Si ochii asculta

e o nevoie de linişte din când în când
paşii noştri ştiu
marea îşi înghite valul
frunzele îşi odihnesc fruntea
privind tăcere deasupra
pescăruşi cu aripi ude
în tempera pictează doar strigăt pe cer
alb şi albastru fluturat de vânt
fluturii îşi tac zborul mereu

scoici uimite cu vorbe pe buze
în soare miroase a cuvinte moarte
tălpi desculţe le-afundă-n nisip
nimeni nu strigă
durerea se simte

azi tace…

câteodată timpul ne-apasă în piepturi clepsidre
secunde se scurg picături

doar mâinile îşi mai vorbesc între palme

doar buzele îşi mai înţeleg un sărut

doar paşi fără urme în mare
deschisă îşi scapă din valuri pe-al nostru
ne duce departe
ne duce…

e o nevoie de linişte din când în când

şi ochii au timpane
se-ascultă…

poezie de Lucia Firefly Popescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când vorbeşti

Când vorbeşti.. doar marea ascultă
încuiată într-o scoică.

Câd vorbeşti doar sirenele cântă
tânguios pentru cei plecaţi pe ape.

Când vorbeşti doar valul strigă durere
în spumă de alb jertfită pe mal.

Când taci doar paşii vorbesc
În urme sărutate de ape…

Când vorbeşti sau când taci…
doar fiinţa mai scapără-n apă
înnecată de lumina mişcătoare a valurilor,
prelungă umbră pe chipul mării...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (iunie 2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte

E linişte în casă,
Doar paşii mei
Îi dau acum viaţă
E linişte în jur
Doar vrăbiuţa
Ciripeşte
Într-un prun
E linişte în ochii mei
Doar gândul bun
Mai străluceşte-n ei

Atâta linişte
Mă doare...
Caut la soare
Alinare
Sunt eu şi el
În curtea goală
Şi vrea cu zâmbet
Să apară
În casa mea
Cea veche
De la ţară

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Marea mea, cu valuri repezi,
Şi cu pescăruşi în zbor
Într-o clipă efemeră,
Mă înalţ, şi-apoi cobor...

Marea mea, un vis albastru,
Cu catargele spre cer
În paharul plin cu apă,
Văd furtunile cum pier...

Marea mea, în plină vară
Pe nisipul ars de dor,
Trec doar paşii amintirii
Şi mă răscolesc uşor...

Marea mea, verde -albastră,
Mă petrec prin valul tău,
Vreau să-ţi fiu talaz şi soare,
Când e zbuciumul mai greu..

Camelia Cristea

Camelia Cristea

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere-n timp

Tac şi tac în liniştea din mine
Mereu, cum face floarea de Mac,
Suflă vântul, o scutură când vine,
Planează uşor, departe pe lac!

Sunt uitată-n gânduri- tăcute,
Amestecate cuvinte neştiute,
Pierdută, înot-n marea de cuvinte
Oare? De nimeni neştiute??!

Mintea are nevoie uneori să tacă
Pe când, viaţă numai de prezent,
Însă cuvintele, de DOR pleacă
Rătăcesc - cărări de tmp- orizont.

Privesc- n golul din tăcere
Este o mare linişte albastră,
Eter plăsmuit de vise efemere
Fantome privesc pe fereastră!

Taci minte-n tăcere... Taci?!
Barca mă plimbă pe nisip pustiu,
Vreau unde înfloreşte iubirea de maci
La răscruce de DOR, mereu să fiu!

poezie de Ileana Puşcaşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe

de ce mereu mergând pe drum
vorbesc tăcând şi plâng în gând
de ce lacrimi curg dar nu ajung
să stingă durerea unui om
de ce nu tac când pot să plâng
de ce-aş vorbi când atunci când zac
de ce doar zac pe cripta vieţii
aici nimeni nu trece
e frig şi e atât de rece
doar moartea petrece
nu ştiu cine sunt
de ce sunt
dacă mai sunt
doar merg şi plâng
şi uneori întreb în gând
dar oare până când...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare nu cresc trandafiri

Pe mare nu cresc trandafiri
ea nu încape în palmele mele
dar simt cum adâncuri
m-ascund în firave unghere
cu urme de petale crescute în carne
când soarele înoată prin nisip avid

În tâmple se înfig fugind în mirare
necruţătoare urme de sare

Pe mare nu cresc trandafiri
strigă c-o dor ţepii cu dinţi ascuţiţi
doar spuma se ridică şi cade
când valul fără noroc
se frânge în albul destin
ce o sărută lacom şi moare

Pe mare nu cresc trandafiri,
doar urme din pletele mele albastre
prinse-n zbuciumata vâltoare
cad sfărâmate în nisip
la picioarele tale
cerşind nemuriri...

poezie de Marieta Căprăruşi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exersând zborul în doi

Atunci când cobori în mine
eu fac paşi către cer
şi primăvara nu-mi mai încape în piele,
e ca o ţigancă ce vinde flori
la marginea drumului...
Numai tu ai un fel aparte
de a te rezema de inima mea
exersând zborul în doi
cu ochii închişi
şi mâinile fluturând
deasupra câmpului cu păpădii
ce-i trimit semne lui Dumnezeu.

Ştiu, tu mi-ai clădit în palme cuiburi de cuvinte
născătoare de ploi parfumate
după sânii cărora
îţi bei în tihnă paharul cu vin
spunându-mi că doar în buzele noastre
simţi din plin gustul unui ciorchine
de sânge aprins...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea spune multe

Uneori tăcerea spune multe,
Când nici în şoaptă n-am cum să-ţi vorbesc
Ochii tăi îmi cântă-n slove de cuvinte
Şi timpul stă pe loc atunci când te privesc,

Uneori tăcerea spune multe,
În odaia mea când singură eu stau
Iar visele-mi vorbesc atât de multe
Şi n-am la nimeni să le dau,

Uneori tăcerea spune multe,
Când cerul înstelat eu îl zăresc
Şi stele-mi vorbesc doar în cuvinte
Ce nu ştiu eu să le rostesc,

Uneori tăcerea spune multe,
Când eu la tine mă gândesc
Cum aş putea să-ţi spun fără cuvinte
Că doar pe tine te iubesc.

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Relax

Doar ochii tăi mă dor privind în altă parte
şi mâna ta mă doare când strânge ce se poate
şi paşii tăi i-aud când calcă depărtarea
şi te visez profund când între noi e marea

Când totuşi eşti cu mine le uit pe alte toate
şi aud cum respiri ţinându-mă în braţe
şi simt căldura ta cum cade peste mine
şi-atunci eu nu mă ştiu de cât îmi e de bine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versul şi tu...

versul meu nu trebuie înţeles
versul meu numai trebuie luat ca atare
înşirat între file ca o iarbă pe şes
şi pe el - numai tu la plimbare

versul meu nu-i nevoie nici să-l citeşti
doar ascultă cum picură vântul
şi dezbrăca-te din straiele tale lumeşti
şi respiră, respiră cuvântul

versul meu ca o ploaie ce toarnă mereu
şi te lasă cu firea uscată
dacă poţi savura şi ţi-a dat Dumnezeu
într-o lume de dânsul uitată

versul meu e un soare ce stă pe zenit
şi aruncă din colţuri de gură
când un zâmbet subtil şi puţin ostenit
când o eră învelită cu ură

versul meu ce nici singur nu-l ştiu
ce se duce, şi vine şi nu se mai duce
mereu lasă în mine când totul pustiu
când în tine nimic ce seduce...

poezie de Iurie Osoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-un răsărit de soare

un cavaler de tinichea
o mie de alte mori de vânt
şi doar o lance boantă
apoi
ca şi când aş putea picta timpul
între două inimi şi un zbor de libelulă
pe un cer oarecare
parcă niciodată de la un capăt la altul
doar atât cât îl pot cuprinde într-un curcubeu
dintr-o lacrimă aşez o mare la poalele munţilor
în faţa oglinzii albe dintr-o altă oglindă
strivesc sub pensulă toate valurile
să nu mai facă aiurea din munţi nisip
la urma urmei de banalitate nu a murit nimeni
până şi minunile ştiu asta

doar clipele care fac nemărginirea posibilă
sunt parcă din ce în ce mai puţin calificate
ca şi cuvintele acestea aşa de uzate
încât au nevoie de un miliard de repetări
pentru fiecare nouă lume albastră

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În infinitul infinitului cu umbre, doar eu

norii apasă verdele din iarbă cum
rotunjimea copacilor
umbra
nu ştiu câtă tristeţe poate fi
în firea lucrurilor însă ştiu că
am nevoie de linişte
puţină durere
maturitate
şi crez
ce simplă pare existenţa
mi-ar plăcea să mă prefac
într-o respiraţie
şi
din când în când să mă
reîntorc în mine
ca o ispită
fără promisiuni şi jurăminţi
unde iubirea e doar o iluzie
şi nimic mai mult

la urma urmei orice suferinţă
e un început de viaţă

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când dragostea nu e de ajuns

Când dragostea nu e de ajuns
ne îmbolnăvim de ziduri însingurate
când dragostea e împărtăşită
doar de la distanţă
ne îmbolnăvim de păpădii
de vânturi spulberate
nechemate de mori
când dragostea nu e de ajuns
corăbiile pleacă cel mai departe
aidoma gîndurilor sinucigaşe
parcă toţi peştii
s-ar întoarce să-şi afle odihna
în marea Sargaselor
chemările noastre presărate
cu lacrimile macilor
vor fi imense câmpuri ruse
cuprinse de dor
melci împotmoliţi în nisipul
răsturnat de valuri
auzindu-şi chemarea
fără aripi
ei au doar ecou
nu şi zbor
se simte aproape
glasul inimii lor

poezie de Radu Liviu Dan
Adăugat de Radu Liviu Dan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noştri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Şi se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viaţă viaţa-n muguri o clipesc.

Ochii noştri sunt în spaţiu porţi de cer şi anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire şi de soare,
De un timp golit în spaţiu, de un spaţiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetaşi într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârşite, raţiuni şi vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric şi de flori,
Trecem totul prin idee şi-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce ştiu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spaţiu grav, ocult.

Dar şi ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte şi trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinereţea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noştri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu ştiu să fie altfel, sunt ce sunt de când se ştie,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt aşa cum ştiu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminiţe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noştri se privesc.

poezie de Gheorghe Văduva (7 august 2015, Bucureşti)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele aiurea

abia mă recunosc în vremea precară
nu-ţi mai pot desena profilul
de vestală
cu degetul prin aer
nu mai pot să-mi adun de pe-afară
ţărâna udă înapoi în trup
cu mâinile goale
când gândurile mi le citeşti de pe fruntea
arborilor desculţi

paşii mei îmi sună străin
pe urmele tale
doar ploaia o simt personală
pe creştet
frunzele mă strigă aiurea
pe numele mic
când propria-mi umbră
m-aşteaptă în gară

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce, când e soare, eu văd totu-n ceaţă?
De ce, când e ceaţă, eu ard totu-n soare?
De ce fericirea n-alintă, ci doare?
De ce moartea-şi are rostul ei în viaţă?

De ce lumea bună e doar o... scursură?
De ce orizontul pe toţi ne-amăgeşte?
De ce floarea vieţii în noi se-ofileşte?
De ce fericirea nu lasă, ci fură?

De ce sufăr, oare, când altul iubeşte?
De ce iubesc oare propria-mi durere?
De ce m-asurzeşte clipa-mi de tăcere,
Când un val la ţărmuri prin ochi se topeşte?

De ce cred în visuri, când visul mă minte?
De ce nu-mi las somnul să-şi facă lucrarea?
De ce-mi este-aproape mereu depărtarea?
De ce nu-mi las dorul să treacă-n cuvinte?

De ce caut timpul în larg de oceane?
De ce stâmpăr munţii c-o lacrimă-amară?
De ce, doar prin lacrimi, un rău se repară?
De ce-mi bate pulsul din nou în timpane?

De ce eu am parte doar de uşi blocate?
De ce plec în lume pe cărări imunde?
De ce merg de-o viaţă şi n-ajung niciunde?
De ce toate-n soartă-s mereu ocupate?

De ce-mi umplu viaţa cu trăiri confuze?
De ce oare altul n-are loc de mine?
De ce îmi e rău, în loc să-mi fie bine?
De ce greu mă doare un sărut pe buze?

De ce-mi fug de mine când n-am ce-mi mai face?
De ce nu las timpul să treacă cuminte?
De ce tac, când totu-i potop de cuvinte
Şi nu îmi las dorul să sufere-n pace?

De ce n-am, la toate, răspunsuri valide?
De ce caut zarea prin zări fără zare?
De ce fac din noapte o rază de soare?
De ce iau din soare doar miezul fierbinte?

De ce scriu, în mine, doar pagini uitate?
De ce-mi ard în palme doar focuri de gheaţă?
De ce-mi prind destinul c-un capăt de aţă?
De ce mă lumină doar miezul de noapte?

De-aş şti de ce-s astea întrebări vitale
Şi de ce lumina în ochi se aprinde,
De ce îndoiala pe om îl cuprinde,
Aş fugi de mine, mi-aş pieri din cale.

De-aş şti de ce gândul cade iar pe gânduri,
De-aş şti de ce clipa se trece-n uitare,
De ce-n zorii zilei o speranţă moare,
Aş ieşi din mine, m-aş preface-n vânturi.

M-aş duce-n nisipuri ca un vânt de dune,
Aş iubi-ndoiala ca pe-o zână rece,
Aş trăi iubirea ca pe-un dor ce trece
Şi doar cu uitarea, uitând, aş rămâne.

Dar cum toate astea n-au vreo raţiune
Şi nu poţi prin viaţă s-alegi altă viaţă,
Arzi, prin suferinţă, globul tău de gheaţă...
Omul una face, gândul alta-i spune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cadou fără destinatar

Sufeltul meu
arată ca un cadou
pentru un destinatar necunoscut...
cunoscut...
Nu ştiu...
E acoperit de rugină
de când toţi au grijă doar de ambalaj.

Nu are garanţie,
dar nici termen de valabilitate...
Expira doar când nu mai ai nevoie de el...

Fără instructie,
are doar eticheta fragil...
îşi schimba culoarea
odată cu timpul.

Câteodată se aude
un sunet răguşit răcnind
din timida tacere.

Mi-aş fi găsit
demult liniştea,
dacă nu mi s-ar fi şters adresa
de atâtea lacrimi.

Ţes o pânză de paianjen
din dor necunoscut...
Din dor mut...

Aş vrea să mă smulg
din acest decor
în care sunt doar un cadou
împachetat...
pentru cine?

poezie de Anna Panovici din Sfârşit de Autograf (3 martie 2011)
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fă linişte, c-aşa ni-i legământul

Fă linişte! Pe bolta agitată,
Netulburat, Luceafărul clipeşte.
Stă Luna'n colţ şi liniştea-o iubeşte,
Parcă acum mai mult ca şi-altădată.

Fă linişte! Vreau să ascult pământul.
De la o vreme prea încet vorbeşte,
Nici nu mai ştiu dacă şi când zâmbeşte
Cu flori. Aşa precum ni-i legământul.

Fă linişte, nici marea nu se-aude
Ori am surzit, ori ea-i ne'nsufleţită
Că valul, nu-mi întoarce-ntr-o clipită,
Nici şoaptele, nici genele de unde.

Fă linişte! Vreau să ascult cascade
Şi limpezişuri, văluri neclintite,
Ce-şi află chip în chipuri aţintite,
Miraje reflectate în rocade.

Fă linişte! S-aud ce vis au munţii,
Atunci când stau cu capete în nouri,
Când veşnicia freamătă ecouri,
Şi înfrunzeşte, fix în miezul frunţii.

Fă linişte! S-ascult cum iarba creşte,
Neduşmănindu-şi gliile zvântate.
Ci dimpotrivă,'n verde alintate,
Cu maci şi margarete le'nrodeşte!

Fă linişte! De linişte-i nevoie
Dar parcă nimeni nu mai ţine seama
Că, şi'n morminte scormonim cu larma,
Născuţi de ei... nu'n buna noastră voie.

Fă linişte! Că n-o aud. Pe mama!

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătoarea lui C

Avem nevoie de această toamnă,
e linişte ca la început de lume
şi tu eşti tot mai tristă
ţinându-mă de inima ce bate
străină în univers.
Striveşte fructele moi
până când aurul curge,
nu trebuie să înţelegi nimic,
un singur val te poate ucide
şi nu te vei trezi în patul tău,
ai scoici în păr de atâta nelinişte,
e un coşmar cu iepuri fugăriţi
pe zăpada neagră,
câinele acela nu venise să ne muşte,
îşi dorea doar timpul nostru.

poezie de George Cătălin Cudalbu
Adăugat de George Cătălin Cudalbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Eu...! doar îmi citesc gândurile,
Sunt un fel...! e felul meu de-a fi!
E ca şi cum m-aş,, dezbrăca,, de...
De toate dorinţele din inima mea!
Îmi alung toate,, păcatele,, din...
Din sufletul meu fără de... vină,
Îmi alung... penele obosite...
Să-mi crească altele odihnite
De o altă culoare, de o altă... viaţă,
Aripi de curcubeu, pod peste...
Peste trupul meu, punte de legătură
Între pământ şi cerul albastru,
Cunună ruptă din lună sau din...
Din visele mele, din nopţi efemere,
Din norii de ploaie, din serile târzii!

Eu...! doar un pustnic în marea pustie,
Bob de nisip scăldat în rază de soare,
Arzând a pământ sub cerul flămând,
Renegat de la început, din început,
Alungat de vânt şi de pustiul din gând!

Eu...! mai mult căutător de cuvinte,
De gânduri încă nenăscute, de lume,
De mine şi de orizonturi pierdute,
De capăt de... lume, de... icoane,
Pictez bezmetic cu ochii tot stinşi,
Pictez cuvinte şi dorinţe pierdute,
Valul şi ţărmul, tot universul din...
Dintr-o Mare, dintr-o lume fără tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!