Glossa copacilor înfloriţi

Ne creşte primăvara-n suflet
Şi primăvară-i pe pământ.
Zbor într-al vânturilor vuiet
Eternul fluture de vânt.
Mi-e braţul ramură de stele.
Pierdut în nopţi de diamant,
Copac cu rod de peruzele,
Adeseori m-aplec şi ard.

Ne creşte primăvara-n suflet.
Copaci de jad, la tâmple goi
Înmuguresc. Suntem un cântec
În rapsodia lor de ploi.
De-acum cerneală de petale
Zideşte litera-n cuvânt.
Nici suferinţa nu mai doare.
Doar fluturi în privire sunt...

Şi primăvară-i pe pământ...
Şi-n noi, de-acum, e primăvară.
Cad ploi de vis din cerul sfânt,
Pe cap mi-am pus nouă maramă.
Trec prin privire suliţi verzi,
Smaraldice catapetesme...
La malul mării desenezi...
Argint de vrajă luna ţese.

Zbor într-al vâturilor vuiet,
Un fluture fără aripă,
Iubire-mi picură în suflet
Şi din iubire se-nfiripă
Altar de neştiute plângeri,
Sobor de îngeri şi petale.
Născuţi am fost spre-a naşte îngeri
Şi-a deveni mărgăritare.

Eternul fluture de vânt,
În noi, trudind, şi-a strâns coconul.
E primăvară pe pământ
Şi ne-a iertat Mântuitorul.
De-acum e-o ningere de flori...
S-au coborât din cer petale,
Narcise, zâmbete, bujori,
Vis, liliac, mărgăritare.

Mi-e braţul ramură de stele...
Mi-au răsărit pe sâni castani,
Mă pierd în valuri de dantele,
În arca zecilor de ani.
În coliere de liane
O iederă mă-nalţ spre cer.
E azi în mine-atâta soare!
Dar lacirmă de stea te chem...

Pierdut în nopţi de diamant
Mi-e tocul – lacrimă albastră
Şi roză, azi, la tâmplă,-ţi cad.
Tu ai ucis iubirea noastră.
Veghez asupra unui mort...
Tu l-ai pierdut printre poeme.
Tu mi-ai lăsat, aşa socot
Decât uitare şi durere...

Copac cu rod de peruzele,
Un armistiţiu ne-a unit.
Eu mă înalţ de-acum spre stele,
Tu-n noaptea neagră i fugit.
Azi cade lacrimă de frunză...
Am primăvara în privire!
Nu voi putea să stau ascunsă,
Căci vezi, mustesc de fericire!

Adeseori mustesc şi ard –
O candelă în nopţi târzii,
Copac cu frunzele de jad,
Dor de părinţi şi de copii.
Veniţi şi staţi la umbra mea
Colindători de suflete!
Poartă spre cer mi-e inima...
Fiţi voi prinos de dragoste!

Adeseori m-aplec şi ard,
Copac cu rod de peruzele,
Pierdut în nopţi de diamant.
Mi-e braţul ramură de stele.
Eternul fluture de vânt,
Zbor într-al vânturilor vuiet
Şi primăvară-i pe pământ.
Ne creşte primăvara-n suflet!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa primăverilor capricioase

Capricii moi, de primăvară,
Vise, copaci înmuguriţi,
Vii stele pe tapet de seară...
Oh, zile noi, veniţi, veniţi!
Ne scutur flori de măr din ceruri...
Aleile sub flori de măr
Se lasă-n râuri de peneluri,
Precum argintul prins în păr.

Capricii moi de primăvră
Şi muguri moi de catifea,
Poveşti de vis în fapt de seară,
Zâmbet, copilăria mea...
Cu toate-s strânse în clepsidră
Şi-n scurgerea luminii-n care
Şi jad şi umbre de jăratic
Se-ascund în scânteiri de soare.

Vise, copaci înmuguriţi
Şi ape limpezi, cristaline,
Tineri şi vârstnici fericiţi
Deodată le aducui cu tine.
Izvor din ceruri se prelinge
Şi soarele, sub ploi, s-a stins
Precum o candelă. Ne plânge
În noapte, fiecare vis...

Vii stele pe tapet de seară
Adorm în leagăn de argint.
Eşti tu, oh, dulce primăvară!
Îmi picuri tâmplele cu mirt...
Îmi creşte primăvara-n suflet
Altar de fluturi şi de stele,
Pământul tot e numai cântec –
Un semn al purităţii tele.

Oh, zile noi, veniţi, veniţi!
V-aştept pe bancă, în grădină,
Unde copii îndrăgostiţi
Se-ascund, râzând, de-a ta lumină.
Mi-e dor de sărutarea ta!
De plânsul tău de ploi, de stele...
În amintiri te voi păstra,
Oh, primăvara vieţii mele!

Ne scutur flori de măr din ceruri...
Pe braţe s-a-mprimăvărat.
Mustind, se-nalţă-n mii de feluri
Şi flori şi fluturi deodat.
Ce falnic vis se-nalţă-n mine!
Mă simt de-acum un răsărit.
În mine cresc păduri virgine,
Deşi la tâmple am albit.

Aleile, sub flori de măr
În necuvânt mi se arată.
Eu, fluture, din adevăr
Îmi iau iubirea-adevărată.
Liane albe de lumină,
Azi gleznele mi le cuprind
Şi sunt o stea diamantină,
Pulsând şi repetat murind.

Ne lasă-n râuri de peneluri,
Cuvinte moi... Şi s-a-noptat.
Stau risipite în creneluri
Pe stâncile de diamant,
Lumini şi stele pentru care
Nu mai există un sfârşit.
Lucesc, lumesc lucesc în zare...

Precum argintul prin în păr,
Viu legănându-se la tâmple,
În vânt şi-n nouri adevăr,
Eu mă ivesc în val de umbre.
În nopţi cu lună m-am ascuns
Şi m-am pierdut – ultima stea.
Povara ce o am de dus,
Voi, pământeni, n-o veţi avea...

Precum argintul prins în păr
Se lasă-n râuri de peneluri
Aleile. Sub flori de măr,
Ne scutur flori de măr din ceruri...
Oh, zile noi, veniţi, veniţi!
Vii stele pe tapet de seară,
Vise, copaci înmuguriţi,
Capricii moi de primăvară...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Sfintele Paşti

S-au scuturat de floare caişii
Şi lumea toată-i vis şi cânt,
Sub umbra ochilor albaştrii,
În ploaie, cad către pământ.
Plâng ploi de frunze-n fapt de seară,
Sunt, Doame, doar un ram plăpând,
Mă nasc întru căinţă vară...
Sunt fluture! Şi taină sunt...

S-au scuturat de floare caişii
Iisuse blând, te-aştept să vii,
La umbra ochilor albaştrii
În plâns recad în nopţi târzii.
Mi-aleargă pruncii iar la tâmple,
Iisuse blând, Iisuse bun,
De Tine lumea iar se umple
Şi vine Paştele acum...

Şi lumea toată-i numai cânt...
Şi lumea toată-i floare, vis,
Noi suntem doar un gol mormânt,
Tu, poarta care s-a deschis.
Azi alergăm la crucea Ta
Şi-n dulci îngenuncheri picăm,
Căci, vezi, am învăţat ceva:
Să ne iubim şi să iertăm.

Sub umbra ochilor albaştrii
Cad flori din ramură de stea
Şi-n ceruri se întorc sihaştrii.
Trec cerşetori prin viaţa mea...
Oh, Ţie, Doamne, ne supunem,
Prin fapte bune îţi slujim,
Nădejdea-n Tine noi o punem,
Căci numai astfel biruim.

În ploaie cad, către pământ,
Iubirile de Dumnezeu,
Trec îngerii şi Duhul Sfânt
În noaptea mea, în gândul meu.
Ducem păcate spre mormânt,
Poveri şi chinuitul trup...
Diavol împătimit, azi pleci
Călcând sfios spre Raiul scump.

Plâng ploi de frunze-n fapt de seară.
Prin spovedanii sunt iertat,
Greşala fiinţei mi-i amară,
Amar al inimii păcat.
Trec, râu de nesfârşite vicii,
Dar poticnit, mă-ntorc din drum.
Dă-mi Doamne, tainice suplicii!
Iartă-mi greşelile de-acum!

Sunt, Doamne, doar un ram plăpând,
O candelă arzând mocnit...
Cu toţii-avem acelaşi gând,
Dar drumul, câţi n-am rătăcit?!
Îngenunchem – altar de rugi,
Dar repetat, nedrept, greşim,
Căci suntem nesupuse cruci
Şi timpul vieţii-l irosim.

Mă nasc întru căinţă, vară.
Transcend de-acum spre Dumnezeu.
Cât mi-a fost viaţa de amară!
Şi drumul cât a fost de greu...
Te chem în lumea mea, Iisuse,
Vreau lacrima-mi să-ţi fie mir!
Ştergem veninul de pe buze,
Din suflet şi din gând! Amin!

Sunt fluture şi taină sunt
Caut candoarea lumii Tale,
Zadarnic om pe-acest pământ
Fără de rugi şi închinare.
Oh, în zadar aş fi altar,
De-ar fierbe-n mine neputinţa
De a mă naşte an de an
Prin Tine, eu, cu toată fiinţa.

Sunt fluture şi taină sunt,
Mă nasc întru căinţă vară.
Sunt Doame, doar un ram plăpând,
Plând ploi de frunze-n fapt de seară...
În ploaie cad către pământ,
Sub umbra ochilor albaştrii
Şi lumea toată-i vis şi cânt.
s-au scuturat de floare caişii...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai fac un pas

Mai fac un pas spre minus infinit
Şi răzvrătit mi-e chipul în oglindă,
Îmi pare, părul, azi, că mi-a albit
Şi-n păr, fulgi albi au început să prindă.

Şi-n suflet ning cu tăceri. De dor,
mi-s braţele o ramură de sticlă
Şi gheţuri dintr-odată mă-mpresor
Şi munţi de gheaţă-n urmă-mi se ridică...

Chiar dacă azi sunt un copac cu flori,
Voi fii un vis cu stele în privire
Şi pentru voi, prieteni iubitori,
Un zâmbet ca un strop de fericire...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ninsorilor la tâmple

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz.
Sub pleoape curge lacrimă de sânge
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz.
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele de blânde flori de măr
Şi sufletul de floare ni se umple,
De lacrimă, de stele şi de dor.

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Şi umbra revărsată spre apus.
Întunecarea tot mai tare strânge,
Iar cerul se surupă-n ploi de plâns.
Furtuni se nasc, se risipesc cu jale,
Amnar în noi se-aprinde repetat...
Voi mai lăsaţi ofrandă la altare,
Precum strămoşii voştri au lăsat!

Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz,
Deschis e parcă-n două emisfere
Şi s-au născut oceane pe obraz
Şi lumea-i împărţită-n două ere.
E noaptea, o ispită pentru noi
Şi ziua-i o oglindă-n care drama
Erupe şi se scurge-n ochii goi,
Etern unindu-şi cu tăcerea, teama.

Sub pleoape curge lacrim de sânge
Şi în adâncuri jaru-a încolţit,
Tăcerea strigă şi durerea plânge...
Copac în floare, am îmbătrânit!
Sunt tâmplele-mpietrite sub ninsoare,
Furtuni, de-acum, în suflet răscolesc...
Tăcerea strigă durerea doare,
Cei mulţi, cei dragi, de-acum mă ocolesc.

Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz...
Lumina în adânc se risipeşte,
Trec ca un vis, talaz lângă talaz
Şi alt ocean de valuri se clădeşte.
Brăţări de alge glezna mi-o cuprind,
Smaralde vii, pe coapsele tăcerii,
Ca o epavă, veşnic strălucind,
Înseninează noaptea învierii.

Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele tomnatice şi gri.
Bătrânii – vis şi cânt şi pietre scumpe,
Cuminte,-n tihnă, se vor risipi.
Trec mesageri, spre-a noastre frontiere
Şi nu se vor întoarce înapoi,
Lăsând în urmă clipe pasagere,
Cenuşa morţii şi-un concert de ploi.

Poemele de blânde flori de măr
Se sting tăcut în candela aprinsă.
O veşnicie mi-a apus în păr
Şi tâmpla de iubiri îmi este ninsă.
Sobor de stele în brăţări de vis
Mi s-au ascuns în suflet şi-n privire,
Căci de tristeţe, candela s-a stins.
Eu voi pleca, trecând prin nemurire...

Şi sufletul de floare mi se umple...
Un înger va zbura, iar visul meu,
Ca un gheţar, se va opri la tâmple,
Eu voi dormi, eu voi dormi mereu...
Pe braţe îmi vor creşte trandafirii
Şi îngeri se vor naşte în apus,
Aş da un ultimatum fericirii,
Dar fericirea-n suflet mi-a pătruns.

De lacrimă, de stele şi de dor,
Mă simt mai sus c-o treaptă peste lume.
De-acum sunt râu de miere curgător,
Poate-s necunoscutul fără nume.
De-acum "în vaduri ape repezi curg"
Şi Labiş este toc în călimară.
E viaţa o iubire în amurg...
Singurătatea a-nceput să doară!

De lacrimă, de stele şi de dor
Şi sufletul de floare ni se umple,
Poemele de blânde flori de măr...
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple.
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz,
Sub pleoape curge lacrimă de sânge.
Uitatul cer sălbatic şi turcoaz...
Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa florilor de liliac (dedicată Corneliei Georgescu)

E-un cer de flori de vis deasupra mea...
M-afund în amintire şi-n uitare,
Sub simple străluciri de catifea
Din pură şi violacee floare.
Deasupra voal de stele arămii,
Aici, un catafalc de liliac...
Într-un mărgean de noanţe viorii...
Oh, Doamne, parcă cel mai mult le plac!

E-un cer de flori de vis deasupra mea,
Cad pe mătăsuri, flori din diademe...
E-o violetă lacrimă de stea,
April ne-mbie cu alese semne.
Privesc din ceruri flori de liliac
Şi plânge liliacul din privire
Români uitaţi, din neamul geto-dac
Căzuţi din timpuri vechi, în nemurire.

M-afund în amintire şi-n uitare,
Mă pierd printre poeme viorii,
Redevenind aceeaşi sărbătoare –
Candoare-n gând şi-n suflet de copii.
Caut norocul iar printre petale,
În floarea albă,-mpăturită-n trei,
Apoi, un vis, alunec în uitare,
Trecând prin anii lungi, pustii şi grei.

Sunt simple străluciri de catifea,
Miros suav, clopotniţă de stele,
Când ochiul universului, concav,
Se-mpiedică de dulce mângâiere.
Nelinişti trec... Prohod de-ndrăgostiţi
Revarsă sentimentele în noapte.
Lucind precum copacii auriţi
De sărutări, îmbrăţişeri şi şoapte.

Din pură şi violacee floare,
Maramă, voal şi rochie ţi-am ţesut
Şi lumea toată azi e sărbătoare,
Iar eu, copac în floare, iarăşi, sunt.
Betea de liliac mi-apasă tâmpla,
De tine, iar mi-e gându-mpodobit,
În mine, purpurie, arde stânca...
Ce trainic şi ce simplu te-am iubit!

Deasupra voal de stele arămii...
Se stinge-n sfeşnic luna aurie
Şi cad din ceruri pleoape viorii
Peste grădina tristă şi pustie.
Copilăria-mi face semn să tac...
Ai apărut în vis ca în oglindă,
Iar eu sunt doar o lebădă pe lac,
O clipă ce spre ceruri se avântă.

Aici un catafalc de liliac...
Rănit mi-e gândul, sufletul şi pleoapa.
Rănit sunt eu... şi-nsângerat, dar tac.
O văd pe mama şi îl văd pe tata!
Stau tufele-nflorite... Nori târzii,
Ascund poteca dinspre liliac.
Doar tu iubito, numai tu o ştii!
Te chem în visul meu, te-aştept şi tac.

Într-un mărgean cu noanţe viorii,
Îmi prind haotic, iar, câte-o iubire.
Cu ochii-n lacrimi te aştept să vii,
Să-mi dăruieşti un strop de fericire.
Dar alte primăveri te-au zămislit
Şi chipul tău, în flori de liliac,
Pe o petală,-n noapte s-a ivit.
Ori poate eu cu dorul nu mă-mpac...

Oh, Doamne, parcă cel mai mult le plac
Florile albe, pline de candoare,
Şi eu sunt floare azi, de liliac
Şi zbor spre ţara soarelui-răsare.
M-ascund şi plâng în violete ploi,
Sunt un ocean de violetă stea.
Te chem, te-aştept, iubirea dintre noi,
Ca un ecou, în veci, ne va chema.

Oh, Doamne, parcă cel mai mult le plac!
Într-un mărgean cu noanţe viorii.
Aici un catafalc de liliac,
Deasupra voal de stele arămii.
Din pură şi violacee floare,
Sunt simple străluciri de catifea.
M-afund în amintire şi-n uitare...
E-un cer de flori de vis deasupra mea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă eminesciană

Pe chipul meu, în ochii mei,
Se-apleacă ramură de tei.
Luceferi iar coboară-n gând,
O "Cătălină" căutând.
Şi tremură pe lacuri iar,
Pierind cu fiecare val
Şi lumea toată-i vis şi cânt...
Coboară îngeri pe pământ...

Pe chipul meu, în ochii mei,
Se scutur florile de tei.
Mi-e braţul ramură de dor
Şi-n înălţimi adesea zbor,
Culeg nectar din ploi de stele,
La pământeni mă-ntorc cu ele
Şi ca un zeu, de zei învins,
Revin plângând în ploi de vis.

Se-apleacă ramură de tei...
Tu, salcie plângând mă vrei,
Să treacă râuri de cuvinte,
De mine să-ţi aduci aminte,
Să ţese luna-n tristă noapte
Cămaşă de iubiri şi şoapte,
Tu,-ncorsetat de ramuri fine,
Mereu să-ţi aminteşti de mine.

Luceferi iar coboară-n gând...
Aidoma unui mormânt,
Simt cum izbesc în mine şoapte...
Cad florile înmiresmate!
Cad lacrimi în letopiseţe
Când ochii tăi îmi dau bineţe,
Lumina-n cercuri se roteşte
Şi-n flori de tei mă pierd... Priveşte!

O "Cătălină" căutând,
Tu te-i întors înspre pământ
Şi-acum, Luceafăr, îmi zâmbeşti
Şi prin fereastră mă priveşti.
Şi-s singură-n cămara mea -
Mărgăritar de catifea.
Nu-s prinţi să-mi vină-n ajutor...
Doar tu, în limpezimi de dor...

Şi tremură pe lacuri iar
Luciri de stele... Tu, amnar,
Împins de negre gelozii,
Precum un zmeu la mine vii,
Dar m-ai trişat de-atâtea ori
Plecând cu stelele în zori
Şi-n răsărit eu am rămas,
Ca un străin, să fac popas.

Pierind cu fiecare val,
Uitând de-al timpului aval,
Amonte gândul ţi-l conduci...
Un cimitir fără de cruci
Împodobit cu flori de tei
Te-aşteaptă. Unde sunt acei
Gonaci ce te-au împins spre stele?!
Te-ai risipit fugar în ere...

Şi lumea toată-i vis şi cânt,
Un doliu încă fluturând,
Mormânt cu oasele-n osoar,
Pierind tăcut, val dupa val.
Zadarnic înapoi priveşti
Din lumea-n care poposeşti.
Nu poţi avea râvnitul pas,
Nici lacrima de pe obraz...

Coboară îngeri pe pământ
Cu ei iubirea aducând.
Tu iar, privind cu ochii reci,
Pe tocul geamului când treci,
Un paj de nicăieri ivit,
Eu am să uit c-am suferit.
Dar între lumea ta şi-a mea
Mereu un prag va exista.

Coboară îngeri pe pământ...
Şi lumea toată-i vis şi cânt
Pierind cu fiecare val.
Şi tremură pe lacuri iar,
O "Cătălină" căutând.
Luceferi iar coboară-n gând...
Se-apleacă ramură de tei
Pe chipul meu, în ochii mei...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă evadării în neant

Cu aripile scurtcurcuitate,
Nedrept, etern, mereu vom evada,
Precum un curcubeu trudind în moarte,
Sorbind din lume şi ultima stea.
Privirea-i smulsă încă din orbite,
În zbor de frunze îngeri se-ntrupează,
Sub fulgerele-aducerii-aminte
Alt univers, de-acum, se conturează.

Cu aripile scurtcircuitate,
Purtăm în suflet foc de Prometeu,
Spre a călca cu moartea peste moarte
Şi spre a ne-ntrupa cu Dumnezeu.
Ne naştem ploaie spre a fii oceane,
Ne naştem ramuri spre a fii copac,
Ne naştem veşnic răsărit de soare,
Spre a apune iarăşi peste veac.

Nedrept, etern, mereu vom evada
Din falsele, din marile imperii
Şi frate contra frate vom lupta
Din zorii zilei până-n faptul serii.
Sunt diavolii pe trepte de cleştar
Şi şerpi alunecoşi ne-apar în cale,
Iar noi, de-acum, al altui trup amnar,
Ardem tăcut spre-a lumina-n uitare.

Precum un curcubeu trudind în moarte,
În zborul spre lumină şi popas,
Aştept, amanar, în fiecare noapte
S-aprind făclia fiecărui ceas.
E viaţa noastră numai o scânteie
Arzându-şi dorul după veşnicii,
Uitatul trup de înger şi femeie,
Mereu uitatul zâmbet de copii.

Sorbind din lume şi ultima stea,
Înfometaţi de pace şi lumină,
Lumină poate nu vom mai avea,
Nici viaţă, nici speranţă şi nici tihnă.
La cruci mucegăite poposind,
Plângând un trup, al nimănui de-o vreme,
Oh, pământeni, noi ne simţim murind
În clopotul tăcerilor eterne.

Privirea-i smulsă încă din orbite
Şi orbi în suflet, căutăm odihnă,
Dar gândurile noastre-s răvăşite...
Se-ntorc tăcut spre facerea divină.
Ni-i viaţa astăzi un ocean de stele,
Ni-i viaţa astăzi un ocean de smoală,
În tocuri, în cuvinte-s peruzele...
Tăciuni şi jar, mâhnire-i în afară.

În zbor de frunze îngeri se-ntrupează,
În dansuri de lumini şi ametist,
Plăceri lumeşti oricine mai visează...
Se-aprinde-n zări materialul vis...
Se sting lumini, lumini se nasc şi plouă
Cu sentimente... Şi murim pe rând.
În zbor de frunze îngeri se-ntrupează
Şi plouă iar cu îngeri pe pământ.

Sub fulgerele-aducerii aminte,
În crematoriul timpului lumesc,
Te-aştept, te-aştept aici, te-aştept cuminte,
Învăţ în aşteptare să trăiesc.
Te-aştept şi-nmuguresc copac de-odată
Şi aripi îngereşti de-acum îmi cresc.
De aşteptare ştiu că-s vinovată.
Dar daţi-mi iarăşi dreptul să trăiesc!

Alt univers de-acum se conturează –
Proiecţii false pe un alb ecran...
Şi îngeri plâng... şi îngerii valsează,
Iar noi nutrim un plan spiritual.
Se sting lumini, se-aprind lumini... Cupola
Acestei lumi s-a-mbujorat de ger.
Şi ninge, ninge... În clepsidră, ora,
A-nsângerat sub dinţii de oţel.

Alt univers de-acum se conturează
Sub fulgerele-aducerii aminte.
În zbor de frunze îngeri se-ntrupează,
Privirea-i smulsă încă din orbite...
Sorbind din lume şi ultima stea,
Precum un curcubeu trudind în moarte,
Nedrept, etern, mereu vom evada,
Cu aripile scurtcircuitate.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere grea

S-a stins lumina-ntre pământ şi cer,
Întunecarea m-a cuprins deodată,
În viaţ orice gând e efemer...
Sunt flori de soare şi copaci de vată.

S-a desfrunzit polpoana unui nor
Şi-n labirint de vise se roteşte,
Timpii-oglinzi, de suflet, ca de-un gol,
S-au strâns... Şi val de vânt ne urgiseşte.

Să ne cuprindă tainicii fiori?!
Să ne ascundă-n luminişi de stele?!
Ne amintim de toate uneori...
De teamă, de iubire, de durere...

S-au descarnat furtună, vuiet, clopot,
De-al vieţii noastre şi-al durerii ropot...
Un ruginit ceasornic peste care
S-a abătut un vânt de remuşcare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa întoarcerii

Ne soarbe timpul clipele-napoi
Şi în furtuni eternul se arată,
Recad în umbre-arcadele de ploi,
Dormim tăcut sub o sprânceană mată.
Ne-adapă stele sufletul rănit
Şi ne mustesc din trupuri fructe coapte,
Suntem copaci ce gândul şi-au înfipt
În univers, între tăceri şi moarte.

Ne soarbe timpul clipele-napoi
Şi alergăm haotic, toţi odată,
Acelaşi drum, aceiaşi paşi în doi,
Minciuni şi suferinţă-i viaţa toată.
Furtuni se nasc în piepturi de granit
Şi valuri de mătăsuri diafane
Ne poartă către minus infinit,
Reinventând un petec de culoare.

Şi în furtuni eternul se arată,
Oglinda spartă-n ceruri se răsfrânge,
De vis şi amintire-s vinovată...
Ceru-i rănit! Din cer iar cuge sânge...
De timpuriu pământul e o rană
Şi în adâncul lui crescut-au maci
Şi nu există nici o îndoială
Că viaţa-are nevoie de un vraci.

Recad în umbre-arcadele de ploi...
Şi ne sărută lacrimă de verde,
Clepsidra am pierdut-o prin noroi,
Secundele se-ascund în albe plete.
Mustesc în vânt tăcute amintiri...
E-atâta dor şi plângere de şoapte,
În golul din adânc şi din priviri,
Eu rătăcesc ca un miop în noapte.

Dormind tăcut sub o sprânceană mată,
Am renăscut o aripă de soare.
Un înger de lumină se arată,
Venind tăcut pe-a timpului cărare...
Şi se surupă isul dintr-o dată,
Se-mparte-n emisfere colorate.
De alte lumi, e lumea separată
În viaţă, în iubire şi în moarte.

Ne-adapă stele sufletul rănit –
Balsam divin în limpezimi de mări.
Îngeri pe cerul fără de sfârşit...
E lumea astăzi ca un câmp cu flori.
Din ciutura cu amintiri gustaţi!
Să strălucească-n voi gutuia coaptă,
Vreau cu lumină să înseninaţi
Pământul tot, iubirea, viaţă toată...

Şi ne mustesc din trupuri fructe coapte
Şi cu aroma lor ne înfruptăm,
Dar cât suntem de naştere departe,
Temeri şi plâns şi vise repetăm.
Ne-ntoarcem amintire spre origini,
Murind tăcut cu fiecare zi.
În timpul nestatornic, fără margini,
Povestea în curând se va sfârşi.

Suntem copaci ce gândul şi-au înfipt
În timpul împletit cu-argint şi jar.
Am repetat iertarea şi-am iubit,
Am plâns cu stele, renscând amnar.
Destinul crud, în alte constelaţii
Ne-a permutat şi sufletul şi fiinţa.
Plecat-au pruncii, toţi cei dragi şi fraţii,
S-a stins lumina, s-a pierdut credinţa...

În univers, între tăceri şi moarte,
Se nasc furtuni de dor, de vis, de plâns.
Privim în cioburi de oglindă sparte,
Lumini ce-n alte timpuri ne-au sedus.
Suntem deodată ramură de stele,
Plecându-şi strălucirea pe pământ.
O clipă doar... o clipă de plăcere
În schimbul morţii noastre am cerut...

În univers, între tăceri şi moarte,
Suntem copaci ce gândul şi-au înfipt.
Şi ne mustesc din trupuri fructe coapte,
Ne-adapă stele sufletul rănit...
Dormind tăcut sub o sprânceană mată,
Recad în umbre-arcadele de ploi
Şi în furtuni eternul se arată...
Ne soarbe timpul clipele-napoi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de viaţă şi de anotimpuri

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Iubire de părinţi şi de Iisus.
Din prima clipă plângem, ori zâmbim,
Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Vise firave frământând pământul,
Nu ştim că vor veni amare seri,
Când ca o clipă vom zbura, ca vântul.

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Şi suntem fluturi albii de ninsoare.
Vezi?! Fiecare clipă ce-o trăim,
E-o neasemuită sărbătoare.
Sub flori de cais, sub plângere de tei,
Prin iarba încolţită, fluturi vii,
Vom trece-n zbor, o floare pentru-acei
Ce timpul li-i de a încărunţi.

Iubire de părinţi şi de Iisus –
Înţelepciunea apei de izvor,
O vor primi acei ce s-au ascuns
La sânul mamei cald şi protector.
Ce zâmbet cald! Prin râu de miere trec
Căutători de stele şi istorii...
Se strânge tot mai tare-l vieţii cerc.
Vlăstari de-acum, tăcuţi, aşteaptă zorii.

Din prima clipă plângem ori zâmbim...
Şi-aşteaptă vara rodul de lumină
Şi lan de grâne învăţăm să fim,
Părinţi şi fii, aceeaşi rădăcină.
Dar prinşi în joc de raze aurii,
Zburând sub soare puf de păpădie,
Rodind, vom pierde rostul de a mai fi copii,
Ne vom 'nălţa în viaţă în zmee de hârtie.

Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus,
Avem adolescenţa la picioare,
Copilăria noastră a apus
Dar suntem zbor de păsări călătoare.
Fără a ştii, deschidem altui timp
O poartă sângerie,-amăgitoare,
Ne înăţăm spre muntele Olimp,
Spre a putea fii stele căzătoare.

Rătăcitori prin micile plăceri,
Urziţi de fulger, tunet deopotrivă,
Uităm de vraja cipelor de ieri
Şi-n noi o altă lume se-nfiripă.
Suntem părinţi şi gândul ni-i matur,
Dar suflă vânturi reci dinspre amonte,
Suntem un fruct ce-a dat în pârg de-acum,
Însă în faţă ne aşteaptă-o noapte.

Vise firave frământând pământul,
De-acum o altă lume plămădesc,
Am plâns tăcut şi-am discuit cuvântul
Întinăciunii lutului lumesc.
Şi cute-adânci mi-au coborât la tâmplă,
Pe braţe ramuri goale. Descarnat,
Un gol adânc, un anotimp. O stâncă,
De boală şi de griji m-am cocoşat.

Nu ştim că vor veni amare seri,
Amurguri triste, ger şi lacrimi multe,
Nu ne vom mai întoarce-n primăveri,
Doar ierni de vieţne vor albi la tâmple.
Se stinge-n noapte candela... Mi-e somn,
Un son care aduce a uitare,
Iar timpul trece, trece uniform
Şi clipa doare, doare, doare, doare...

Când ca o clipă vo zbura, ca vântul,
O barcă rătăcind pe un ocean,
O flamură pierind în întuneric,
O lacrimă pierzându-te în val,
Cu moartea, într-un vals, spre nesfârşire,
Născându-ne a doua oară poate,
Atunci ne vom încrede în iubire,
Uitând de viaţă şi uitând de noapte.

Când ca o clipă vom zbura, ca vântul,
Nu ştim că vor veni amare seri –
Vise firave frământând pământul.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Ne înălţăm copaci spr cer, mai sus.
Din prima clipă plângem sau zâmbim,
Iubire de părinţi şi de Iisus,
Ne naştem primăvară,-nmugurim...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt... suntem

Sunt poem... suntem noi,
Poeme de vânt
Împărţite la doi,
Poeme de vânt
Coborând pe pământ
În tornade şi ploi.
Sunt tornadă – acoladă
Deschisă spre plus infinit...
Sunt ecoul fugit
Din mine, spre a te căuta
În poeme virgine
Sunt... sunt a ta.
Sunt tăcere şi sunt tic-tac-ul sângelui
Ce clocoteşte
În inima mea...
Sunt, eşti... goana spre stele
Sunt – ultima stea ce apune
În inima ta.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă fluturelui rănit

E-ntâia oară când am prins să zbor -
Un fluture pe-o aripă de nor,
În zborul meu flămând după lumină,
Cu aripi de argint şi muselină.
Şi m-am născut un fluture de soare
Sub pulberea de stele şi ninsoare.
Văd în zadar cum s-a deschis petala...
În pâlpâiri de foc se-ntoarce seara.

E-ntâia oară când am prins să zbor
Şi-am înţeles, nimic nu e uşor!
Ni-i viaţa noastră fluture în vânt,
Dar nu-n zadar ne naştem pe pământ.
Un rol universal şi sfânt îl are
Pe-acest tărâm, prin sine, fiecare.
Trăim spre-a ne-mplini făgăduinţa,
Iubirea şi speranţa şi credinţa.

Un fluture pe-o aripă de nor
Am fost adesea şi-am dorit să zbor.
În lumi pudrate cu luciri de stele
Miresme m-au furat şi-au dus cu ele
Mierea din lanuri, pacea din ogoare
Şi limpezimea stelei căzătoare
Ce-n legământ cu moartea, ca o noapte,
A coborât în unduiri de şoapte.

În zborul meu flămând după lumină,
Purtând ca voi, mereu, aceeaşi vină,
De a avea ce nu îmi aparţine -
Munţi de granit, vulcani, păduri virgine,
Oh, mi-am pierdut esenţa şi aripa mi-e frântă,
Mi-e sufletul în cârje, căci ţip în zarea mută
Şi soarbe-nsingurarea mâhnirea mea... Ridică
Un munte de durere în lumea cea de sticlă.

Cu aripi de argint şi muselină,
Cobor şi plâng... Sunt trepte de rugină
Ce scârţâie sub plânsul de sub gene.
De-aţi stăpâni întregul cer, cu stele,
Tot n-aţi avea dorinţele-mplinite
Şi tot veţi plânge... Însă luaţi aminte!
Ucide-n lumea asta ce străluce
Şi-ngenunchiaţi, osânda vă veţi duce.

Şi m-am născut un fluture de soare,
Uitând de strălucirea care doare.
Credeam în zborul meu... A fost să fie
Decât firav surâs de păpădie...
Nu m-am oprit pe frunze, nici pe creste,
M-am avântat spre culmile celeste,
Apoi însângerat, către ţărână,
Am poposit pe-a pruncului tău mână,

Sub pulberea de stele şi ninsoare
Am învăţat că, iată, se şi moare...
De-aceea rog să măsuraţi cu gândul
Şi visul şi mărirea şi pământul.
Iar ochiul tău de le-ar putea cuprinde,
Zborul să-ţi fie lent, să iei aminte
La zborul meu, la biciuirea sorţii,
Căci ruginite-s lacătele porţii.

Văd în zadar cum s-a deschis petala.
Pe aripi frânte, azi, se pleacă seara.
Ce rost, (vă-ntreb), de-acuma frântul zbor,
Când într-o clipă trebuie să mor?!
Ce rost puteri şi avuţii? Vezi bine
Chiar dacă lupţi, nimic nu-ţi aparţine.
Eşti în decor, o rană sângerândă,
Deci ia aminte! Nu pleca la luptă!

În pâlpâiri de foc se-ntoarce seara...
Străin pribeag, a ta să fie rana?!
Ce-ai adunat?! Ce rost în lume, dacă
Din pumnul tău nimeni nu se adapă?!
Câţi oameni i-ai hrănit cu-nţelepciune?
Vin prunci recolta vieţii să-ţi adune?!
Poate-ai trăit un fluture-n zadar...
Din drumul tău greşit te-ntoarce dar!

În pâlpâiri de foc se-ntoarce seara...
Văd în zadar cum s-a deschis petala
Sub pulberea de stele şi ninsoare.
Şi m-am născut un fluture de soare
Cu aripi de argint şi muselină.
În zborul meu flămând după lumină,
Un fluture-s, pe-o aripă de nor...
E-ntâia oară când am prins să zbor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa prieteniei

Un fluture spre ceruri alergând,
Etern, fără concesii, simplu, blând...
Prietenia de s-ar inventa
Eu ca un vis spre ceruri aş zbura.
Mi-aş face aripi moi, prieteni dragi,
Aş lua culoarea buzelor de fragi,
Sideful şi iubirea din lumină
Şi puritatea stelelor, divină.

Un fluture spre ceruri alergând
După polen, voi m-aţi vedea zburând.
Aş colinda cărările de stele
Să pun în cofa fericirii mele
Iubirea pentru voi – argint şi cânt
Din suflet, din privire şi din gând.
Aş lăcrima de-acum cu flori de tei,
Să retrăiesc prin voi, prietenii mei.

Etern, fără concesii, simplu, blând,
Să ascultaţi al sufletului cânt.
Nu vă-ntristaţi când nori pe ceruri sunt!
Prietenia-i spulberă c-un gând.
Am adunat cristal din apa lunii
Şi-am lăcrimat la tâmplele furtunii.
Acum sunt crater, sângerândă rană,
Un fluture cu aripă de ceară.

Prietenia de s-ar inventa
Un fluture, lumină, zâmbet, stea,
Aş fi din toate astea câte-un pic,
Dar vezi, sunt doar o umbră, un nimic.
Coarda iubirii a rămas un vis
Ce în tenebre, de dureri s-a stins.
Dar nu vă temeţi! Mă voi naşte iar
Şi mă voi împărţi la toţi în dar.

Eu ca un vis spre ceruri aş zbura
Cu vise luminând iubirea ta.
Aş da speranţe zorilor ce vin
Şi curcubeu aş fi, să ne unim
Prietenia-n fiecare clipă,
Speranţă – timp, aripă cu aripă.
Ca răsăritul să-l pictez cu sânger,
Am frânt în vis aripa unui înger.

Mi-aş face aripi moi, prieteni dragi,
Aş smulge floarea, frunza de la fagi,
M-aş înveli ca o mireasă-n ele
Şi fluture m-aş înălţa spre stele.
Aş ţese-n ceruri muguri de mătasă
Spre a rodi prietenia noastră.
Prietenia mea v-aş da-o-n dar,
Să fie vremii piatră de hotar.

Aş lua culoarea buzelor de fragi
Apoi v-aş săruta, prieteni dragi.
Cu braţele de ramuri împletite,
Altar să facem, pentru necuvinte.
Cum nu e vreme lacrima s-o spui,
Ascunde-o în adâncul ochiului.
Oh, legea sentimentelor rămâne
În pieptul tău brăzdat de răni, române.

Sideful şi iubirea din lumină
Le ţes pe aripi moi de muselină.
Prietenia-n stâncă voi sculpta
Şi pe vecie toţi mă veţi avea.
Lăsaţi aprinsă candela iubirii!
Ea lumina-va calea fericirii.
Val din dantele albe la piciare,
Pe braţe blândul răsărit de soare...

Şi puritatea stelelor, divină,
Prietenia, setea de lumină
Din ochi, din suflet, izvorâte-ades,
Din aripă de fluture-au purces.
M-am înălţat, un zâmbet de izvor,
În zborul lin şi ademenitor...
Vă las de-acum prietenia mea –
Un fluture cu străluciri de stea.

Şi puritatea stelelor, divină,
Sideful şi iubirea din lumină.
Aş lua culoare buzelor de fragi,
Mi-aş face aripi moi, prieteni dragi.
Eu ca un vis spre ceruri aş zbura
Prietenia de s-ar inventa.
Etern, fără concesii, simplu, blând,
Un fluture spre ceruri alergând...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă verilor cu ploi

Se-aude-n lumea-a ploilor strigare...
Mi-e sufletul un fulger rătăcit...
Cuminte, iar, străbat prin depărtare,
Căutător al vorbelor de-alint.
M-am încadrat, poem, în două spaţii,
Am devenit de-acum vioara-ntâi.
Când ca un vis mi-am irosit talanţii,
Ploaie, doar tu, mi-ai spus timid, "rămâi!".

Se-aude-n lume-a ploilor strigare
Şi ceasul s-a oprit în călimară.
Vezi?! Plânge cerul! Visele-s amare
Şi-n stele de cuvânt se întrupară.
Prin paşii mei, furtuni se nasc în mine,
Eu scriu în foc c-o aripă de ceară,
În umbre arămii mă-ntorc spre tine,
Căci parte sunt din tine, veşnic, vară.

Mi-e sufletul un fulger rătăcit,
Iar soarele e o gutuie coaptă,
În ochiul tău concav am poposit,
Opaiţ, pe norii vieţii agăţată.
Secundele mi s-au oprit la mal...
S-au înnecat în plângerea de stele.
Eu, ca un clopot, m-aş întoarce iar,
Nisip, în anotimpul de tăcere.

Cuminte, iar, străbat prin depărtare
Uitate căi... Şi plouă-n mine iar.
Mi-e ochiul un ocean şi ploaia doare
Şi-mi îngenunche plânsul la altar.
De-acum sunt printre gene risipită...
Un penitent al vieţii şi-al luminii.
Mi-e arşiţa pe buze-ntipărită,
Au încolţit în mine trandafirii.

Căutător al vorbelor de-alint,
Eu mi-am ascuns tăcerea printre maci
Şi-n mine ploi de crin au încolţit.
Tu, vară, mă priveşti, zâmbeşti şi taci.
Şi plouă astăzi, vezi, din ochii tăi...
Poate că-i o tristeţe fără nume.
Ţi-au înfrunzit copacii. Trişti şi goi,
Sunt numai ochii mei ăn astă lume!

M-am încadrat, poem, în două spaţii...
Terestru, sunt o rochie de mătasă.
Ceresc, spre cer, m-au înălţat bărbaţii,
Numindu-mă în gândul lor aleasă.
Pe sâni a izvorât un râu de frunze
Şi curge-n valuri moi de catifea.
Mi-ai lăsat, vară, un sărut pe buze...
Ne regăsim pe-o margine de stea...

Am devenit de-acum vioara-ntâi...
Aud strigarea timpului în mine.
Mă pierd precum un vis... Îmi spui "Rămâi!"
Şi vară, rătăcind, mă-ntorc la tine.
De plâns şi dor mi-s corzile unite
Într-un integru cânt al devenirii.
Dar că exist, nu-mi mai aduc aminte,
Ori poate s-au schimbat legile firii...

Când ca un vis mi-am irosit talanţii,
Doar tu mi-ai pus o lacrimă în palmă
Şi sărutări de vis mi-au dat bărbaţii...
Mă-ntorc la tine deci, iubită doamnă!
Altar de flori sub umbrele de stele,
Aşteaptă-n noapte-ngenuncherea mea,
Mă-ntorc la tine deci cât mai e vreme,
Şi ştiu, de-acum, că nu voi regreta.

Ploaie, doar tu, mi-ai spus timid, "Rămâi!"
Dac-aş muri în toţi, renasc în tine,
Nu pot fugi, căci sunt vioara-ntâi
Orchestra lumii s-antrupat în mine.
În labirinturi, verdele de jad,
Precum o mare-n flăcări clocoteşte.
Eu, vară, în adâncuri de-am să cad,
În mine moartea nu mai poposeşte!

Ploaie, doar tu mi-ai spus timid "Rămâi!"
Când ca un vis mi-am irosit talanţii.
Am devenit de-acum vioara-ntâi,
M-am încadrat, poem, în două spaţii.
Căutător al vorbelor de-alint,
Cuminte, iar străbat prin depărtare
Mi-e sufletul un fulger rătăcit...
Se-aude-n lume-a ploilor strigare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru alb

În calendarul nostru-i alb,
A nins în sute de poeme,
Mă-ndrept spre-al vremilor catarg,
Flamură-aprinsă de la stele.
Mi-e trupul jar şi taina vis,
Altar pe cântecul durerii,
Cu străluciri de jar am scris
Şi-am plâns înspre apusul serii.

În calendarul nostru-i alb,
A nins la tâmple de lumină.
Un sânger, pe un catafalc,
Rănit de-a timpului rugină,
În verbe albe de omăt,
S-a înrădăcinat cuvânt.
Şi dor ninsori cu noi cu tot,
De când ne naştem pe pământ.

A nins în sute de poeme,
A nins în toc şi-n călimară,
Împodobiţi cu diademe,
Lucesc copacii iar, afară.
Troiene lungi de adjective
Din cerurile sfinte ning,
Nu mai există-alternative.
E iarnă iar şi iar e frig.

Mă-ndrept spre-al vremilor catarg...
A nins la tâmple şi în noi.
Mi-am prins al zilelor şirag,
Mă-ntorc prin timpuri, înapoi.
În mine, focuri simt arzând
Şi sunt opaiţ lucind pe cer,
Rugină-n frunza tremurând,
Sunt o secundă de mister...

Flamură-aprinsă de la stele
Şi vatră altor veşnicii...
V-aştept aici! Am să las semne
Iar, pe copacii ruginii.
La tâmple, neaua îmi îngheaţă.
Trecuta clipă din clepsidră,
În moarte, fie-mi ca şi-n viaţă,
Candelă-aprinsă în firidă!

Mi-e trupul jar şi taina vis,
Sunt brad împodobit cu stea,
Colindă, poarta mi-am deschis,
Să fiu cu voi, măicuţa mea.
Din ceru-mpodobit cu flori,
Ninge în mine flori de măr,
În viaţă suntem călători,
În moarte, fluture în zbor.

Altar pe cântecul durerii...
În râuri, peştii de argint,
Aleargă înspre faptul serii...
La tâmple, alb de timp, smerit,
M-aplec şi îngenunchi. Pământul,
De dor, mi-e frate-n suferinţi
Şi plânge-n literă cuvântul,
Români, români nefericiţi...

Cu străluciri de jar am scris
Pe coala verbelor nescrise.
Întreaga viaţă este-un vis...
Şi oamenii trăiesc din vise...
Suflet pudrat cu fericire
De taină şi dumnezeiesc,
Ne naştem încă din iubire...
Eu în iubire-ncărunţesc.

Şi-am plâns înspre apusul serii,
Cu slove româneşti de dor...
Am plâns în seara Învierii,
Am plâns pe steagul tricolor.
Mi-e portul, ia şi opinca,
Iţarii şi ştergarul, nins,
De când eram doar atâtica,
Întâiul scut, întâiul vis...

Şi-am plâns înspre apusul serii,
Cu străluciri de jar am scris.
Altar pe cântecul durerii,
Mi-e trupul jar şi taina vis.
Flamură-aprinsă de la stele,
Mă-ndrept spre-al vremilor catarg.
A nins în sute de poeme...
În calendarul nostru-i alb...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce?!

Ce ploi?! Ce lacrimi?! Ce dureri?!
În evantai de liliac şi cânt de floare de cais,
În dans de lebede pe lac,
În nopţi de sticlă?! Sau în vis?

Ce vânt de nebunesc poem?
Pe portativ de albe stele;
Pluteşte ca un nufăr blând
Dumnezeiască mângâiere...

Dar ploi în sânge gri ţâşnesc
Şi sufletu-i rănit de fulger...
Pe pat gătit cu flori sânger,
Cu lutul, iată, se-nfrăţesc.

Şi fiinţa mea-i de-acum un tunet...
Ce ploi?! Ce lacrimi?! M-am născut,
Transcendental să urc spre mâine,
Să fiu condei de fapte bune
Şi să fiu pită de cuvânt...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă duşilor bătrâni

În râu de crini imperiali,
Sub margarete de lumini,
Mereu mai trişti, proverbiali -
Sunt ale noastre rădăcini.
Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Îşi duc pedeapsa de a fi
Şi trec etern strălucitori...
Şi trece fiecare zi...

În râu de crini imperiali,
Uitând de rostul lor de-aici,
Adorm, visându-se copii,
Nemuritorii mei bunici.
Şi flori de nea îmi cad în păr,
Lumină pentru mai târziu,
Sunt înger şi am prins să zbor
Pe cerul nopţii vioriu.

Sub margarete de lumini,
Privire învelită-n jar
Sunt ochii mei de lacrimi plini
Căci n-am să pot să vă mai am.
V-adăpostiţi în infinit...
Troienele de trandafiri –
O lume fără de sfârşit
Şi sfârtecate răni... şi spini.

Mereu mai trişti, proverbiali –
O arcă de visări pe cer,
Sub voalul timpilor amari,
Trec – o corolă de mister.
Bătrâni ce-n umbre au pierit
S-au revărsat - ocean de plâns.
Atât de tare v-am iubit!
Atât de repede v-aţi dus!

Sunt ale noastre rădăcini
Bătrâni cu tâmplele fierbinţi,
Păşesc de-acum pe-altar de crini
Şi dorm etern... şi dorm cuminţi...
Ni-i ochiul lacrimă de ploi
Şi plânsul lacrimă de jar.
Îmi sunt copacii trişti şi goi
Şi satul singur şi amar...

Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Bătrâni aleargă spre prezent.
Sunt îngeri risipiţi în zori,
Sunt stele pe un şevalet
Ce din clepsidra anilor
Au prins în fluturi de lumini,
Să zboare iarăşi din decor,
Printre bătrânii pelerini.

Îşi duc pedeapsa de a fi
Rană de dor, rană de vis,
Iubirea zorilor de zi,
Şi poarta către paradis.
Bătrâni, pe albul portativ,
Copaci sub timpi devreme morţi,
Un vis cu clipele la schimb,
Bătând zadarnic pe la porţi.

Şi trec, etrn strălucitori
Şi plâng bătrânii noştri iar,
Se sting sub jarul de ninsori
Sub ploi de plâns. Destin amar,
Ei s-au pierdut născând în noi
Vlăstari crescând spre transcendent,
Bătrâni plângând, la tâmple goi,
Cu suflet blând şi inocent.

Şi trece fiecare zi...
Şi infinitul ne-a furat
Bătrânii toţi, bătrânii fii.
Mamele triste ne-au plecat.
Mormântul alb, mormântul gol,
Regretul de a fi plecat,
Le vom purta în noi mereu
De-acum, ca orice vinovat.

Şi trece fiecare zi...
Şi trec etern strălucitori...
Îşi duc pedeapsa de a fi,
Tăcuţi, la tâmple de ninsori.
Sunt ale noastre rădăcini.
Mereu mai trişti, proverbiali,
Sub margarete de lumini,
În râu de crini imperiali.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă bătrânilor ce pleacă

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple,
E sentimentul arderii totale...
Atunci devii ocean de pietre scumpe
Şi ai întreaga lume la picioare.
Din înălţimi, cu gândul tău deodată
Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt...
S-au risipit bătrânii-n lumea toată
Şi parcă toate, toate s-au pierdut.

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!
Venită din istorii-am să revin,
Spre-a-ncununa cu umbra voastră zorii...
Să luăm cu toţii ultimul festin!
Să fluture cu îngerii deodată
Aripi de stele şi aripi de vis.
Iar noi, cei răstigniţi pe-a vieţii roată,
Să fim întâiul vers care s-a scris...

E sentimentul arderii totale...
Un in de pace şi un imn de dor.
Un steag de doliu flutură-n ninsoare,
Un suflet izbăvit, nemuritor...
Se-apleacă ramu-n ploi de rugăciune,
Pe-altare pică lacrimă de sânge
Şi prunci şi fraţi se roagă la icoane,
Iar Maica Sfântă şi Iisus ne plânge.

Atunci devii ocean de pietre scumpe,
Copil bătrân cu armie de lut.
Din tine toţi vulcanii vor erupe
Când vei porni spre cer cu Duhu Sfânt.
Atunci cenuşa noastră-n zări se-aşterne –
Un fluture cu aripă de nor,
Un râu de plâns, pierzându-se alene,
Răspuns la plânsul de tăceri şi dor.

Şi ai întreaga lume la picioare...
Cu fir de aur ia ţi-ai ţesut,
Te-ai înălţat din rădăcini amare
Şi-ai înflorit român pe-acest pământ.
Azi se apleacă cumpăna fântânii
Miroase pâinea aburindă-n vatră
Şi-ncercănate pleoape, dansul mâinii,
Din alte ţări, să te întorci, te-aşteaptă.

Din înălţimi, cu gândul tău deodată,
Coboară îngeri răstigniţi pe cruci,
De anotimpuri, de dureri, de soartă...
Al nimănui de-acum, tu te tot duci!
De-acuma glasul tău e o strigare
Şi plâns de ploi te cheamă în neant.
E un ecou, un imn de-nmormântare...
Spre alte lumi şi timpuri eşti chemat.

Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt
Bat la fereastra inimii bătrâne.
Îmbătrânim şi noi pe rând, pe rând,
Precum un fulger frânt în plecăciune.
Ne dor de răstignire,-n rugi târzii
Şi pleoapele de plumb. Şi gene grele
În alte lumi, curând, se vor zidi...
Cenuşa morţii va pica pe ele.

S-au risipit bătrânii-n lumea toată,
Străjeri ai morţii... Trupuri de granit
S-au strâns în cimitire laolaltă.
Tăcerea dintre ei s-a risipit...
Arhangheli, vin, cu targa lor de stele
Sufletul greu a-l înălţa în noapte.
Clepsidra, azi ascunde timpuri grele...
Ce vă aşteaptă dincolo de moarte?!

Şi parcă toate, toate s-au pierut
În hăuri insalubre,-ntunecate,
Voi ştiţi că în uitare v-aţi născut,
Dar n-aţi putea uita, căci nu se poate,
O clipă, timpul, să-l opriţi în loc,
Să alergaţi degrabă la altare,
Cerşind o picătură de noroc
Din valul cast al marilor oceane.

Şi parcă toate, toate s-au pierdut,
S-au risipit bătrânii-n lumea toată.
Coboară îngeri stranii... ploi şi vânt,
Din înălţimi, cu gândul tău deodată.
Şi ai întreaga lume la picioare,
Atunci devii ocean de pietre scumpe...
E sentimentul arderii totale.
Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţi de stele

Mai dăruieşte-mi iubirea mea
Nopţi de stele în vreme rea
Iartă-mă când uit de noi
Iartă-mă când dau înapoi
Când mă ascund în colţ de suflet
Să ascult al tăcerii cântec.

Iartă-mă că nu mă asemuiesc
Unei zeiţe cu chip pământesc
Şi jertfesc lacrimi de ploi
Când rămânem reci şi goi
Şi cerşesc singurătate
Când mi-e trupul plin de păcate.

Poartă-mi ochii plini de dor
Trage al porţii închis zăvor
Lasă sufletul să zboare
Când prăpastia îi la picioare
Până dincolo de nori
Cum făceam adeseori.

Nu mă alunga de lângă tine
Când mă rătăcesc de mine
Ştii că zi de zi renasc
În flori dalbe de damasc
Şi noapte de noapte pier
În stele stinse de pe cer.

poezie de Adriana Monica Burtea (3 martie 2016)
Adăugat de Adriana Monica Burtea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet

Suflet printre îngeri...
Dorm atâtea plângeri,
Plâns uşor.

Goana printre stele,
Plângeri efemere,
Dor de dor.

Clopot de lumină,
Trup trudind în tină
Şi-n pridvor,

Lacrimă de jale,
Cânt întru cântare,
Călător.

Primul drum spre casă,
Voaluri de mătasă
Şi tăceri,

Nimic nu rămâne
Pe această lume...
Triste seri!

Case părăsite,
Trupuri adormite
În pământ,

Viaţă trecătoare,
Dulce aşteptare-
În cerul sfânt.

Totu-i amintire,
Ape cristaline
Lin trecând,

Sufletul de piatră,
Faptele de faptă,
Alegând.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!