Grigore Alexandrescu

Suferința

Îmi place a naturei sălbatecă mânie,
Și negură, și viscol, și cer întărâtat,
Și tot ce e de groază, ce e în armonie
Cu focul care arde în pieptu-mi sfâșiat.

La umbră, -n întunerec, gândirea-mi se arată,
Ca tigrul în pustiuri, o jertfă așteptând,
Și prada îi e gata... De fulger luminată,
Ca valea chinuirei se vede sângerând.

Încerce acum soarta să-mi crească suferirea;
Adaoge chiar iadul șărpi, furii ce muncesc;
Durerea mea e mută ca desnădejduirea,
E neagră ca și ziua când nu te întâlnesc.

Căci astfel e acuma viața-mi osândită,
O lungă agonie în care tu domnești;
La glasu-ți, la privirea-ți simț inima-mi izbită,
Luptându-se-n convulsii cum nu-ți închipuiești.

Și ochii mei în lacrămi înoată în tăcere,
Și pizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sânt;
Zadarnică dorință când sufletul nu piere!
Nu o să-mi turburi oare și pacea din mormânt?

N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă,
Pe pasurile tale orunde locuiești?
E lume, e vecie atâta de frumoasă,
Încât să uit pământul ce tu împodobești?

Să mor dar la picioare-ți; să mor dar de plăcere
În ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit,
Să strâng draga ta mână, să simț a ta durere
Vărsându-se asupră-mi ca balsam fericit.

Și sufletu-mi atuncea pe buzele-ți să zboare,
Să ia un lung, un dulce, un vecinic sărutat;
Din brațele-ți, din sânu-ți să treacă el în soare,
Să ducă la vecie plăcerea ce-a gustat.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Satire si fabule" de Grigore Alexandrescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Citate similare

Adina-Cristinela Ghinescu

A învăța să mori...

Tristețe lină, cum te cobori din mine...!
Așa să fiu, ca luna în mister...
Plânge cu zâmbete saline,
Dragostea la care tot mai sper...

Durere dulce, ce te reverși în soare,
De m-ai atinge, când nu am să mai fiu...
Să-mi las toate frustrările să zboare,
Ce mult suspin în cuget rubiniu!...

Și ce aș vrea acum să-ți fiu aproape!...
Dar, m-ai îndepărtat... deși iubești...
Credința mea celestă să îngroape,
Orgoliul la care mult cerșești!...

Lumină neagră, în ziua cea albastră!...
M-ai contopit, rănind sufletul meu...
Viață nici pământeană, nici sihastră,
Am existat, înaintând mereu...

Mâhnire bipolară ce mă taie...
Așa doream să mă primești la tine...!
În inima-ți subțire ca o foaie,
Să fi iubit și chiar ce nu-ți convine!

Tristețe lină, cum te cobori din mine...!
Am început încet să te ador...
Să văd și strălucire în ruine,
Chiar dacă simt în fiecare zi că mor...

poezie de din Șoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Leonte

Iubita mea

Iubita mea, m-ai îmbătat
Ca aroma vinului de Busuioacă,
Acum, cu dulce sărutat,
Alintă-mă și o să-mi treacă.

Ca vița fragedă m-ai încorsetat
Îmbrățișarea ta cum să nu-mi placă?
Când toate farmecele s-au dezlegat
La mine, iubirea să se-ntoarcă.

Iubita mea n-am obosit
Gândindu-mă la tine,
Dar mă simt mai fericit,
De viața clipele-mi sunt pline.

poezie de
Adăugat de Mihai LeonteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Vasile Alecsandri

Adio

De-aș trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ș-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-l voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,
Cea mai gingașă simțire,
Cel mai falnic dor al meu
Ție numai, numai ție
Le închin pentru vecie
Ca la însuși Dumnezeu!

Tu, ființă de slăvire!
C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viață,
Și a raiului dulceață
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Și ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!... dar, vai mie!
Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărțit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...
Fericirea-mi nesfârșită
Într-o clipă s-a sfârșit!

Așa-i soarta! așa-n lume
Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic și frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!
Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locașul de lumine...
Și eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,
Rătăcit pe-a vieții cale,
Ca un orb nenorocit,
Viața-mi scade, jalea-mi crește,
Ș-al meu dor în veci s-oprește
Pe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluri
De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, ușor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieții-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!

poezie celebră de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare frumoasă, ton trist

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Concert in lunca. Pasteluri" de Vasile Alecsandri este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.
Grigore Alexandrescu

Meditație

Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugând o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte și acei ce doresc!

Unde atâți prieteni plăcuți de tinerețe?
Unde-acele ființe cu care am crescut?
Abia ajunși în vârsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
...............................
...............................
Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimește!
Ce deșărt se arată, ori încotro privești!
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.

Cât sânge aste locuri setoase înghițiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câți veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!

Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărână,
Pe-ncrețita lor frunte sfârșitul arătând,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.

Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viață,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viață au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheață,
Toată durerea le este că nu și-au răzbunat!
..............................
..............................
Puțin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată:
Azi slava stă dasupra, și omul în pământ!

Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți!
Când tot ce e-nalt cade și când mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți?

Din vremile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vârste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?

Când marea-ntărâtată corabia-ți zdrobește,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,

Spune-mi, îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pânze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește,
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor?

Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.

A, întorcând privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mâhnit!

Câte feluri de chinuri asupră-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, țiind de mână
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.

Astfel un vis ți-arată o iubită ființă;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință;
Acum din mâini îți scapă, acum iarăși o vezi.

Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeșărtat izvor?

Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul sosește, când nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.

poezie clasică de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie
Dimitrie Bolintineanu

Ziulé

E timpul cînd pe valuri eterul înstelat
În toată-a sa podoabă se scaldă în tăcere,
Cu murmur dulce vîntul adoarme legănat,
Iar inima mi-e plină d-amor și de plăcere!

Și timpul urmă cursu-i de roze împletit.
Oh! să sorbim din unda plăcerii ce se duce!
Vezi, noaptea e frumoasă, Bosforu-mbălsămit!
Să ne-mbătăm de viață, amanta mea cea dulce!

Amoru-ți mă răpește! Iar ochii dulci ai tei,
Mă-mbată de plăcere, robesc a mea cățare.
Suflarea gurii tele e frageda suflare
Ce răspîndește gura amabililor zei.

Plăcerea se-nsoțește cu crude suferinți
Așa cum pe mormîntul frumoaselor fecioare,
Cu lacrimile calde ce vărs triștii părinți,
S-amestecă ghirlande de flori desfătătoare.

Dar florile se fănă! Dureri ce ne deșir,
Și lacrimile calde rămîn cu-a lor tristețe...
O lacrimă lucește pe genele-ți de fir;
Să soarbem dar plăcerea, o, dulce frumusețe!

Îmi place ca să turbur frumosul incarnat
Pe fața ta cea albă, prin vorbe tinerele;
Să văz nălțîndu-ți sînul sub gîndurile mele,
Și părul tresărindu-ți, simțind un sărutat!

Ca mîne se va stinge amorul tău divin.
De astăzi pînă mine, vai! timpu-o să lipsească!
De astăzi pînă mîne nu are timp un crin
Să nască, să surîză și să se veștejească.

Atît el trece iute! Un dulce sărutat
Mai lungă urmă lasă pe buza virginală
Decît nu lasă omul, ce zilele-l înșeală,
P-această vale tristă pe care-i exilat.

De este loc în lume, e numai pentru dor.
Să geamă, să suspine, să sufere întruna,
Să spargă doru-n lacrimi, e timpul totdauna.
Oh! vin,-a mea frumoasă, să ne-mbătăm d-amor

Din sînul tău d-ivoriu de vise dulci plutit,
Permite mie-a trage complîngeri amoroase,
Să văz surîsul candid cu focu-i aurit
Jucând cu răsfățare pe buzele-ți frumoase!

Cînd am băut plăcerea, oh! fie un minut!
Ursita-i împăcată și viața împlinită,
Atuncea, moartea vie! Mormîntul e plăcut.
Ce viață mai rămîne, la patimi e ursită.

Frumoșii tăi tezauri ce ai adus din cer
Peri-vor cu-a ta viață și tu vei fi uitată
Și soarele tot dulce va arde în eter,
Îmbată-mă d-amoru-ți, frumoasă adorată!

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
cumpărăturiCartea "Mama lui Stefan cel Mare" de Dimitrie Bolintineanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -12.00- 8.99 lei.
Grigore Alexandrescu

Așteptarea

Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește,
Dar ea unde să fie? De ce nu se ivește?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puține omul în viața lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mișcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nșală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Și norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că și ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simțire
Pășește-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domnește ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simțitor?

Nu știu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morții uită că-n lume au trăit.

Zile neprețuite ale copilăriei,
Tovarăși ai vieței și fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc!

M-aș duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeței ca ele m-aș ivi.
Din loc în loc aș trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, și ceruri mai senine,
Dar iarăși m-aș întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viață pacea, și-n pace mulțumirea,
Ca râul fără nume, aș trece neștiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuiește
Acela ce pământul și cerul stăpânește:
Numai pentru-a lui slavă și omul s-a născut!

Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse viclenești.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nșelătoare, ș-acum mă amăgești?

Dar nu, văz o ființă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea pășește, ia seama... o auz că șoptește.
Negreșit e femeie... Ce zice? Mă numește!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
Marius Robu

Am două scuze

Ai cele mai frumoase mâini din lume,
Două icoane albe, fără nume,
La care ochii mei, sincer să fiu,
Se-nchină pe furiș, de când le știu.

Și parcă le-ar cunoaște de o mie
De ani, sau poate chiar de o vecie,
Că le-ndrăgesc atât de mult, încât,
Când le privesc, le trece de urât.

În mâna mea, o mână ți-am luat.
- Ce este?- spontaneu m-ai întrebat.
Nu știu ce ți-am răspuns, dar te-am mințit;
Eram și înghețat și fericit.

poezie de (4 decembrie 2021)
Adăugat de Marius RobuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ultima dorință

În pădurea înverzită
Să-mi săpați mormântul meu,
Unde nu-s nici cruci, nici pietre,
Unde nu-i pământul greu!

Căci mult greu am dus în lume,
Pan' ce viața-mi s-a sfârșit,
Pan' ce sufletul în mine
De durere s-a zdrobit.

Numai blânde lăcrimiore
Semănați-mi pe mormânt,
Ca să scie toți, că lacrimi
Mi-a fost partea pe pământ.

poezie clasică de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee inteligentă, exprimare frumoasă, ton trist

Distribuie
Lamartine

Suvenirul

Ziua se duce ș-altele vin,
Și fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viața-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-și vede căzând
În preajma-și frunza cea veștezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ține
Sufletul iernii cel amorțit.

Dar chipu-ți tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Și când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ș-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsași
Și la cerescu-ți locaș zburași
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumusețea-ți, chipu-ngeresc
Și-n ceruri încă tot te urmară:
Din viață ochii-ți ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îți suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ți fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Și mai mult chipul ți-l îndulcește,
Ca dimineața ce se ivește
Din vălul nopții întunecos.

Cerescul soare vine, sfințește
Cu ale noastre zile ce zbor;
Și-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci lucește.

Minut nu este, nu fac un pas
Și-mi ești aievea înfățișată:
De mă uit, unda chipu-ți mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul șoptind,
Parcă din buze-ți auz ieșind
Sfintele-ți vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii și-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopții pânză împrăștiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mișcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăși a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Ființa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le șterg!

Când dorm, tu-n umbră ești cu-ngrijire
Ș-asupră-mi aripile-ți alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viața simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ș-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ți m-aș deștepta!

Ca două raze strălucitoare
Și ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Și eu... sunt încă cu răsuflare!

poezie clasică de (1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee inteligentă, exprimare frumoasă, ton serios

Distribuie

Cel ce-a iubit

Cel ce-a iubit o dată-n viață,
O lume și-a deschis prin ai săi ochi
O nouă zi, un răsărit, o dimineață,
Cel ce-a iubit nu va uita deloc.

Și tainica sa dorință sună a chemare
Și zilele-s mai mici și mai ușoare
Dar când se termină rămâne doar durerea
Și orice urmă de iubire și speranță moare.

E rana de la sabie sau negura otrăvii,
E glonțul de pe țeavă sau e suflul morții,
Dar în final rămâne doar durerea,
Rămâne doar regretul turnat în cupa vieții.

Căci ce e viața dacă nu un simplu vis
O veșnică himeră atotcuprinzătoare
Răzând în față celor din rai căzuți,
Și ne-ntrebăm continu: căci ce e viața oare?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Să-ți cânt Isus mereu

Isus Domnul meu îți mulțumesc
Pentru pacea Ta Divină
Azi Isuse îți cinstesc
A Ta Ființă și-o iubesc
Căci îmi dai a Ta lumină
Și mă faci fără de vină

Pentru toate ce îmi dai
Ți-aduc Doamne mulțumire
Mulțumesc Isus că vreai
Să mă duci la Tine-n Rai
Și prin veșnica-ți iubire
Tu mă-mbraci în fericire

Mulțumesc Isus — mă-nchin
Înaintea Feței Tale
Și o iată astăzi vin
Ți-aduc sufletu-mi senin
Să-mi fii Doamne veșnic cale
Prin cântări de osanale

Vreau să fiu un rob al Tău
Pentru veci de veci Isus
Tu să-mi fii dar Dumnezeu
Eu să-ți cânt Isus mereu
Dându-ți sufletul supus
Căci iertare mi-ai adus

Glorie Isuse Ție
Iată-ți cânt și te slăvesc
A Ta cinstea de acum fie
Și onoarea-n veșnicie
Numele eu ți-l măresc
Căci Isuse te iubesc

Cum Doamne să-ți dau mai mult
Astăzi din a mea ființă
De Tine doar să ascult
Nu cu sufletul pierdut
Ci eu plin de-a Ta credință
Să îți cânt în biruință

Fă-mă Tu tot mai aproape
O Isus să fiu de Tine
Căci și inima-mi încape
La a Tale sfinte ape
Să-ți cânt slava care vine
Domn al slăvilor Divine

Vreau Isus a Ta Ființă
Mai aproape să îmi fie
Tu să îmi fii năzuință
Pururi scop și năzuință
Mire să-mi fii pe vecie
Să îți cânt iubirea vie
11 noiemb. 2021 M.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pavilionul romantic

Aice între arburi, când lumea toată tace,
Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi,
Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface,
Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simți.

Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire,
Zadarnic fericire la dânșii mai catam,
Căci, vai, în ei lipsește orice compătimire
Ș-adesea între dânșii mai mult mă întristam.

La marea mea durere nu aflu alinare,
Ce numai o ființă mi-o poate vindeca:
Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare,
Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.

Toate-s pornite asupră-mi, și cer și elemente,
Jurate l-a mele chipuri grozav a mă munci;
Și eu la ce-ntre oameni mai caut simtimente?
.....................................
Dar ah, pășind acuma în tânără grădină
Gândeam că de necazuri la ea m-oi dispărți;
Ș-în loc să văz viindu-mi o rază mai senină,
Simțesc c-a mele chinuri încep a s-înmulți.

În pavilion aice, privesc cum se răsfrânge
Pârâul ce-ntre pietre curgând neîncetat
Și el pare că-ntreabă de ce ochiul meu plânge?
De ce atâte lacrimi varsă neprecurmat?

Zefirul pintre frunze îmi pare că-mi șoptește:
Acel iubit de tine în veci nu te-a iubi!
Apa cu-a ei murmură iar pare că-mi vorbește
Că-n veci de-a me dorință nu mă voi îndulci.

Cântarea filomelei îmi pare-așa de tristă,
Ca plânsul cucuvaiei, ca glasu-i cobitor;
Ș-a silfului saltare îmi pare o tempistă
Și lucea aurorei un nor îngrozitor.

Și salcea rămuroasă o simț c-ar vrea să zică:
Ființa părăsită de soartă, de noroc!
Cu drept aceste lacrimi den ochii tăi tot pică,
Că mult încă va arde înflăcăratu-ți foc.

Și sufletul acela ce inima-ți iubește
Cu cât i-arăți iubirea-ți cu-atât ți-e mai străin
Ș-adesea a lui gură pe altul drăgostește
Când pieptu-ți pentru dânsul răsuflă un suspin.

Până a n-o cunoaște fața ce ți-i iubită
Plăcerea pretutindeni în zori te-ntâmpina
Dar azi a ta simțire atât e de rănită
Încât nici o suflare n-o poate vindica.

Deci dac-aceste toate obiecturi de plăcere
De care s-împresoară un suflet nejignit
Nu pot să-mi deie mie nici semn de mângâiere
Ce-mping din sinu-ți oftări necontenit,

Apoi ce pot în lume să mai aștept de-acuma?
Decât necazuri crunte ș-un trai îngrozitor?
Liniștea în mormântu-mi o voi găsi-o numa
Unde-mi se va stinge și focul de amor.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Grigore Alexandrescu

Anul 1840

Să stăpânim durerea care pe om supune;
Să așteptăm în pace al soartei ajutor;
Căci cine știe oare, și cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua și anul viitor?

Mâine, poimâine, poate, soarele fericirei
Se va arăta vesel pe orizon senin:
Binele ades vine pe urmele mâhnirei
Și o zâmbire dulce dup-un amar suspin.

Așa zice tot omul ce-n viitor trăiește,
Așa zicea odată copilăria mea;
Și un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește,
Și ce nădejdi dă unul, acelalalt le ia.

Puține-aș vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n vecinicie și-iau repedele zbor;
Puține suvenire din ele am plăcute:
A fost numa-n durere varietatea lor!

Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulțumire!
Pe tine te dorește tot neamul omenesc!
Și eu sunt mică parte din trista omenire,
Și eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!

Când se născu copilul ce s-aștepta să vie,
Ca să ridice iarăși pe omul cel căzut,
Un bătrân îl luă în brațe, strigând cu bucurie:
"Sloboade-mă, stăpâne, fiindcă l-am văzut".

Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite
Câte într-al tău nume ne sânt făgăduite.
O, an prezis atâta, măreț reformator!
Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează;
Ado fără zăbavă o turmă ș-un păstor.

A lumei temelie se mișcă, se clătește,
Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit;
Un duh fierbe în lume, și omul ce gândește
Aleargă către tine, căci vremea a sosit!

Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite
De umbra unor pravili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici.
Oricare simtimente înalte, generoase,
Și tot entuziasmul izvor de idei mici.

Politica adâncă stă în fanfaronadă,
Și știința vieții în egoism cumplit;
D-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Și numai despotismul e bine întărit.

An nou! Aștept minunea-ți ca o cerească lege;
Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca păstorii de care-avem destui,
Atunci... lasă în starea-i bătrâna tiranie,
La darurile tale eu nu simț bucurie,
De-mbunătățiri rele cât vrei sântem sătui.

Ce bine va aduce o astfel de schimbare?
Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare,
Care să arză globul ș-ai lui locuitori?
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să știe de ce mână va fi măcelărită
Și daca are unul sau mulți apăsători?

Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine:
Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc
Dacă numai asupră-mi nu poți s-aduci vrun bine,
Eu râz d-a mea durere și o desprețuiesc.

După suferiri multe inima se-mpietrește;
Lanțul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu;
Răul se face fire, simțirea amorțește,
Și trăiesc în durere ca-n elementul meu.

Dar aș vrea să văz ziua pământului vestită,
Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat,
Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moștenire-ntâmplărilor s-a dat!

Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt,
Dac-a vieții-mi tristă făclie osândită
S-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vânt,

Pe aripele morții celei mântuitoare,
Voi părăsi locașul unde-am nădejduit;
Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,
Și a mea pomenire acelor ce-am iubit.

poezie clasică de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
Daniela Fărtăiș

Un nume 🍂

Azi...
Am vorbit cu Nemurirea.
Superbă, suplă doamnă,
Spunea atâtea vorbe,
Care parcă... Nu aveau vreun rost
atent, spuse haotic pe dos.

Am vorbit cu ea..
Surprinsă era și vremea,
În focul toamnei rece
Mă întrebam aievea,
Vorbim aceeași limbă?
Același fior ne trece?
Când ochii reci ni se întâlnesc
În același timp
În care eu iubesc
Albastru cerului dintr-o iarnă friguroasă
Când trupul ca o umbră
Se simte acasă..

Ce-mi ești tu? Nemurire?
De ce-mi tot spui că sunt frumoasă?
Ești tu chiar veșnicie?
De iei cu tine atâta lume,
Și lași în urmă
Doar flori,
O umbră,
Un dor
Și-un nume.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fata la care privesc

E suavă, e frumoasă
fata la care privesc.
Pentru ea lipsesc de-acasă.
Ochii ei mă-înnebunesc.

C-un zâmbet, rază de soare,
sufletul, ea mi-l vrăjește.
Inima-i gata să zboare
după fata care crește.

În adolescență, fata
e superbă, n-am ce zice.
M-am îndrăgostit și gata.
Capul e gata să-mi pice.

Iubirea la ea mă cheamă,
atunci când o văd zâmbind.
Cu privirea mă îndeamnă
în brațe să o cuprind.

Amândoi într-o simțire
destinele să unim,
Copleșiți de-așa iubire,
fericiți mereu să fim.

poezie de (20 noiembrie 2015)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Portret

Coroana pe creștet în veci se-mpletește,
În ochii-ți, seninul cel mai împăcat;
Zâmbetul în buze-ți vesel strălucește,
Inima e-n chipu-ți cel nevinovat.
Decât alte nimfe cu fruntea mai naltă,
Peste ele falnic, făr-a ști, privești.
Dulce ca blândețea, și blândețe altă
Tu nu știi, copilă, că împărățești!

Sânul tău ușure și blând învelește
lnima-ți, altarul d-un ceresc amor;
Focul lui sub dânsul arde, colcăiește
Unde, unde-l umflă suspinul în dor.

Ca luna de noapte, ca dânsa de lină,
Frumoasă ca viața celui fericit,
Veselă ca ziua de mai prea senină,
Edenul în pieptu-ți e însânuit!

Zâmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,
Marea-cuviință îți dă al său glas;
Pasul aurorei cei răcoritoare
E mai puțin mândru decât al tău pas.

Ea când se ivește, noaptea risipește;
Și fața ta-n sânu-mi gemător, noptos,
Revarsă lumină; nădejdea-mi zâmbește,
La inimă-mi vede soare luminos.

Model al virtutei! însăși fericirea!
Care părinți astfel te desăvârșesc?
Ochii lor cei tineri îi fură uimirea
Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!
Ce rază de pace sânu-ți luminează,
Fiică fericită? Ce e ast amor
Care cu privirea-ți ca o altă rază
Către cer din ochii-ți își ia al său zbor?

Să fii tu nădejdea? să fii tu credința?
Sau dragostea însăși vii să ne arăți?!
Vorba-ți însuflată ți-arată ființa,
Fericit amestec astor zeități!

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

Empatie stradală

Într-o zi, de dimineață, pe la nouă fără zece,
L-auzeam, șoptind, săracul: "Nu mai trece, nu mai trece!"

-Of, ce-nseamnă o durere! Dar ce-o fi, ce-l doare, oare?
Stă pe scaun, poa' să aibă vreo durere de picioare,

Sau – mai știi? – la cap, se-ntâmplă, uneori, dureri, migrenă...
Când am eu, atunci mă scoate toată ziua de pe "scenă".

Dar îmi trece, pe când omul se tot vaită, nu scapă,
Și l-o ține cea durere până l-or băga în groapă.

Dar, de mă gândesc mai bine, nu-i așa bătrân, rezistă,
Chiar de stă în plină stradă și durerea lui persistă.

Poate este vreo femeie care n-o mai vrea să treacă
Pe la el, pe-aici, pe stradă, căci, de-l vede, i se-apleacă.

O fi altceva: stomacul, cu vreun ulcer, duodenul,
Nu mai pot, întreb și gata: "Cine nu mai trece?" "Trenul".

poezie de din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

Pământul

Sub frunze ruginii
Geme pământul moale
După atâtea ploi
Și viscol... și ninsoare.

Sub stratul de omăt
Întreg pământul plânge
Ar vrea să nu mai ningă
Căci frigul îl străpunge.

.......................

A înghețat...
Acum nu mai simte nici o durere
Și nici zăpada care îl apasă
Însă ar vrea să simtă o plăcere,
Plăcerea pașilor ce calcă umbra deasă.

poezie de din Poezii de iarnă (15 ianuarie 2011)
Adăugat de MG (Ματθαιο`Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

În simț

În simț aud,
Că vrei să vi la mine,
Să-mi spui că mă iubești
Nespus pe buze și sprâncene.
Ascult tăcut ce ai de zis,
Sunt numai ochi
Și alte simțuri.
Acum mă simt mai obosit,
Lovit de logoreea-n blițuri,
Mai horcăi secunde nesperate,
Dar ce folos că simt
Mirosul tău suav.
În văzul lumii,
Eu am uitat de ea,
Te-am sărutat,
Mai lung ca altă dată,
Sunt vlăguit, de tine, sper.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nicolae Steinhardt

Lumea aceasta zadarnică și în care ni se hotărăște soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică și de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

în Jurnalul fericirii
Adăugat de Călin Ciprian CugereanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton ponderat

Distribuie
cumpărăturiCartea "Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia" de Nicolae Steinhardt este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la -59.95- 44.99 lei.
♥ Cum pot ajuta?

Fani pe Facebook