Fă linişte, c-aşa ni-i legământul

Fă linişte! Pe bolta agitată,
Netulburat, Luceafărul clipeşte.
Stă Luna'n colţ şi liniştea-o iubeşte,
Parcă acum mai mult ca şi-altădată.

Fă linişte! Vreau să ascult pământul.
De la o vreme prea încet vorbeşte,
Nici nu mai ştiu dacă şi când zâmbeşte
Cu flori. Aşa precum ni-i legământul.

Fă linişte, nici marea nu se-aude
Ori am surzit, ori ea-i ne'nsufleţită
Că valul, nu-mi întoarce-ntr-o clipită,
Nici şoaptele, nici genele de unde.

Fă linişte! Vreau să ascult cascade
Şi limpezişuri, văluri neclintite,
Ce-şi află chip în chipuri aţintite,
Miraje reflectate în rocade.

Fă linişte! S-aud ce vis au munţii,
Atunci când stau cu capete în nouri,
Când veşnicia freamătă ecouri,
Şi înfrunzeşte, fix în miezul frunţii.

Fă linişte! S-ascult cum iarba creşte,
Neduşmănindu-şi gliile zvântate.
Ci dimpotrivă,'n verde alintate,
Cu maci şi margarete le'nrodeşte!

Fă linişte! De linişte-i nevoie
Dar parcă nimeni nu mai ţine seama
Că, şi'n morminte scormonim cu larma,
Născuţi de ei... nu'n buna noastră voie.

Fă linişte! Că n-o aud. Pe mama!

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!