Rece pervazul

Cam verzi fructele
cam subţire cămaşa mortului
trebuia să-l îmbrăcaţi în haine mai călduroase.
Nimeni nu-l aşteaptă cu rugul aprins
sub cupola de ţărână.

Greierii au intrat în pământ
vara s-a dus
din toate părţile vin spre mine
lopeţi hârleţe de gropari.

Cam veche lumea, vă spun
cu mâna pe inimă
toate rănile se acoperă cu nămol şi alge vii
toate cuvintele se răzbună pe cei
care le-au rostit
încercând să ridice pe ziduri de carne
un drapel de culoarea adevărului.

Cam rece pervazul
cam prea devreme apune soarele
şi nimeni nu ştie câţi diavoli
urcă pe schele
să construiască un palat
din sticlă neagră.

poezie de Tamara Zub
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată avută Recunoaşterea Adevăratei tale Fiinţe, orice întrebare ca şi orice răspuns încetează, iar ceea ce eşti tu, cel adevărat; Tăcut Fiinţează. Odată ce entitatea gând-rădăcină falsă numită "eu" moare, cine să mai întrebe şi ce mai este de întrebat? Cuvintele pot răsări la fel de tăcute ca soarele, iar lumina lor va ilumina lumea, dar nu există nimeni care să vorbească, nimic de spus şi nimeni care să le asculte. Şi totuşi, ele vor elibera fiinţele care se cred ignorante din Maya, din ghearele încătuşării, la fel cum soarele te eliberează din ghearele întunericului. Nimeni nu face o astfel de iubire şi totuşi ea este mai vie ca viaţa şi este Aici în toate timpurile şi în toate epocile, dăinuind una cu veşnicia, ca veşnicia.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ucenic al adevărului

în preajma unei primăveri care acoperă pământul
cu graba cerută de toate păsările cântătoare
şi noi le aşteptăm
ne umplu plămânii cu lumină
nimeni nu poate să-şi scalde privirea
fără trăirea intensă a împlinirii bucuriei
toate zâmbetele care ne luminează faţa
ne dau simţămintele calde ale iubirii
în care mirese înconjurate de flori
sărută albul cu buzele roşii

eu sunt ucenicul adevărului
care-şi caută cuvintele în fântânile visului
cu toate sunetele în auz
noaptile din mine îşi pierd întunericul pe drum
şi dimineţile se nasc plutitoare
în ochiurile de apă ale răsăritului
în temple se rostesc rugăciunile zilei
cu evlavia mângâietoare de inimi
şi lasă piatra la locul ei hărăzit
să se îmbrace în simbolul trăiniciei
gânditoare până la înţelegera vieţii
până când îi va pune cruce
şi va păşi mai departe
prin deşertăciune
cu înţelegere.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna clipelor reci

Poate că zăpada va putea să şteargă,
În adânc de clipe, toate câte dor
Şi îşi va aşterne-n strat amăgitor
Albul ne-ntinării peste lumea largă.

Nimeni n-o să vadă clipele ascunse
În adâncul rece-al stratului de nea,
Nimeni n-o s-audă clipa ce plângea
Printre rugi de frunze veşnic nerăspunse.

Poate că, sub stratul ce se va aşterne,
Sufocată-n gândul unei îndoieli,
În sămânţa vie-a ultimei greşeli,
Frigul va pătrunde cu-ale sale berne

Şi, din întuneric, dintr-un somn de moarte,
Din pământul rece, nu vor încolţi
Urmele durerii – toate vor muri,
Nimeni să le ştie, nimeni să le poarte.

Va veni zăpada, cu poveşti să cearnă
Peste-o lume-n care viaţa bate-n piept
Şi-o aşteaptă, iară, să-şi reintre-n drept,
Cum a fost pe vremuri, cum n-a fost de-o iarnă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O insulă pustie

o umbră
o speranţă
spre altă întoarcere
aşa începe povestea

revenirea
la cele ce-au fost
o altă închipuire
toate îţi par cunoscute
tu doar le vezi de aproape
de aceea ţii focul aprins
ca un semn pregătit
pentru toate corăbiile
care vor trece
nu se ştie când
pe acolo
supărător e doar visul
mare pustie
şi papagalul neadormit
care cârâie mereu
în urechea aşteptărilor
tale
zadarnic! zadarnic!
pe tine
nu te aşteaptă
nimeni
acolo...

poezie de Vasile Gavrilescu din Starea de fapt (1996)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele pornesc toate deodată

când cuvintele sunt puţine
îmbracă haina păpădiei
ascunse sub alte cuvinte se multiplică
în tăcerea melcilor de grădină
neştiute făpturi
pierdute sub frunze căzute din toamnă
pornite la un drum bătut cu argint
în atingeri-explorări
oprite într-o mare de noapte

când pământul îşi ridică ochii verzi
în lumini
invadând trupuri-peşti în treceri grăbite
cuvintele
pornesc toate deodată
în zborul lor
descurcat dintre umbreluţe străvezii
din mijlocul pupilelor mari
nu-l poate nimeni opri începe în martie

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De fapt, toate femeile aşteaptă aşa, viaţa întreagă... Toate femeile, din toate ţările şi din toate timpurile. Aşteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului, în această transparenţă a apusului. Un bărbat cu privirea hotărâtă şi gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care aşteaptă necontenit. Iar cele care nu aşteaptă, sunt simple consumatoare de scrumbie sărată!

Andrei Makine în Femeia care aştepta
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măselele

nu
toate măselele mestecă tone de carne
nu
toate măselele ronţăie degete verzi
nu
toate măselele trag la măsea
nu
toate măselele sparg rare pahare
nu
toate măselele sunt de minte sau mentă
nu
singure ele măselele dor
nu
doar eu ajung pe-o măsea şi
nu
toate măselele mişcă smalţ tricolor

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate vin şi toate pleacă,
Ca orele spre mormânt,
Nimeni nu rămâne în loc,
Doar lăsăm în urmă o pată...
De trecători pe pământ,
Cu reveniri poate odată.

Valeria Mahok (5 septembrie 2020)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu se lasă minţit

A căzut o boare de adevăr peste cuvinte,
vorbele spuse nu se mai pot retrage,
rămâne tot mai puţin spaţiu de întoarcere.

Se impune totul printr-o lege nescrisă,
dar neîncrederea sporeşte tot mai mult,
nimeni nu se lasă minţit.
Ziua se urcă cu lumina pe schele,
ferestrele se deschid tot mai larg,

o neîncredere se ridică încet din genunchi.

Cine va sta în umbră să judece,
va şti să lase la urmă răspunsul
mult mai subţire decât se aşteaptă
şi mai străin decât noi, de întrebare.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clădirea cu obloane de sticlă

În clădirea veche cu obloane de sticlă
Timpul stă în loc de un secol
Şi nimeni nu mai intră pe uşa grea,
De lemn masiv,
Sculptată cu precizia unui vultur.
Praful trecut prin sită
S-a aşezat pe-ntregul mobilier
Şi toate încăperile au prins un aer greu,
Un aer cu aromă de trecut,
Unul ce-ar avea multe de spus
Mie, ţie, oricui ar sta să îl asculte.

Ea, clădirea cu obloane de sticlă
Poartă colateral găuri în pereţi,
Trecute gloanţe sângerii
Ce-n drumul meu le-am admirat zi după zi.
La colţuri a început a-şi decoji menirea
Şi câte-o ţiglă vişinie cade,
Spărgându-se-n milioane de bucăţi
Călcate de mine, de tine, de oricine-i dornic să le calce.

Anii apuşi s-au numărat pe degete
Şi au jucat mână de mână hora timpului,
Apoi s-au aruncat în foc, mistuindu-se.
Şi-aşa, clădirea cu obloane de sticlă
A încetat să mai existe.
Şi tot aşteaptă rece, amuţită
Pe cineva să-i mai arunce o vorbă:
Pe mine, pe tine, pe oricine...

poezie de Kevin Iovănescu (15 decembrie 2017)
Adăugat de Kevin Iovănescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, întuneric...

Întuneric din care m-am născut,
te iubesc mai mult decât iubesc toate focurile
care străjuiesc lumea –
pentru că focul creaza un cerc de lumină în jurul oricui
şi-apoi, dincolo de limitele acestuia,
nimeni nu mai ştie nimic despre tine.

Dar întunericul atrage spre el totul –
forme şi focuri, animale şi... pe mine;

cât de uşor le-adună pe toate! –
forţe şi oameni –

şi este posibil ca o mare prezenţă să se mişte-alături chiar acum.

Eu cred în nopţi.

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Paşti

La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.

Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velinţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasmă subţire.

Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maci

mi-am luat frica de gât şi am speriat-o
făceam mâncare pentru familia mea frumoasă
tot mai frumoasă
tot mai frumoasă da
în ciuda limbilor boeme şi a cârpacilor de zvonuri
am luat-o de gât şi s-a speriat de moarte
da, de moarte s-a speriat
şi de frică a intrat în tocătorul de carne
şi mie nu mi-a fost milă de frica mea
şi am dat-o la carne deşi putea avea salmonella
sau cancer sau altcevaaaaaa

apoi mi-am vopsit buzele cu roşu aprins
foarte aprins de urlau după mine ştii cum urlau
după mine toate genocidele toate
prozele şi toate altarele
şi nu mă durea nimic şi umblam liberă
printre aceste stări roşii ca buzele mele de femeie
care are cea mai frumoasă familie
şi nu ştie de frică şi nici frica n-o mai cunoaşte
pe ea atât de roşie ca o unitate inamică

în sfârşit! fricii îi era frică!
panica o trăgea de mânecă gândurile mele roşii
ieşeau din ea aşa cum razele intrau
prin lucarne
frica se obişnuise frica cerea visa mesteca
şi fuma carne
aproape devenise celebră
această frică a fricii mele şi nu-i mai păsa că n-o simt
se dădeau pe ea blănuri la schimb
aur epopei argint
se mânca la masa
celor mai frumoase familii din vechiul corint

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poruncile

Puse pe listă, le-am numărat: zece
Una mai grea ca cealaltă
Ochii, privirea, gândurile toate
Neliniştite s-au trezit, speriate.
Erau pe deal cinci mii
Fără femei,
Fără copii.
Când le-ai zis să ia şi peştele şi pâinea
Şi să le-o dea,
Au zis că n-au, că-i prea puţin,
Că orişicât ai încerca nu s-ar putea...
Câţi le-au citit,
Câţi le-au privit,
Câţi le-au gândit din foi
La număr nu sunt multe
Şi nici pe-o limbă ne-nţeleasă
Că’ncepe de sus, că’ncep de jos,
Eu nu le pot purta. Încercaţi voi!
Din mine ţi le-am pus în mână
La început erau din piatră moartă
Dar au făcut din mine piatră vie.
Tu-ai coborât pe deal...
Şi paşii mei şi paşii lor spre Tine suie
Şi când le-ai luat, în mână ţi-au fost cuie.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa

Îmi străbaţi toate drumurile,
mi te-ntinzi pală-n bărcile cearcănelor,
te ghemuieşţi în inimă,
o faci să tresară în zori cu bătaia celor dintâi clopote,
la masă când privesc spre pustiul scaun vişiniu, spre seară când devin nisip şi scânceşte
în mine un câine gata să se prefacă în lacrimă.

Eşti în mine ca un fâlfâit
necontenit de aripi.
Nu pleci niciodată, te întregeşţi de pretutindeni:
din ochiul fântânilor în care ne-am oglindit,
dinspre marea pe care o iubeşţi,
din munţii pe care ţi-am sărutat fruntea rece,
din cuvintele înţelese numai de noi,
din unghiurile casei unde lumina-şi mişcă păianjen
din ochii crengilor privite ultima oară,
dinspre străzile unde-ţi aud paşii,
tocurile grăbite să ajungă acasă.
Pe toate drumurile vii,
pe cele de pământ, şi de văzduh, şi de apă.
Eşti în mine şi-n afară de mine.
Dar nu poţi să deschizi uşa.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugul aprins

O apă de ploaie cu picuri grele, alungite -
aşa îmi apar vorbele tale.
În cuvinte se pune vulnerabilul în mişcare,
iubirea se pierde în moartea clipelor,
păsări pestriţe duc în cioc seminţe de vânt.

Unii îşi îmbracă hainele cerului,
gustă cu plăcere fructele;
de sub copaci nu se mai vedea pădurea.

Cuvintele se frig pe limbi de foc;
restu-i o ceaţă densă şi nu arde
decât rugul aprins
din inima ta.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimp in ceata

o să mă recunoască îmi spun
de parcă nu ne-am fi văzut niciodată
cu pădurile ascunse prin râuri
o să îmi prindă chipul de aer subţire
îmi va spune de anotimpul de ceaţă
în care se nasc iluzii

până atunci adun laolaltă amintiri pe sens interzis
încerc să aprind stele
de la o vreme îmi reuşeşte chestia asta tot mai des
de hârtie cu fitilul de gheaţă
adun cuminte literă lângă literă
s-ar putea să avem nevoie de toate cuvintele
tăcerea mea e cochetă se-mbracă în fir de mătase
culoarea albastră

nu vorbim despre fericire
case cu acoperişuri portocalii
surâsuri în plină lumină
cerul furat pe bucăţi

cu toate acestea, s-ar putea să mă recunoască
port cu mine toate semnele.

poezie de Bianca Goean
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre pe dale de burg

Îmi întortocheasem paşii peste dalele din burg
Încercând să intru-n ritmul inimilor deşirate
Când la dreapta, spre răscrucea cu iubiri abandonate,
Când la stânga, spre nimicul unde paşii toţi se scurg.

Prin tic-tacul lor frenetic, paşii mei, mânaţi de dor,
Îşi descătuşau dorinţe în zdrobirea de sub tocuri
Vechi de când creşteau ca iarba ce se transforma în blocuri
Dintre care se ridică praful zilelor ce mor.

Se-adânceau pe dale umbre din apusul răstignit
Pe o mare de sentinţe în alegeri disperate
Să se-nghesuie-n pustiul de adâncuri neumblate
Nici cu pasul, nici cu inimi care bat încetinit.

Şi, din toate câte urcă spre amestecul din cer,
Doar o singură dorinţă pare că se răzgândeşte,
Ca un vis ce, dintre toate, se răzbună şi-l trezeşte
Pe acela ce-l croise într-un bloc de cartier.

Se opreşte şi se miră: "Cum, spre ceruri, toate curg?
E atâta viaţă-n lume, când eşti suflet pe Pământ!
Cum să te ridici la ceruri, să fii sclav purtat de vânt?"
Şi-a plutit, uşor, dorinţa, către dalele din burg.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În căutarea timpului pierdut

atâta timp cât nimeni nu ne povesteşte
eu cred că moartea e un fel de-a spune te iubesc
şi înainte de a trece pragul,
privesc în urmă ca să mângâi timpul
şi să încerc să-i fur culoarea, gustul, greutatea

iubindu-mă vei şti că moartea nu desparte
dar nici nu pot să-ţi spun ce te aşteaptă

regretele sunt cel mai dureros bagaj
pe care n-are rost să-l iei la drum
păstrează chipuri, gusturi şi arome
pentru că toate astea te vor sprijini de-acum
şi-alături de iubire te vor ajuta s-accepţi

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aerul de la munte scânteiază în vreme ce soarele apune. Stoluri de păsări revin la cuiburile lor. În toate acestea există un adevăr fundamental. Dar atunci când încerc să-l explic, nu-mi găsesc cuvintele.

citat din Tao Yuan-Ming (427)
Adăugat de sorin
Comentează! | Votează! | Copiază!