prin ele.

Mai am doi fraţi care sunt în departare.
Doi bunici ce aşteaptă
De la copii sau nepoţi
Măcar câte o scrisoare.

Mai am şi un nume,
El Moldova se numeşte.
Când aud acest nume,
Sufletul în mine creşte.

Deci totuşi ce are omul
Mai sfânt pe lume:
Mama, patria şi al său nume.

poezie de Vladimir Potlog (12 mai 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă treci râul Selenei

Dacă treci râul Selenei se face pare că sara
Deşi-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ţine.
E-o sară frumoasă - adormită deşi este ziuă.
Aerul ea vioriu, miroasele florilor mândre
Adormitor se ridică din oştile florilor mândre;
Într-un codru măreţ, unde arbor legat e de arbor,
De liane ce spânzură-n aer snopii de flori,
Unde prin vechii copaci-şi fac albinele stupii sălbateci,
Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,
Cu de ghirlănzi uriaşe copaci, din a lor rădăcine
Până la vârfii din nori cu liane încolăciţi-s,
Care cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.
Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă şi verde
Pe-al căreia deal se întinde o mândră grădină.
Mari cireşi cu boabele negre, cu frunza lor verde,
Crengile-ndoaie de greul dulcilor; negrelor boabe,
Mari, cu merele roşii ca faţa cea dulce-a Aurorei,
Mişcă în vânt frumoasele, mari, odorantele roade;
Iară pe marginea mândrei grădini înălţată-i în huciuri
Viţa de vie cu frunza întoarsă ce umbră doreşte
Şi cu strugurii vineţi şi galbeni ce îmflaţi stau în soare.
Vineţi cu brumă sunt unii, iar alţii cu boabele galbene c-aurul,
Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori şi lumini,
Iară albine din bobiţe crăpate sorb lamura mierei;
Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale
Nalţă-se ca intr-un flor invălit palatal Selenei.
Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălţate
Şi cerdacuri în aer - ţinut de-argintoase columne
Şi în trei caturi se-nalţă palatul cu mii de ferestre
Mari şi boltite prin care pătrunde-o lumină albastră;
Şi prin bold de ferestre se văd argintoase coloane,
Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua,
Mândre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru,
Codri de basme cu arbori vrăjiţi şi cu albe cerboaice,
Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune ;
Lung cu părul ei blond desfăcut, care curge ân valori
Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase şi cântec
Care tremură-n veci în aerul fin al serei.
D-umerii goi abia se ţine o mantie albastră,
Mînile albe de ceară se joacă cu cozile blonda
Şi cu mărgeanul ce cade pe sîni şi cu creţii de mentă.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suvenirul

Ziua se duce ş-altele vin,
Şi fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viaţa-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-şi vede căzând
În preajma-şi frunza cea veştezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ţine
Sufletul iernii cel amorţit.

Dar chipu-ţi tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Şi când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi
Şi la cerescu-ţi locaş zburaşi
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc
Şi-n ceruri încă tot te urmară:
Din viaţă ochii-ţi ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îţi suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ţi fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte,
Ca dimineaţa ce se iveşte
Din vălul nopţii întunecos.

Cerescul soare vine, sfinţeşte
Cu ale noastre zile ce zbor;
Şi-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci luceşte.

Minut nu este, nu fac un pas
Şi-mi eşti aievea înfăţişată:
De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul şoptind,
Parcă din buze-ţi auz ieşind
Sfintele-ţi vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii şi-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopţii pânză împrăştiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mişcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăşi a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Fiinţa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le şterg!

Când dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire
Ş-asupră-mi aripile-ţi alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viaţa simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ţi m-aş deştepta!

Ca două raze strălucitoare
Şi ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Şi eu... sunt încă cu răsuflare!

poezie clasică de Lamartine (1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!