Glossa trecerii

Trec sărbători, trec clipe şi iluzii,
Se derulează-n ritmuri nebuneşti,
Îmbătrânim, ne-nmormântează pruncii
În lumi de taină, vise şi poveşti.
O lacrimă şi devenim istorii,
De noi osoaru-i plin şi se surupă,
Deasupra ploi de lacrimi cad din norii
Ce spre-a se strânge, n-au avut vreo culpă.

Trec sărbători, trec clipe şi iluzii...
Dar nu vedeţi că timpu-i trecător?!
Acum sunt lauri prinşi pe cerul frunţii,
Acum alunecăm spre viitor.
Şi în clepsidră veşnic ning secunde,
Ne naştem repetat spre a muri.
Când pleaopele ne sunt de lacrimi ude
Ni-i gândul şi speranţa la copii.

Se derulează-n ritmuri nebuneşti
Cu iz tomnatic, vieţi şi osanale.
Oh, om, în rugi, etern ai să trăieşti,
Rodind pământul vieţii viitoare.
Ca într-u carusel te risipeşti
Şi trup de lut şi suflet de lumină,
Dar rod vei fii. Mereu ai să rodeşti,
Mustind copac cu flori din rădăcină.

Îmbătrânim, ne-nmormântează pruncii,
Cenuşa strămoşască respirăm,
De-acum suntem o candelă sub nucii,
Sub care, vis de seară, ne-nălţăm.
Ne-am irosit şi lacrima şi gândul,
La tâmple cu ninsori ne-am avântat,
Prin timpuri noi am străbătut pământul
Şi mult mai trişti şi singuri am plecat.

În lumi de taină, vise şi poveşti,
Ne adâncim. De-acum trecute-s toate.
Străini, batem la poarta cetăţii îngereşti
Şi-n noi e-ntinăciune şi e noapte.
Ni-i sufletul de ceară, avem un singur gând,
Cei dragi, aproape fie în clipa cea din urmă,
În lacrimi să ne ducă spre ultimul mormânt,
Să lase-n urmă-o floare şi-un sărutat de mână.

O lacrimă şi devenim istorii...
Aşa e scris în legile cereşti...
Şi în adâncuri se surupă zorii
Spre a-nvăţa să mori ori să trăieşti.
Trădează lacrimi cerul şi-n oglindă
Se nasc deodată-atâtea flăcăcări vii.
În plase de lumină vor să prindă
Întâiul dans de flori de păpădii.

De noi osoaru-i plin şi se surupă,
Precum un tulnic vocile vuiesc.
Din ochii goi durerea o alungă
Şi umbre reci în noi se prelungesc.
Am scormonit zadarnic în clepsidră
Şi-n lume parcă iar s-a-ntunecat.
Câmpia bătrâneţii e aridă
Şi înger printre îngeri am plecat.

Deasupra ploi de lacrimi cad din norii
Împarfumaţi cu smirnă. Liliac
Şi lacrimi, azi, încununează zorii,
Iar eu privesc, îngenuchez şi tac...
Mă dor genunchii,-n rugi găsesc lumina
Şi-aştept prologul sfintei sărbători,
Ca-n gând şi-n suflet să-mi pătrundă tihna
Să-mi port tăcerea morţii printre flori.

Ce spre-a se strânge n-au avut vreo culpă...
Spre a călca cu paşii prin ninsori,
Mi-am lăsat trupul iarăşi să se rupă
Născându-mă o flacără în zori.
De-acum sunt stea şi lacrimă deodată,
Altar la care îngeri sau oprit
Să-mi liniştească pleoapa-ndoliată.
Sculptată-n stâncă-s, însă n-am murit.

Ce spre-a se strânge n-au avut vreo culpă...
Deasupra ploi de lacrimi cad din norii...
De noi osoaru-i plin şi se surupă,
O lacrimă şi deveni istorii.
În lumi de taină, vise şi poveşti,
Îmbătrânim. Ne-nmormântează pruncii...
Se derulează-n ritmuri nebuneşti,
Trec sărbători, trec clipe şi iluzii.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ninsorilor la tâmple

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz.
Sub pleoape curge lacrimă de sânge
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz.
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele de blânde flori de măr
Şi sufletul de floare ni se umple,
De lacrimă, de stele şi de dor.

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Şi umbra revărsată spre apus.
Întunecarea tot mai tare strânge,
Iar cerul se surupă-n ploi de plâns.
Furtuni se nasc, se risipesc cu jale,
Amnar în noi se-aprinde repetat...
Voi mai lăsaţi ofrandă la altare,
Precum strămoşii voştri au lăsat!

Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz,
Deschis e parcă-n două emisfere
Şi s-au născut oceane pe obraz
Şi lumea-i împărţită-n două ere.
E noaptea, o ispită pentru noi
Şi ziua-i o oglindă-n care drama
Erupe şi se scurge-n ochii goi,
Etern unindu-şi cu tăcerea, teama.

Sub pleoape curge lacrim de sânge
Şi în adâncuri jaru-a încolţit,
Tăcerea strigă şi durerea plânge...
Copac în floare, am îmbătrânit!
Sunt tâmplele-mpietrite sub ninsoare,
Furtuni, de-acum, în suflet răscolesc...
Tăcerea strigă durerea doare,
Cei mulţi, cei dragi, de-acum mă ocolesc.

Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz...
Lumina în adânc se risipeşte,
Trec ca un vis, talaz lângă talaz
Şi alt ocean de valuri se clădeşte.
Brăţări de alge glezna mi-o cuprind,
Smaralde vii, pe coapsele tăcerii,
Ca o epavă, veşnic strălucind,
Înseninează noaptea învierii.

Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele tomnatice şi gri.
Bătrânii – vis şi cânt şi pietre scumpe,
Cuminte,-n tihnă, se vor risipi.
Trec mesageri, spre-a noastre frontiere
Şi nu se vor întoarce înapoi,
Lăsând în urmă clipe pasagere,
Cenuşa morţii şi-un concert de ploi.

Poemele de blânde flori de măr
Se sting tăcut în candela aprinsă.
O veşnicie mi-a apus în păr
Şi tâmpla de iubiri îmi este ninsă.
Sobor de stele în brăţări de vis
Mi s-au ascuns în suflet şi-n privire,
Căci de tristeţe, candela s-a stins.
Eu voi pleca, trecând prin nemurire...

Şi sufletul de floare mi se umple...
Un înger va zbura, iar visul meu,
Ca un gheţar, se va opri la tâmple,
Eu voi dormi, eu voi dormi mereu...
Pe braţe îmi vor creşte trandafirii
Şi îngeri se vor naşte în apus,
Aş da un ultimatum fericirii,
Dar fericirea-n suflet mi-a pătruns.

De lacrimă, de stele şi de dor,
Mă simt mai sus c-o treaptă peste lume.
De-acum sunt râu de miere curgător,
Poate-s necunoscutul fără nume.
De-acum "în vaduri ape repezi curg"
Şi Labiş este toc în călimară.
E viaţa o iubire în amurg...
Singurătatea a-nceput să doară!

De lacrimă, de stele şi de dor
Şi sufletul de floare ni se umple,
Poemele de blânde flori de măr...
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple.
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz,
Sub pleoape curge lacrimă de sânge.
Uitatul cer sălbatic şi turcoaz...
Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă duşilor bătrâni

În râu de crini imperiali,
Sub margarete de lumini,
Mereu mai trişti, proverbiali -
Sunt ale noastre rădăcini.
Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Îşi duc pedeapsa de a fi
Şi trec etern strălucitori...
Şi trece fiecare zi...

În râu de crini imperiali,
Uitând de rostul lor de-aici,
Adorm, visându-se copii,
Nemuritorii mei bunici.
Şi flori de nea îmi cad în păr,
Lumină pentru mai târziu,
Sunt înger şi am prins să zbor
Pe cerul nopţii vioriu.

Sub margarete de lumini,
Privire învelită-n jar
Sunt ochii mei de lacrimi plini
Căci n-am să pot să vă mai am.
V-adăpostiţi în infinit...
Troienele de trandafiri –
O lume fără de sfârşit
Şi sfârtecate răni... şi spini.

Mereu mai trişti, proverbiali –
O arcă de visări pe cer,
Sub voalul timpilor amari,
Trec – o corolă de mister.
Bătrâni ce-n umbre au pierit
S-au revărsat - ocean de plâns.
Atât de tare v-am iubit!
Atât de repede v-aţi dus!

Sunt ale noastre rădăcini
Bătrâni cu tâmplele fierbinţi,
Păşesc de-acum pe-altar de crini
Şi dorm etern... şi dorm cuminţi...
Ni-i ochiul lacrimă de ploi
Şi plânsul lacrimă de jar.
Îmi sunt copacii trişti şi goi
Şi satul singur şi amar...

Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Bătrâni aleargă spre prezent.
Sunt îngeri risipiţi în zori,
Sunt stele pe un şevalet
Ce din clepsidra anilor
Au prins în fluturi de lumini,
Să zboare iarăşi din decor,
Printre bătrânii pelerini.

Îşi duc pedeapsa de a fi
Rană de dor, rană de vis,
Iubirea zorilor de zi,
Şi poarta către paradis.
Bătrâni, pe albul portativ,
Copaci sub timpi devreme morţi,
Un vis cu clipele la schimb,
Bătând zadarnic pe la porţi.

Şi trec, etrn strălucitori
Şi plâng bătrânii noştri iar,
Se sting sub jarul de ninsori
Sub ploi de plâns. Destin amar,
Ei s-au pierdut născând în noi
Vlăstari crescând spre transcendent,
Bătrâni plângând, la tâmple goi,
Cu suflet blând şi inocent.

Şi trece fiecare zi...
Şi infinitul ne-a furat
Bătrânii toţi, bătrânii fii.
Mamele triste ne-au plecat.
Mormântul alb, mormântul gol,
Regretul de a fi plecat,
Le vom purta în noi mereu
De-acum, ca orice vinovat.

Şi trece fiecare zi...
Şi trec etern strălucitori...
Îşi duc pedeapsa de a fi,
Tăcuţi, la tâmple de ninsori.
Sunt ale noastre rădăcini.
Mereu mai trişti, proverbiali,
Sub margarete de lumini,
În râu de crini imperiali.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă îngerilor din pustiu

E cerul senin câmp cu flori
Şi lumea e doar un pustiu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi,
E toamnă şi-atât de târziu.
Trec prunci fără mamă prin timp,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec pruncii cu tată la schimb
Şi lumii aduc mulţumiri.

E cerul senin câmp cu flori –
O lume de simple minuni.
Ei trec prin vulcanice zări,
Prin lacrimi şi peste furtuni.
Străini în amonte plecaţi,
Aval de dureri luând în piept,
În noaptea de doliu sunt fraţi,
Legaţi prin destinul nedrept.

Şi lumea e doar un pustiu,
Tăcere şi lacrimi şi ploi.
Sărmani prunci, cu voi vreau să fiu,
Să ştiu de-ale voastre nevoi.
Pe străzi insalubre şi reci,
Dezbrăcaţi, înfometaţi, goi,
În liniştea nopţii de treci,
Doar Domnul e-alături de voi.

Din pleoape curg lacrimi de ploi,
În suflet e-un râu de dorinţi,
Spre Tatăl Ceresc numai voi
Înălţaţi repetat rugi fierbinţi.
Făeă voi lumea toată ar fii
Un pustiu şi un timp în zadar,
Căci ne-am naşte în goluri de zi
Şi prin noapte vom trece arar.

E toamnă şi-atât de târziu,
Voi plângeţi cu toamna deodat',
O ramură udă să fiu,
O pleoapă, un vis... m-am rugat.
S-acopăr cu sufletul meu
Durerea ce-n voi a-ncolţit,
Să fiţi pentru mine, mereu,
Un drum către plus infinit.

Trec prunci fără mamă prin timp
Popasul din ceasul târziu,
O flacără slab pâlpâind
Pierind prin abstractul pustiu.
O clipă din binele ieri,
Speranţa eternului mâine,
Un vis – piedestal altor veri,
Flămânzilor colţul de pâine.

Săraci de părinţi şi iubiri...
Să-mi trec peste timp sărăcia,
În carnea aceleiaşi firi,
Să încolţească-omenia.
Un gând pâlpâind hrănitor
În suflet cerşindu-şi dreptate,
O ploaie, un tremur uşor,
Un pas, încă unul spre moarte.

Trec pruncii cu tată la schimb,
Îşi plâng neiertarea prin noi,
O poartă spre-al timpului nimb
Mânjită de-a grijilor ploi,
Nevoi repetat le urzesc
Durerea şi dreptul de-a fi...
Se-ntreabă de ce mai trăiesc,
De ce mai există o zi.

Şi lumii aduc mulţumiri –
Acelaşi ecou repetat,
Aceleaşi dureri, tânguiri
Ce-n noi, ca un cânt s-au creat.
Fiţi, oameni, mai buni şi mai drepţi!
Daţi celor ce plâng – cei ce n-au
Lumină, etern înţelepţi...
Făclii de dreptate vă vreau!

Şi lumii aduc mulţumiri...
Trec pruncii cu tată la schimb,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec punci fără mamă prin timp.
E toamnă şi-atât de târziu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi
Şi lumea e doar un pustiu...
E cerul senin câmp cu flori...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă cu şi despre timp

Se scurge tăcerea-n clepsidră
Şi ninge în noi liniştit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Un suflet, un gând obosit...
Se nasc chihlimbare la tâmple,
Se zbate o frunză de jad,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Gutuile – flamură ard.

Se scurge tăcerea-n clepsidră –
Şi timpul – un râu de nisip,
Mai lasă secunde-n firidă
Şi riduri pe stâncile-chip.
Mai lunecă-n noi risipirea...
De-o vreme murim repetat,
Se pierde – un vis, omenirea
Şi totuşi nimic nu-i schimbat...

Şi ninge în noi liniştit...
La tâmple nămeţi de lumină,
Căci timpul mai arde mocnit
Sub râuri de hrană divină.
Ni-i dor de apus! Răsărit,
Ni-s penele arse de dor
Tristeţea în noi a-ncolţit,
Săruturi şi flori ne-mpresor...

Azi chipul reflectă-n oglindă
Un fals imperfect, un poem.
Nu-s braţe, etern să cuprindă
Ascunsul, uitatul infern.
Şi picură-n umbre tăcerea
Şi cerul se frânge-n felii,
Vuieşte-n furtună durerea...
Coboară în suflet stihii.

Un suflet, un gând obosit...
O linie frântă închisă
Şi timpul de-acum s-a oprit –
O ultimă flacără... stinsă...
Un clopot bătând vinovat,
Ca inima-n pliuri de ape,
Spre cer, ca un vis a migrat...
Acum e atât de departe!

Se nasc chihlimbare la tâmple,
În inimi secundele mor,
De lacrimă pleoapele-s ude,
Prieteni, de voi ne e dor!
În valuri de stele se-afundă,
Se-afundă etern în uitare,
Lumina şi viaţa pierdută...
Atunci vom afla că se moare...

Se zbate o frunză de jad...
Perdele-n liane de flori,
Se-ascund şi-n mătanie cad...
O lume de vis şi de ploi...
Şi timpul ne ninge în gând
La tâmple iubirile ard,
Ne-ntoarcem acasă pământ
Ne-ntoarcem tăcut printre noi...

Trec îngeri cu plete cărunte,
Cărări în păduri de argint,
Trec oameni cu stele la tâmple...
Se-aude un cânt de alint.
Porneşte alai de secunde
În timpuri de timpuri oprite
Şi timpul în noi se ascunde,
În nunţi de aduceri-aminte.

Gutuile – flamură ard,
La geamuri obloanele-s puse
Şi pleoapele-s umbre ce cad
În timpuri de timpuri ascunse.
În stâncă de-acu ne-ntrupăm,
Ni-i plânsul ocean de cuvinte,
Un Sfinx, din prezent evadăm
Şi plângem... şi plângem cuminte!

Gutuile – flamură ard,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Se zbate o frunză de jad,
Se nasc chihlimbare la tâmple.
Un suflet, un gând obosit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Şi ninge în noi liniştit...
Se scurge tăcerea-n clepsidră...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa iubirii revendicate

Mi-am revendicat iubirea...
s-a deschis spre mâine cerul.
Iar se naşte fericirea.
Soarbe în adânc misterul...
Flori şi pace şi lumină,
Frunze, vise, păsări, stele...
Şi un dulce dor de tihnă
Mă aduce printre ele.

Mi-am revendicat iubirea,
Sângeri mi-au crescut în plete.
Iarăşi m-a pierdut cu firea.
Trec uitatele regrete
Şi mărşăluiesc spre tâmple,
Se lovesc de stânci de lacrimi,
În unghere stau ascunse
Printre sutele de patimi.

S-a deschis spre mâine cerul...
O fisură de lumină...
Dintr-o dată piere gerul,
Sub o mantie divină,
Iar cresc muguri de mătasă,
Fluturii de catifele,
Iarăşi zboară înspre casă
Pe un cer pavat cu stele.

Iar se naşte fericirea...
În incubatorul lumii,
S-a născut din nou iubirea.
S-au ivit pajii furtunii...
Trec războinici, trec în cete,
Printre valuri de uitare,
Purtând vânturile-n plete,
Nourând întinsa zare.

Soarbe în adânc misterul
Flori şi fluturi, zâmbet, soare.
În clepsidră, efemerul,
Cată timpul să-şi măsoare.
Trec chihlimbării poeme
Pe sub fruntea azurie,
În secunde timpu-şi cerne,
Azi, cuvinte, pe-o hârtie.

Flori şi pace şi lumină,
Ning la tâmple veşnic reci.
Tu le-acoperă-n surdină!
Şi prin ploi de frunze treci.
Strângi în pumn eternitatea?!
Lacrimi curg la tâmpla ta.
De departea vezi cum noaptea
Plouă licăriri de stea.

Frunze, vise, păsări, stele,
Într-un zbor celest trec toate,
Vei rămâne fără ele
Într-o zi, poate-ntr-o noapte.
Lasă-ţi sufletul ofrandă,
Celor care-ţi sunt aproape,
Ca în lumea cealălaltă
Să uneşti munţii cu ape.

Şi un dulce dor de tihnă
Pieptul să ţi-l împresoare!
Trăind veşnic în lumină,
Să fii răsărit de soare!
Îngenunche şi te roagă,
Înger ce-n lumină-ai fost!
Dacă aripa-i beteagă,
Iartă! E al vieţii rost...

Mă aduce printre ele,
Printre stele, printre muze,
Printre crucile pictate,
Doar sărutul de pe buze.
Tu eşti diavol de lumină,
Prima carte de poveşti,
Tu răzbaţi din întuneric...
Numai tu mă mai iubeşti!

Mă aduce printre ele
Şi un dulce dor de tihnă...
Frunze, vise, păsări, stele,
Flori şi pace şi lumină.
Soarbe în adânc misterul,
Iar se naşte fericirea,
S-a dechis spre mâine cerul,
Mi-am revendicat iubirea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Sfintele Paşti

S-au scuturat de floare caişii
Şi lumea toată-i vis şi cânt,
Sub umbra ochilor albaştrii,
În ploaie, cad către pământ.
Plâng ploi de frunze-n fapt de seară,
Sunt, Doame, doar un ram plăpând,
Mă nasc întru căinţă vară...
Sunt fluture! Şi taină sunt...

S-au scuturat de floare caişii
Iisuse blând, te-aştept să vii,
La umbra ochilor albaştrii
În plâns recad în nopţi târzii.
Mi-aleargă pruncii iar la tâmple,
Iisuse blând, Iisuse bun,
De Tine lumea iar se umple
Şi vine Paştele acum...

Şi lumea toată-i numai cânt...
Şi lumea toată-i floare, vis,
Noi suntem doar un gol mormânt,
Tu, poarta care s-a deschis.
Azi alergăm la crucea Ta
Şi-n dulci îngenuncheri picăm,
Căci, vezi, am învăţat ceva:
Să ne iubim şi să iertăm.

Sub umbra ochilor albaştrii
Cad flori din ramură de stea
Şi-n ceruri se întorc sihaştrii.
Trec cerşetori prin viaţa mea...
Oh, Ţie, Doamne, ne supunem,
Prin fapte bune îţi slujim,
Nădejdea-n Tine noi o punem,
Căci numai astfel biruim.

În ploaie cad, către pământ,
Iubirile de Dumnezeu,
Trec îngerii şi Duhul Sfânt
În noaptea mea, în gândul meu.
Ducem păcate spre mormânt,
Poveri şi chinuitul trup...
Diavol împătimit, azi pleci
Călcând sfios spre Raiul scump.

Plâng ploi de frunze-n fapt de seară.
Prin spovedanii sunt iertat,
Greşala fiinţei mi-i amară,
Amar al inimii păcat.
Trec, râu de nesfârşite vicii,
Dar poticnit, mă-ntorc din drum.
Dă-mi Doamne, tainice suplicii!
Iartă-mi greşelile de-acum!

Sunt, Doamne, doar un ram plăpând,
O candelă arzând mocnit...
Cu toţii-avem acelaşi gând,
Dar drumul, câţi n-am rătăcit?!
Îngenunchem – altar de rugi,
Dar repetat, nedrept, greşim,
Căci suntem nesupuse cruci
Şi timpul vieţii-l irosim.

Mă nasc întru căinţă, vară.
Transcend de-acum spre Dumnezeu.
Cât mi-a fost viaţa de amară!
Şi drumul cât a fost de greu...
Te chem în lumea mea, Iisuse,
Vreau lacrima-mi să-ţi fie mir!
Ştergem veninul de pe buze,
Din suflet şi din gând! Amin!

Sunt fluture şi taină sunt
Caut candoarea lumii Tale,
Zadarnic om pe-acest pământ
Fără de rugi şi închinare.
Oh, în zadar aş fi altar,
De-ar fierbe-n mine neputinţa
De a mă naşte an de an
Prin Tine, eu, cu toată fiinţa.

Sunt fluture şi taină sunt,
Mă nasc întru căinţă vară.
Sunt Doame, doar un ram plăpând,
Plând ploi de frunze-n fapt de seară...
În ploaie cad către pământ,
Sub umbra ochilor albaştrii
Şi lumea toată-i vis şi cânt.
s-au scuturat de floare caişii...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de strămoşi şi de istorii

Se sting în istorii făclii strămoşeşti,
Se sting în istorii lumini şi iubire,
Ni-i ţara un munte de foc de priveşti,
Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire.
Ne pleacă copiii, pământul e sterp!
Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată –
Un doliu zburând pe sub care mai trec,
Cu paşii înceţi, doar bătrâni câteodată.

Se sting în istorii făclii strămoşeşti...
Nici lacrimă nu-i să rodească-n cenuşă
Şi îngerii trec, ca un vis, din poveşti,
Îngenunche şi plâng şi aşteaptă la uşă.
La porţi se aud, prin furtuni trecători,
Doar câinii uitaţi, prinşi în lanţuri sinistre.
Mai vin din trecut, ca un vis uneori,
De lut dezgoliţi, paznici uşii deschise.

Se sting în istorii lumini şi iubire,
Iubire se semeni, de datini şi port,
Se sting ca un clopot, negăsind mântuire,
Se sting şi bătrânii şi pruncii, socot.
Un vuiet de doruri... Şi dorul vuieşte!
Făclii, în furtună, bătrânii clădesc...
Sub cerul de foc, azi, o altă poveste.
Şi sună a jale un fluier de soc.

Ni-i ţara un munte de foc de priveşti
Şi arde sub pleoape de plumb lăcrimare,
Strămoşii,-n osoare, frământă poveşti
Şi dorul, de doruri, adesea ne doare.
Pământul acesta a fost blestemat!
Ce gust cianotic de lacrimi amare!
Şi fraţii şi pruncii departe-au plecat...
Doar lacrimi şi moarte-ntâlneşti prin spitale...

Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire,
Ni-i lacrima mir şi ni-i plânsul ocean,
Tămâie şi stele mai ard în privire...
Ni-i traiul anost... şi mizer... şi banal...
Zadarnic în zări creştinească chemare,
Zadarnic strămoşii ne cheamă-napoi.
În suflet o rană deschisă-i... Şi doare!
Se pierd în apusuri uitaţii eroi.

Ne pleacă copiii! Pământul e sterp!
Ni-i frântă din munţi rădăcina iubirii,
Strămoşii – grăbiţi călători încă trec...
De plâns, sângerează în ochi, trandafirii.
E dorul de ţară o floare de colţ!
Iubeşte, române, a naţiei urmă!
Iubeşte-ţi strămoşii, iubeşte frumos!
Tu, rod de iubire pentru ţară adună!

Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată...
Pliviţi – trec bătrânii sângerâne poteci
Şi larima sapă... şi dorul, în piatră.
Mormintele-s albe, întunecate şi reci.
Cenuşa se-nvârte în cercuri-tornadă
Şi scurmă săgeţile-fulger în răni,
Voi prunci şi părinţi, aţi murit viaţa toată,
La tâmple aveţi, din istorii, nămeţi de cuvinte-ninsori.

Un doliu zburând pe sub care mai trec
Plângând, umbre stranii - uitaţii strămoşi,
Ca mâine, ca ei, chiar şi eu am să plec,
Un înger strivit de-ai durerii coloşi.
Mi-e aripa frântă şi gândul beteag
Mă macină plânsul şi dorul de ţară,
Săracă şi tristă, ca un val mă retrag...
Vă las, dragii mei în furtuna de-afară!

Cu paşii înceţi, doar bătrâni, câteodată,
Sfârşiţi de povara ce de vremuri o duc,
Mai trec prin genune, prin gânduri, prin sloată,
Îi sfarmă durerea şi lama de plug.
În noaptea uitării, un vis – poposesc.
E noapte în ei şi în viaţă e noapte
Şi n-a mai rămas nici un semn românesc.

Cu paşii înceţi, doar bătrâni câteodată –
Un doliu zburând, în tăcere, mai trec,
Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată,
Ne pleacă copiii, pământul e sterp!
Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire,
Ni-i ţara un munte de foc, de priveşti,
Se sting în istorii lumini şi iubire,
Se sting în istorii, făclii strămoşeşti...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre dincolo de viaţă

Aici, în sanctuarul acestei suferinţe,
Încarcerat de lacrimi, cu veşnicia-n gând,
Te-ai avântat, tu, înger cu aripe de ceară
Şi te-ai topit în iadul în flăcări, din mormânt.

Cu ochii-n lacrimi încă, privindu-ne cu sete,
Aşa, ca orice mamă, purtând în suflet dor,
De dincolo de viaţă, încinsă-n sacre bete,
Te-ai dus să stingi în moarte lumina tuturor.

Te-ai dus, lăsând în urmă şi lacrimă şi taină,
Mamă şi soră, fiică, doamnă şi înger, stea...
Ca un quasar în lume, te-ai dus spre nemurire,
Te-ai dus ca o lumină! Te-ai dus din viaţa mea...

Te-ai dus precum o umbră, spre dincolo de viaţă
Şi clopotul durerii în suflet se prelinge,
Sub pleoapa cenuşie, alene, lacrimi pică...
Cu înc-o picătură, durerea mea se stinge!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de schimbare

Trec nori cenuşii pe sălbatice ape
Pământul, sub umbre deodat' s-a-ngropat,
Vin cioclii de friguri în suflet să sape,
Să caute visul uitat pe asfalt.
Trec gânduri-tornade sub platoşa minţii
Să spulbere taine şi lacrimi şi ploi,
Dar biochimia preschimbă arginţiii
În limbi de tăcere, în scrum şi-n noroi.

Trec nori cenuşii pe sălbatice ape,
Se iscă furtuna, din cer se cobor
Pe rând, în săgeţi de lumină, în noapte,
Ciorchinii de temeri în negru sobor.
E pleoapa cohortă de gânduri sinistre,
Se-aude de crime, de răni şi dureri,
Iubirea şi viaţa de-acum sunt doar vise,
S-au dus precum umbra trecutului ieri.

Pământul, sub umbre deodat' s-a-ngropat,
Sub temeri şi pleoape-mpietrite de zgură.
În lumea din jur, chiar şi-n noi s-a-nnoptat.
Atomii iubirii se scaldă în ură...
E tocul speranţei înfipt prea adânc.
Şi câtă tăcere-i în pânza de smoală!
Sub cumpăna roasă de carii, mai plâng
Bătrânii sortiţi, în istorii să doară.

Vin cioclii de friguri în suflet să sape.
Murim repetat aici, pe pământ
e-atâta-ntuneric în noi şi e noapte,
Că zorii de ziuă ne prind tremurând.
Prin noi se împarte lumina în două
Şi timpul în timpuri decade total,
Morminte se scaldă în boabe de rouă,
Deschisă-i cărarea spre vechiul portal.

Să caute visul uitat pe asfalt,
În voci condamnate, amar-erezie,
Să-şi plângă trecutul etern cenzurat,
Nici unul dintr-ânşii nu vor să mai ştie.
Tornada-n tăcere, îi soarbe-n adânc,
Uitarea de sine, priviţi, se propagă!
Devin sacrificiu şi sufăr şi plâng,
Un leggo ce leagă o lume întreagă.

Trec gânduri – tornade sub platoşa minţii,
Înjunghie taina cu săbii de jar,
Mă dor în adâncuri, de doruri, părinţii,
Sclipiri de iubire şi sclipiri de amnar.
Veniţi criminali de iubire, la luptă!
N-am arme feroce, nici sânge pe tălpi,
Doar sufletul singur, numai el vă înfruntă...
Oh, cioclii durerii la suflet miopi!

Să spulbere taine şi lacrimi şi ploi,
Să crească morminte în stearpă utare,
Meniţi să existe, sunt cioclii din noi,
În gânuri, mereu pregătiţi de-ngropare.
Aici nu-s spitale, nu-i nici tribunal.
Dreptatea, cu cordul plesnit, se mai zbate,
Carnagiul tăcerii ucide-n aval
Şi drumul spre viaţă şi drumul spre moarte.

Dar biochimia preschimbă arginţii,
Şi frânge pământul în cioburi de vis.
Vedeţi?! Ca pe-o rană ne-aşteaptă părinţii!
Concentrice cercuri în noi s-au descris.
Plecaţi-vă fruntea, tăcut, la altare,
Puneţi în osoare uitatele cruci!
Tăcerea şi ura, minciuna, te doare,
Uitat trecător ce zadarnic te duci...

În limbi de tăcere, în scrum şi-n noroi,
În mâini noduroase bătând pe la uşă,
Se schimbă iubirea şi viaţa din noi...
Alchimic, rămânem un pumn de cenuşă.
Se sfarmă artere şi curge venin.
Pierdutelor clipe uitate-n clepsidră
Le suntem datori şi-n tăceri suferim,
Bat clopote-inimi la tâmpla aridă.

În limbi de tăcere, în scrum şi-n noroi...
Dar biochimia îşi schimbă arginţii,
Să spulbere taine şi lacrimi şi ploi,
Trec gânduri-tornade sub platoşa minţii.
Să caute visul uitat pe asfalt,
Vin cioclii, de friguri, în suflet să sape,
Pământul, sub ape de-odat' s-a-ngroat...
Trec nori cenuşii pe sălbatice ape...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevăr cu lacrimă

Ce crud adevăr şi ce mare povară,
Destinul se-ntoarce cu liber permis...
Părinţii nu sunt pregătiţi să ne moară
Şi-n jur este toamnă, e doliu şi-i trist.

Trec frunze prin ploaia de lacrimi, amară,
Căci gustul de nucă la sân a-ncolţit,
Părinţii ne sunt pentru mulţi o povară,
Am uitat cât de mult pentru noi au trudit.

Norii trec şi rămâne doar o lume pustie
Ploi de lacrimi... şi vise. Repetabil destin...
O minciună e lumea, o minciună e viaţa,
Fericirea şi lupta pentru care trăim.

Învăţaţi să-i iubiţi! Ei sunt rugă şi pace,
Învăţaţi că în ei e lumina de-a fi!
Îi veţi pierde cândva... Vor veni să-i atace
Îngeri negri, în noapte. Şi atunci vor pieri.

Vor fii umbre plutind pe un cer de tăcere,
Doar un nume şi-o cruce, un destin trecător,
Fiecare din ei o povară va duce,
Amintiri şi trecut şi speranţă şi dor...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru altarul iubirii

În sălbatică iubire,
În altar de versuri line,
Peste culmi îndepărtate,
Trece zvon de libertate.
Timpuri vechi şi noi se-arată,
Toţi avem o crudă soartă.
Coasa morţii străluceşte,
Iarba peste trupuri creşte...

În sălbatică iubire,
Trec în goană nopţi şi zile,
În tic-tacul vieţii noastre,
Se clădesc vise frumoase.
Flori de mirt, poveri şi vise,
Multe amintiri nescrise...
Un caleidoscop şi pace.
Timpu-n noi lumina-şi toarce.

În altar de versuri line
Cufere cu temeri pline,
Timpi de sticlă, timpi de gheaţă,
Lacrimă picând pe faţă,
Goana spre stihii străine
În speranţa de mai bine.
Stele strălucind de doruri,
Neodihnă şi omoruri...

Peste culmi îndepărtate
Vuiesc clopote de moarte,
Se ascund în veşnicie
Lacrimă şi poezie...
Un vulcan mocneşte-n suflet,
Se aude-al morţii urlet,
Plâns, chemări... Dar neclintite
Stau aducerile-aminte...

Trece zvon de libertate
Prin livezi, prin timp, prin noapte...
Trec secunde prinse-n zale,
Iele-n suflet, cu marame,
Trec bătute-n pietre scumpe
Amazoane... Prind în crumpe
Timpii altor generaţii
Peste care se revarsă
Aur de solare ere,
La venirea lor acasă.

Timpuri noi şi vechi se-arată...
Timpi sfredelitori în soartă
Scormonesc după uitare
Şi se pierd, se pierd în zare!
Îngeri albi, lumină blândă
Ce mângâietor ascultă
Plânsul în zadar şi jale
Vor să semene-n amnare...

Toţi avem o crudă soartă!
Trişti, în bărbile de vată,
Îşi ascund bătrânii-n lacrimi
Mănăstirile de patimi.
Amăgiri şi vise, teamă,
Dor de tată, dor de mamă,
Ne-mplinire, suferinţă,
Taină, drum de pocăinţă...

Coasa morţii străluceşte...
Cumpănă, ne osândeşte
La tăceri şi nemurire,
La promisa fericire...
Cruci la tâmple, cruci pe câmpuri,
Cruci în noapte şi-n adâncuri,
Pomenire,-apoi uitare...
Şi tăcerea din osoare.

Iarba peste trupuri creşte...
Iată, părul îmi albeşte,
Ca o pasăre de ceară
Trece timpul, trece iară,
Mă ascund în nemurire
Şi cu lacrimi în privire
Mă despart de lutul care
Îl cunoaşteţi fiecare.

Iarba peste trupuri creşte,
Coasa morţii străluceşte,
Toţi avem o crudă soartă!
Timpuri vechi şi noi se-arată.
Trece zvon de libertate
Peste culmi îndepărtate,
În altar de versuri line,
În sălbatică iubire...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Marea Neagră

E Marea Neagră lacrimă de noapte
Pe care arde lacrimă de jar,
Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte...
Şi dincolo de cer, un singur far...
Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina,
Nămeţi de alge, auriu nisip.
O geamandură te-a oprit, străina,
Spre-a te opri în suflet şi în timp.

E Marea Neagră lacrimă de noapte,
Purtând pe coapse mateloţi trudind,
Vin pescăruşi iubirea să-şi îngroape,
Având pe frunte al ninsorii nimb.
Un val de albă rochie de mireasă
Se-nalţă către cer în rugăciune,
Pe drum de albe stele vin acasă,
Căutător prin timpuri şi prin lume.

Pe care arde lacrimă de jar,
Uimită de tăcere, neagră noapte,
Eu călător rămân... şi triumfar.
Vin îngerii cărarea să-mi arate.
Îmi prind pe braţe stele de nisip
Şi cresc în mine stele de cleştar,
Sunt trecător prin al luminii timp,
Dar voi rodi în mine iar şi iar.

Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte
Prin mine trec, reprogramându-şi vrerea.
E rece, e-ntuneric şi e noapte,
Un anotimp de gheaţă-i mângâierea.
E schit, vuind sub stânci de valuri, marea,
Zăpezi de stele sub ninsori de vis.
Ne soarbe în adâncuri depărtarea
Polen de alb întunecat şi trist.

Şi dincolo de cer, un singur far...
Trec mateloţi plângând năvodul vieţii,
Cutremuraţi... Apusului de jar,
Îi îngenunche sub asediul ceţii.
Ce braţe reci! Morminte de cleştar,
În chingi de sticlă morţii iar şi-i strâng.
Se pierd spre mâine, iar şi iar şi iar
Şi trec pescari de vieţi înspre amurg.

Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina,
Zdrenţe de nea se-aşează peste scoici,
Nisipul se ascunde, poartă vina
Pierdutelor şi singurelor doici.
Brăzdează-n ceruri ancore de sticlă
Şi ninge flori de gheaţă peste lume,
Şaluri de fum spre ceruri se ridică,
Iar noi cădem în tristă plecăciune.

Nămeţi de alge, auriu nisip,
Melci răsucindu-şi drumul spre pieire,
Lumina ca un vis lucind pe chip
Ori veşnicul declin, nemulţumire,
Sunt toate pagini albe... Catafalc
Pe care paşii calcă nemilos...
Cu gheţuri stranii inima-mi îmbrac
Uiând de tot ce-n viaţă-a fost frumos.

O geamandură te-a oprit, străina.
Tu poposeşti pe trepte de cleştar.
S-a risipit şi s-a pierdut lumina,
Zadarnic arzi o ramură de jar.
La Marea Neagră doliul iar se lasă
Cu ningeri de priviri de albatros,
Te-ai îmbrăcat etern, în alb, mireasă,
În pace, în lumină, în frumos.

Spre-a te opri în suflet şi în timp,
Rămâi o clipă-acolo şi-ngenunche!
În truda ta, vei încrusta, îţi zic,
Iertare şi dureri. Cu pietre scumpe,
Împodobi-vei lacrimi de cristal.
Ca un vulcan te-nalţă către soare!
Te vei urca, prin fiecare val,
O stea de ametist, în "Carul Mare".

Spre-a te opri în suflet şi în timp,
O geamandură te-a oprit, străina,
Nămeţi de alge, auriu nisip,
Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina.
Şi dincolo de cer, un singur far,
Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte,
Pe care arde lacrimă de jar.
E Marea Neagră, lacrimă de noapte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum?!

Cum se lasă-ntunecarea peste suflete şi-n viaţă?!
Cum apar râuri de lacrimi şi de riduri peste faţă?!
Cum cuprinşi de întristare, de atâta-amărăciune
Ne sunt gândurile noapte şi ni-i inima tăciune!

Cum în valuri mişcătoare, totul piere ca o umbră,
Cum trec anii, ani de-a rândul... şi destinul se surupă
Precum un castel de spumă risipindu-se în ape
Se retrage în nisipuri şi dispare-n rugi de noapte...

Vezi, în lampioane sacre pier frânturi din viaţa noastră,
Iar noi suntem lotci tăcute, prin furtuni, pe marea-albastră,
Cum prinşi între sentimente, clătinaţi şi-n remuşcare,
Aşteptăm un semn - iubirea, între valuri călătoare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa zborului spre stele...

Zbor spre cerul plin de stele,
Candelă pe drum de noapte,
Toate-n lume-s efemere,
Toate-s dor, dureri sau şoapte.
Trec quasari prin lumea mare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Suntem stele căzătoare
Şi ne zbatem în noroi.

Zbor spre cerul plin de stele,
Pe pământul răsturnat,
Din fereastră, din oglindă,
Ca un vis m-am înălţat.
Viaţa-i zbor! Aripi de fluturi,
Trec cu îngerii – o şoaptă,
Către alte începuturi,
Parcă ne-nţeleşi deodată.

Candelă pe drum de noapte...
Fulger – lanţ pentru furtună.
Drumul nostrutrist, prin noapte,
Gânduri şi secunde-adună.
Ca-ntr-o cofă,-n plânsul meu,
Strâng speranţe, strâng suspine...
Drumul, cât mi-ar fi de greu,
Las un zâmbet pentru tine.

Toate-n lume-s efemere...
Pe petalele de crini,
Dorm iar gândurile mele.
Sunt boboci de trandafiri.
Liliac pe cer cu stele,
Rădăcină de vulcan.
Pe cărarea vieţii mele,
Nici o lacrimă nu am.

Toate-s dor, dureri sau şoapte...
S-au născut spre a muri!
Printre pleoape legănate,
Trec secunde argintii.
Dor de prunci, părinţi şi stele,
O durere, un blestem,
Şoapte, toate-s efemere...
Mâine nu le mai avem.

Trec quasari prin lumea mare,
Peste vămi. Prin cimitire,
Cruci vor străluci în soare,
Sub eterna amorţire.
De sub stâncile durerii,
Ca un sâmbure de nucă,
Sufletul – simbolul vieţii,
Către cer se-nalţă-n fugă.

Ca un vis se pierd sub noi
Fluturi albi de sărbătoare,
În al râului şuvoi.
Trecem – păsări călătoare.
În clepsidră s-a oprit
Timpul – pasăre albastră
Şi de-odată s-au sfârşit
Timpul şi povestea noastră.

Suntem stele căzătoare,
Strălucim, ne înălţăm,
Fiinţe dragi şi vise scumpe,
În tăceri, le apărăm.
Curge lacrimă de gheaţă...
La mormântul pustiit,
Parcă dintr-o altă viaţă,
Numai noi am mai venit.

Şi ne zbatem în noroi...
Într-o viaţă trecătoare,
Plâng tăcerile din noi.
Suflet biciuit ne doare...
Cerul s-a întunecat,
Pleoapa-i zbatere-n furtună.
Doamne, multe-am îndurat!
Nu-mi uraţi de noapte bună!

Şi ne zbatem în noroi,
Sutem stele căzătoare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Trec quasari prin lumea mare.
Toate-s dor, dureri sau şoapte,
Toate-n lume-s efemere,
Candelă pe drum de noapte,
Zbor spre cerul plin cu stele.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum?!

Cum se lasă-ntunecarea peste suflete şi-n viaţă?!
Cum apar râuri de lacrimi şi de riduri peste faţă?!
Cum cuprinşi de întristare, de atâta-amărăciune
Ne sunt gândurile noapte şi ni-i inima tăciune!

Cum în valuri mişcătoare, totul piere ca o umbră,
Cum trec anii, ani de-a rândul... şi destinul se surupă
Precum un castel de spumă risipindu-se în ape
Se retrage în nisipuri şi dispare-n rugi de noapte...

Vezi, în lampioane sacre pier frânturi din viaţa noastră,
Iar noi suntem lotci tăcute, prin furtuni, pe marea-
albastră,
Cum prinşi între sentimente, clătinaţi şi-n remuşcare,
Aşteptăm un semn - iubirea, între valuri călătoare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă mamei care nu mai vine (de dincolo de noi)

Pe cerul de mătasă, undeva,
Un înger ai şi tu, de catifea,
Cu aripi moi, cu pleoape-nlăcrimate...
Unite,-n universuri separate,
Comunicând când ne doboară griji,
Ori când îţi pun în gând vreo întrebare,
Când lacrimă din lacrimi, ochii-ţi trişti,
Îţi cată chipul blând printre icoane...

Pe cerul de mătasă, undeva,
Parcă uitând de-a dorului povară,
Apare iar, în vis, măicuţa ta...
Simţi dulcea-i mângâiere de fecioară...
Şi lacrima ţi-e miere, grâu şi mir,
Chipul din ceaţă parcă se desprinde,
Ai vrea, alături, fie-ţi iar... Amin!
Dar drumurile voastre-s încâlcite...

Un înger ai şi tu, de catifea...
Surâsul mamei? Lacrimă ce doare...
Inelul ce pe veci vă va lega,
Ani de izbânzi, clipe de sărbătoare...
În inimi vor rămâne ca un vis –
Simbolul vieţii,-al păcii şi-al iubirii.
Prin el nedespărţirea v-aţi promis,
În drumul spre tărâmul fericirii.

Cu aripi moi, cu pleoape-nlăcrimate,
Tu ai sorbit în timpuri lacrimi grele
Şi mă priveşti de dincolo de moarte.
O lacrimă închin măicuţei mele!
Eu am crescut, dar tu, măicuţa mea,
În ochiul meu, cu ochiul tău de-dedată,
Mă mângâi iar cu mâini de catifea,
Plângând măicuţă, greaua noastră soartă.

Unite-n universuri separate,
Martor în timpuri al clepsidrei, greu
Am mai furat, decât un ceas din moarte,
Spre-a fi-mpreună numai tu şi eu.
Mi-e dor de tine, vreau să-mi fii aproape!
În dulci îmbrăţişări să ne-ntrupăm –
Acelaşi cer, aceiaşi munţi şi ape
Şi veşnicia-n viaţă s-o schimbăm.

Comunicând când ne doboară griji,
Îţi simt prezenţa, mamă, lângă mine,
Te văd în vis şi ochii tăi sunt trişti,
Îmi eşti aproape şi îmi dai de ştire.
Mă cerţi dacă greşesc, cum numai tu
Ştiai s-o faci... Măicuţă, mi-amintesc,
Apoi c-o mângâiere mă împaci...
De-aceea, mamă scumpă, te iubesc!

Ori când îţi pun în gând vreo întrebare
Ce nu-mi dă pace, tu mă faci să sper,
Tu-mi dai măicuţă-n suflet alinare,
De-aceea-n clipe grele eu te chem.
Tata mi-e lan de grâu, tu mac în floare,
Sărbătorind secundele ce trec.
Pe mine timpul trecerii mă doare,
În drumul către mâine vă petrec...

Când lacrimă din lacrimi ochii-ţi trişti
Mă mângâia măicuţă, eu plângeam
Şi mă rugam, măicuţă să rezişti,
Dar, oh, măicuţă bună, mă minţeam.
Da, au trecut de-atunci atâtea ierni...
Deschizi o uşă uneori, în noapte,
Ori paşii ţi-i aud în alte seri,
Ori vântu-mi suflă la ferestre şoapte.

Îţi cată chipul blând printre icoane
Privirea mea... Bătrână sunt şi eu
Şi fiul meu cel mic e astăzi mare
Şi traiul mi-e din ce în ce mai greu.
Dar mama mea, bogată sunt de tine!
În alte timpuri, iar ne vom avea,
Căci nu se poate frânge o iubire.
Etern părinţi şi prunci vor exista!

Îţi cată chipul blând printre icoane,
Când lacrimă din lacrimi ochii-ţi trişti,
Ori când îţi pun în gând vreo întrebare,
Comunicând când ne doboară griji.
Unite,-n universuri separate,
Cu aripi moi, cu pleoape-nlăcrimate,
Un înger ai şi tu, de catifea,
Pe cerul de mătasă, undeva...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă la malul mării

E cerul azi îndoliat
Şi prins în ramuri de zăbrele...
Pe alte culmi s-a înălţat,
A semănat în noi durere.
Sălbatic vânt a tulburat
Lumina din adâncuri, iată!
Şi-n răsărit s-a-mbujorat
Deodată, parcă lumea toată.

E cerul azi îndoliat
Şi cad fluturi de mătasă,
Ca şi când s-ar fi-nnoptat
Pe întinderea albastră.
Printre degete de vânt,
Într-o plasă de lumină,
Trec, cuvânt lângă cuvânt,
Îngeri de peltea divină.

Şi prins în ramuri de zăbrele,
Eşti tu, un albatros rănit.
Sub rubinii ploi de mărgele,
Din depărtare ai sosit.
Ţi-e moartea înger şi amnar...
În spume de mătăsuri fine,
Nu mai zăreşti al vieţii far.
De astăzi, noaptea-ţi aparţine.

Pe alte culmi s-a înălţat
Privirea-ţi sacră, înger mării,
Candelă-aprinsă în înalt,
Încununând cu lacrimi zorii.
Şi marea-n ea s-a adâncit,
Sorbindu-ţi ultima suflare...
Te pieri, te pierzi în infinit
Şi viaţa ta e trecătoare.

A semănat în noi durere
Şi marea şi plecarea ta.
Te-ai stins, dar eu, eu nuţi pot cere
Răspuns la întrebarea mea.
De ce se plânge şi se moare?!
De ce cu nori ne-nvăluim?
De ce uitaţi în depărtare,
Zi după zi, ne irosim?!

Sălbatic vânt a tulburat
Secunde şi nisip... şi vise...
Dator în lume ai plecat.
Cuvintele-au rămas nescrise...
E moartea toc şi-n călimări,
Înţeapă verbele tăcerii,
Tu ai plecat cu paji călări,
N-ai aşteptat venirea serii.

Lumina din adâncuri, iată,
Ascunsă-i împotriva ta!
Dar tu, tu înger, trup de piatră,
Cu gândul meu vei lumina.
Şi curge lacrimă albastră,
Cu marea înfrăţit de-acum,
Te-ntorci tăcut, te-ntorci acasă,
Ţi se deschide un alt drum.

Şi-n răsărit s-a-mbujorat
Apus ucis... Însângerare...
Un ordin trist... Te-ai întrebat,
De ce se plânge şi se moare?
Prezenţa cărei entităţi
Ne cere sufletul răsplată?
Suntem însemnele din cărţi,
În lumea neeliberată.

Deodată parcă lumea toată
S-a stins – o lumânare arsă
Şi-n noi e-atâta înnoptare!
Nu ne putem întoarce-acasă...
Ni-i ochiul greu şi-n taină plânge
Ultimul pescăruş rănit.
Miroase a dureri şi-a sânge...
Povestea vieţii s-a- sfârşit!

Deodată parcă lumea toată
Şi-n răsărit s-a-mbujorat,
Lumina din adâncuri, iată,
Sălbatic vânt a tulburat.
A semănat în noi durere,
Pe alte culmi s-a înălţat
Şi prins în ramuri de zăbrele,
E cerul, azi, îndoliat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă celui care moare

Şi sufletu-şi păzeşte trupul, la căpătâi arzând
Precum un muc de lumânare, pâlpâitor, plăpând.
O lacrimă-şi găseşte cale ca-ntr-un oracol sfânt,
Un drum spre ultima suflare, un ultim jurământ.
Viaţa-i decât copac cu flori... rodeşte... şi-n tăcere
Un vis şi doar deşertăciuni, păcate şi plăcere.
Un timp zadarnic irosit, o lume de ispite...
Înalţă rugi spre cer, creştin! Pios să iei aminte!

Şi sufletu-şi păzeşte trupul la căpătâi arzând
Şi clipa tremură-n oglindă. Coboară Duhul Sfânt.
Îţi pregăteşti de-nmormântare gândul abia ivit
Te doare-o clipă viaţa toată şi chipul ţi-e cernit.
E doliu-n suflete şi-n casă... Ce rost strigarea ta?!
Şi plâns şi lacrimă şi clopot, curând tu vei lăsa.
E-o lume, iată,-n transformare, tu zid vei fii mereu,
Etern rămas în nemişcare, mucegăit şi greu.

Precum un muc de lumânare, pâlpâitor, plăpând,
Îţi curge-o lacrimă în suflet... Pleca-vei în curând.
Ai vrea să-i ai acum aproape pe cei ce ţi-au fost dragi,
Cu gândurile negre,-n tihnă, deodată să te-mpaci.
De-ar prelungi un ceas sau două, viaţa, Dumnezeu,
Poate c-ar fi o bucurie... Părerile de rău
În vălătuci vuiesc şi plânge întreaga fiinţă a ta...
Cu îngerii, spre altă lume, curând te-oi îndrepta.

O lacrimă-şi găseşte calea ca-ntr-un oracol sfânt.
Poate că ai lăsat iubire şi pace pe pământ
Vor ninge flori de păpădie, de crini ori roze, iar,
Zadarnic plângi, te pierzi străine, căci toate-s în zadar.
Vei trece vămi, la porţi închise, vei bate ne-ncetat...
- De ce vii tu şi-mi baţi în uşă?! Mi-e sufletu-ncuiat.
Credeai că lumea-ţi la picioare, mereu se va-nchina.
- Iartă-mi Iisuse drag greşeala, cad înaintea Ta.

Un drum spre ultima suflare, un ultim jurământ,
Un somn prelung, o veşnicie, o cruce, un mormânt.
Cioclii plătiţi a jelui pentru un pumn de bani,
Durere-n suflet de copii, mulţi ani, mulţi ani, mulţi ani.
Din scrumul vieţii irosit, nimic n-a mai rămas,
S-a stins şi cel din urmă vis şi cel din urmă ceas.
Supuşi aceluiaşi sfârşit, acelaşi glas ne cheamă.
Deşi de-a pururi ne-am minţit, trăim aceeaşi dramă.

Viaţa-i decât copac cu flori, rodeşte şi-n tăcere,
Sub vraja vechilor ninsori, secundele îşi cerne.
Şi ninge-n plete de bătrâni şi lacrimă şi vis,
Mărgăritare-n borangic, sub floare de cais.
Un drum spinos pe care ieri mergeam încrezători,
Un lan de grâu cu maci arzând sub soare, uneori.
O trecere spre nesfârşit, o liră de răcoare
În dans etern, necunoscut, aceeaşi resemnare.

Un vis şi doar deşertăciuni, păcate şi plăcere,
Prologul unuei alte lumi, prologul altei ere.
Hublou ce duce repetat spre ornicul durerii,
Popas în vreme, peste timp, la mesele tăcerii.
La tâmple cad ninsori... Târziu, ninsori ne-ascund în noapte
În urmă nu-i decât un gol şi vânturi reci de şoapte.
În noi furtună-i... ori e ceasul 'nainte de-a pleca
Tăcut, în alte veşnicii?! Aici cât vom mai sta?!

Un timp zadarnic irosit, o lume de ispite
Ce între timpuri s-a ivit... Un pumn de oseminte...
Tăcere... lângă un mormânt se-aşează un fecior,
De bunii lui părinţi, ghiciţi, îi este tare dor.
O fiică,-n lacrimi pune flori, citeşte rând cu rând,
Despre părinţii ei iubiţi. Cu fiecare gând
E mai aproape a-i vedea. Şi fiecare ceas,
Petrece-n amintirea lor, atât cât i-a rămas.

Înalţă rugi spre cer, creştin! Pios să iei aminte!
Căci toate pe acest pământ, de-a pururi sunt ispite,
Doar fapta ta şi gândul tău, trist călător prin lume
Pentru acei ce-ţi vor urma în amintiri rămâne.
Fii blând şi bun, nu regreta nicicând o faptă bună,
Înţelepciune, vis, gând bun, în viaţa ta adună,
Ca-n clipa când va fi să pleci cu inima-mpăcată,
Să nu regreţi nimic, nimic, din tot ce-a fost odată!

Înalţă rugi spre cer, creştin! Pios să iei aminte!
Un timp zadarnic irosit, o lume de ispite...
Un vis şi doar deşertăciuni, păcate şi plăcere,
Viaţa-i decât copac cu flori, rodeşte şi-n tăcere,
Un drum spre ultima suflare, un ultim jurământ,
O lacrimă-şi găseşte cale ca-ntr-un oracol sfânt.
Precum un muc de lumânare, pâlpâitor, plăpând
Şi sufletu-şi păzeşte trupul, la căpătâi arzând.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de viaţă şi de anotimpuri

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Iubire de părinţi şi de Iisus.
Din prima clipă plângem, ori zâmbim,
Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Vise firave frământând pământul,
Nu ştim că vor veni amare seri,
Când ca o clipă vom zbura, ca vântul.

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Şi suntem fluturi albii de ninsoare.
Vezi?! Fiecare clipă ce-o trăim,
E-o neasemuită sărbătoare.
Sub flori de cais, sub plângere de tei,
Prin iarba încolţită, fluturi vii,
Vom trece-n zbor, o floare pentru-acei
Ce timpul li-i de a încărunţi.

Iubire de părinţi şi de Iisus –
Înţelepciunea apei de izvor,
O vor primi acei ce s-au ascuns
La sânul mamei cald şi protector.
Ce zâmbet cald! Prin râu de miere trec
Căutători de stele şi istorii...
Se strânge tot mai tare-l vieţii cerc.
Vlăstari de-acum, tăcuţi, aşteaptă zorii.

Din prima clipă plângem ori zâmbim...
Şi-aşteaptă vara rodul de lumină
Şi lan de grâne învăţăm să fim,
Părinţi şi fii, aceeaşi rădăcină.
Dar prinşi în joc de raze aurii,
Zburând sub soare puf de păpădie,
Rodind, vom pierde rostul de a mai fi copii,
Ne vom 'nălţa în viaţă în zmee de hârtie.

Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus,
Avem adolescenţa la picioare,
Copilăria noastră a apus
Dar suntem zbor de păsări călătoare.
Fără a ştii, deschidem altui timp
O poartă sângerie,-amăgitoare,
Ne înăţăm spre muntele Olimp,
Spre a putea fii stele căzătoare.

Rătăcitori prin micile plăceri,
Urziţi de fulger, tunet deopotrivă,
Uităm de vraja cipelor de ieri
Şi-n noi o altă lume se-nfiripă.
Suntem părinţi şi gândul ni-i matur,
Dar suflă vânturi reci dinspre amonte,
Suntem un fruct ce-a dat în pârg de-acum,
Însă în faţă ne aşteaptă-o noapte.

Vise firave frământând pământul,
De-acum o altă lume plămădesc,
Am plâns tăcut şi-am discuit cuvântul
Întinăciunii lutului lumesc.
Şi cute-adânci mi-au coborât la tâmplă,
Pe braţe ramuri goale. Descarnat,
Un gol adânc, un anotimp. O stâncă,
De boală şi de griji m-am cocoşat.

Nu ştim că vor veni amare seri,
Amurguri triste, ger şi lacrimi multe,
Nu ne vom mai întoarce-n primăveri,
Doar ierni de vieţne vor albi la tâmple.
Se stinge-n noapte candela... Mi-e somn,
Un son care aduce a uitare,
Iar timpul trece, trece uniform
Şi clipa doare, doare, doare, doare...

Când ca o clipă vo zbura, ca vântul,
O barcă rătăcind pe un ocean,
O flamură pierind în întuneric,
O lacrimă pierzându-te în val,
Cu moartea, într-un vals, spre nesfârşire,
Născându-ne a doua oară poate,
Atunci ne vom încrede în iubire,
Uitând de viaţă şi uitând de noapte.

Când ca o clipă vom zbura, ca vântul,
Nu ştim că vor veni amare seri –
Vise firave frământând pământul.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Ne înălţăm copaci spr cer, mai sus.
Din prima clipă plângem sau zâmbim,
Iubire de părinţi şi de Iisus,
Ne naştem primăvară,-nmugurim...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă toamnelor târzii

Aleile-s pustii şi triste...
În şerpuielnice priviri
Scormonitor în ploi şi vise,
În taină,-n vers şi-n amăgiri,
Cuţit al rănilor ascunse
Sub o cernită-mbrăţişare
Îmi laşi o lacrimă din ceruri
Şi ploi de frunze şi petale.

Aleile-s pustii şi triste...
Se tânguiesc copaci. Târzii
Poeme galbene şi triste,
Te-aşteaptă iarăşi să revii.
Te-aşteaptă lacrimă de ploaie...
Al universului altar
E doliu, pleoapă cenuşie...
Şi plouă iar... şi plouă iar!

În şerpuielnice priviri
De vânturi şi de lanuri coapte
Sunt lacrimi fără de opriri,
Priviri de dor şi cânt de şoapte.
Şi plouă, plouă ne-ncetat
Autumnală reverie...
Vezi, nenuntita asta ploaie
Eu ţi-o dedic pe toată ţie.

Scormonitor în ploi şi vise,
Lăsându-mi sufletu-ntristat,
Potecile pustii şi triste,
Precum o noapte ai plecat.
Judecător nedrept şi crud,
În lumea asta ireală
Tu mi-ai lăsat copacii nud,
Iar ramurile-ncep să doară...

În taină,-n vers şi-n amăgiri
O pelerină de tăcere...
Atâtea simple amintiri!
Atâtea clipe efemere!
Dacă regret acu, ceva
E toamna-n care m-am născut
Că n-am să o mai pot avea,
Timpul să-l iau de la-nceput.

Cuţit al rănilor ascunse
Şi sângeriu căutător
De lacrimă şi de durere,
De alte toamne-mi este dor!
Dar în clepsidră curge timpul
Nisip în gol de veşnicii,
Iar eu te-aştept, te-aştept zadarnic,
Căci ştiu că n-ai să mai revii.

Sub o cernită-mbrăţişare
Te-ascunzi... Şi timpul te-a furat
Iubita lumii trecătoare
Ce ca un vis te-ai arătat!
Ţi-am luat chihlimbării poeme,
Cercei de frunze,-ntunecare,
Ţi-am luat atunci conduri de stele,
Dar tu te-ai dus, te-ai dus în zare...

Îmi laşi o lacrimă din ceruri,
Te pierzi o umbră-n visul meu,
În transcendente idealuri,
Înger zburând spre Dumnezeu.
Iar eu rămân prin dedublare
O altă toamnă pământească...
Pe fantomatic drum de stele,
În viaţă vrea să te-ntâlnească.

Şi ploi de frunze şi petale
Se scutură. Adio, dar!
Îngenunchia-voi la altare
Ca în decor autumnal
Să te găsesc, oh, drum spre stele.
Aşteaptă-mă, căci voi veni!
Ori nu eşti toamna vieţii mele
Pe care iarăşi voi păşi?!

În ploi de frunze şi petale
Îmi laşi o lacrimă din ceruri,
Sub o cernită-mbrăţişare,
Cuţit al rănilor ascunse,
În taină,-n vers şi-n amăgiri,
Scormonitor în ploi şi vise.
În şerpuielnice priviri,
Aleile-s pustii şi triste.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!