Târziu şi inutil

Poeţii mari se nasc de tineri,
Şi mor în zi de sărbătoare,
Eu m-am născut cu mari reţineri,
Ofrandă clipei schimbătoare.

Dar am văzut lumina zilei,
În marţea zeului cu arme,
Cu zodiac sub semnul milei,
Nebun, trufaş, pe-auguste palme.

Şi m-am trezit în paradigmă,
Printre-arhaisme şi foneme,
Cu-a precursorilor enigmă,
Din forma fixă cu dileme.

Mult prea târziu şi fără noimă,
Când nimeni nu mai ia aminte,
Un inflaţionist prin doină,
Iubind mareea de cuvinte.

Să scriu, să tac, îmi e totuna,
Retorica-i izbăvitoare,
De n-as gândi c-asta-i arvuna,
Spre lumea cea nepieritoare.

Dar cui mai foloseşte versul,
Venit la ceasul de plecare,
Cum să cutremur universul,
Cu harul unui oarecare.

Nu-i versul bun mare scofală,
În cronicile partizane,
Ce seceră ca o rafală,
Creaţiile artizane.

Când poema contemporană,
Este ca modă definită,
Eu nu pot fi o curtezană,
În tagma lor cea izmenită.

Este târziu, ce mai contează,
Stau cu modeştii laolaltă,
Mă adâncesc în parafrază,
Metafora îmi fac unealtă.

Atâţi notorii şi iluştri,
Se-nghesuie prin Panteonuri,
Prea mulţi neghiobi, prea mulţi lacuştri,
Prin smârcul tern lipsit de tonuri.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea...

Prea-ntuneric, prea lumină,
Prea curată, prea sordidă,
Prea domoală, prea rapidă,
Prea codalbă, prea... hermină!

Prea înaltă şi prea scundă,
Prea tăcută, prea vocală,
Mult prea fină, prea imundă,
Prea proverb şi prea... zicală.

Prea dulce şi prea amară,
Prea calmă şi prea nervoasă,
Prea de râs şi prea şucară,
Prea tristă şi prea... haioasă!

Prea stinsă şi prea aprinsă,
Prea confuză, prea lucidă,
Prea sumbră şi prea distinsă,
Prea plouată, prea... aridă!

Prea şuie şi prea frumoasă,
Prea pe dungă, prea pe lat,
Prea departe, prea acasă,
Prea Arghezi, prea... Pillat!

Mândro, doru-mi să te poarte,
Prea curând sau prea târziu,
Când prea prea, când foarte foarte,
Când prin Rai, când prin... Pustiu!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce scriu epigrame?

Cum să las să-mi doarmă versul
Când mereu pe dos ni-i mersul
Cu atâţi veleitari,
Oameni mici în funcţii mari?!
Cum să nu scriu epigramă,
Cu atâţi neghiobi de seamă?!

hexagramă de George Budoi din Epigrame despre epigrame (16 ianuarie 2014)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul unei femei în vârstă

Prea târziu ai venit libertate
Prea târziu am putut călători
Prea târziu a plecat iubitul departe
o nouă iubire nemaiputând înflori

Pasul e mic, privirea în ceaţă
Sângele curge prin vene-ngroşate
Prea târziu ai venit libertate
Prea târziu am putut călători

Auzul slăbit, faţa ridată
Părul albit şi rărit
Sufletul gol, obosit
În zadar luna în fereastră mai bate

Prea târziu ai venit libertate

rondel de Letiţia Iubu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E târziu

poate prea târziu să cred
că îţi pui mâna sub cap
şi te rogi
să mă visezi
dansând
prin cameră
în timp
ce luna se aşază cuminte
pe podea

e târziu
poate prea târziu
să răsfoiesc prin cărţile tale
cu gândul că voi găsi
măcar un cuvânt
ce mă va învăţa
să te aştept
ca după orice vis

e târziu
poate prea târziu să cred
că dorm
lângă obrazul tău cald
şi din când în când
mă rosteşti
în şoaptă
odată cu Psalmii

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încrederea în sine însuşi e motorul oricărei isprăvi personale. De aceea există riscul ca timiditatea excesivă, retragerea plină de bun-simţ în faţa provocărilor vieţii, punerea permanentă în cumpănă a propriei tale persoane să termine prin a te livra unui "prea târziu", exact în clipa în care ai ajuns să-nţelegi că eşti făcut dintr-un aluat mai bun decât mulţi alţii. E prea târziu. Prea târziu ca să te mai scoli în picioare şi să te aşezi pe ceea ce de mult ar fi trebuit să însemne drumul tău. Acum, când l-ai întrezărit, nu mai are cine să-l parcurgă. Combustibilul – încrederea în tine – a venit când maşinăria care eşti s-a-nvechit, când nu mai răspunde comenzilor pe care ai vrea să i le dai.

Gabriel Liiceanu în Întâlnire cu un necunoscut
Adăugat de Razvan Ion Bulboaca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată nu-i prea târziu

Chiar venind cu lumina
grăbit spre înviere
bucuria-i creştea,

împărţea şi altora prin cuvinte
păstrând în gând iertarea.

Niciodată nu-i prea târziu
să fii cu inima uşoară
la masa cu bucate sfinţite,

preamărind cu iubire
în numele tău şi al mesenilor
pacea întru Domnul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orele vieţii

La ceasul crud al dimineţii,
Când pruncul e un boţ plăpând,
Ce este treaz când e flămând,
Instinctul este semnul vieţii.

La ceas de ziurel de ziuă,
Când e copilul tapetat, cu
Ochi mari, pictaţi de Ţuculescu,
E iscodirea prima piuă,

La ceas de ziuă, matinal,
Când e puberul un vulcan,
Cu cablul smuls din cabestan,
E nerăbdarea vârf de val,

Când ziua-şi deapănă fiinţa,
Adolescentu-i subjugat,
De cel mai omenesc păcat,
Si semnul vieţii e dorinţa,

La ceasul pârguit, de-amiaz,
Când e maturul demiurg,
Şi împlinirile decurg,
Succesul este viu şi treaz,

La ceasul moale, de siestă,
Când insul e un oarecare,
Pierdut în lumea asta, mare,
Blazarea este manifestă,

La ceas nehotărât, de cină,
Când omul prinde flori la tâmplă,
Nimica nu se mai întâmplă,
Şi semnul vieţii e rutină,

La ceasul leneş de culcare,
Când trupu-i plin de neputinţă,
Pe cât de gol e de voinţă,
Refrenul vieţii-i resemnare,

La ceasul ultim, al tristeţii,
Când miezul nopţii e zăplaz,
Când nu-i nici ieri şi nu-i nici azi,
Durerea este semnul vieţii,

La ceasul fără de culoare,
Când trupul trece în ţărână,
O altă ziuă se îngână,
Şi moartea e izbăvitoare...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiuni

Iartă-mă că sunt semnul de-ntrebare
din propoziţia ta
şi avidă de răspunsuri
îţi fur gândurile nerostite.
Iartă-mă că plec la drum
şi dornică de depărtări
îmi pun bagajul de vise pe umerii tăi.
Iartă-mă că menită să mă nasc vânt
şi visând la ocean
stârnesc furtuni într-un pahar cu apă.
Iartă-mă că m-am născut prea târziu
şi flămândă de viaţă
am să-nvăţ să mor prea devreme.
Şi... mai iartă-mă, te rog,
că-n mareea stârnită de sufletul tău
te-am rugat să mă ierţi.

poezie de Luiza-Adriana Grama din Risipitor de albastru (16 septembrie 2009)
Adăugat de Luiza-Adriana Grama
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci m-am născut târziu sau prea devreme

(desuetudine)

pe când îmi respirai ce nu mai cheamă
era o picătură-n zvon de ape
tristeţea care-ntreagă-i azi, să sape
în lacrima aceea criptă-n teamă

eram suiţi pe cerul de aproape,
privind lacustru văd doar unu-n ramă
acum, icoană proprie să geamă
singurătatea ce-n infern s-adape

păşind pe drumul plin de anateme
de mă tot plâng, lăuntric ţin ocări
căci m-am născut târziu sau prea devreme

te reaştept prin pustiite gări
dar de revii afla-vei doar blesteme,
eres în demonilor agregări...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Enigma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recviem

S-a dus dracului ţara toată,
Nici nu trăim, nici nu murim,
E-o criză clar de libertate,
Şi mult prea mult, e prea puţin.

Prea mulţi golani, prea puţini oameni,
Azi şi nimicul este prea,
Nu mai vine nimeni cu ziua
Şi nu se mai bea secărea.

Se duce patria de râpă,
Iar noi suntem şi proşti şi orbi,
Prea laşi să încropim vreo trupă,
Pe trădători să-i dăm la corbi.

Se duce patria cu totul
Şi noi privim ca pe la nunţi,
Fantome-n hora tricoloră,
De zimbri coborâţi din munţi.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zestrea cu mărgăritare

m-am născut cu versul în sânge
cu el am împlinit atâtea visuri
îmi este alinare când inima plânge
mă încurajează să înving abisuri.

versul e pentru mine o dragoste imensă
îl împart cu lumea ca pe o pâine
nu vreau răsplată nici recompensă
el îmi netezeşte drumul către mâine.

versul este stâlpul de care mă susţin
când furtuni nebune răvăşesc seninul
el mă creşte puţin câte puţin
prin miraj destramă suspinul şi chinul.

viaţa fără versuri ar fi mai săracă
sunt mărgăritare lumea să le placă.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

şi totuşi cred că m-am născut cu mine

nici nu mai ştiu
de când mă ştiu
sau poate
m-am născut
cu mine,
era tot noapte
vara'ntr-un târziu,
când bolta-şi poartă
stele la chipiu

nici nu mai ştiu
de port un nume
sau de sunt
zodie'n pronume,
mi-au pus în apa
de botez poeme,
să mă tot tulbur
prin trileme

nici nu mai ştiu:
am fost la şcoală?
sau ploaia clipei
m-a'nvăţat cuvinte?
vedeam sub pleoape
umeda escală
când poezia'n ochii
croia, veşminte

nici nu mai ştiu,
sunt eu? îmbătrânesc?
sau ridurile'n anii scurşi
le tot doinesc
povara trupului
prin vlagă o sleiesc
şi de la capăt
punctu-l pun
pe: te iubesc

poate că m-au lăsat
ca să mă nasc
s-ajung în pomul
vieţii mele vreasc
din câte oase
carne-aş vrea să-ţi fiu
c-am două mâini
şi sângele cu care scriu

privesc la rânduri
descifrând Lumina
sărut Iubirea
ce-a-nflorit retina
între poeme
irişii-i frământ
mă simt regină
chiar de-s om de rând

şi totuşi cred că
m-am născut cu mine
fiindc-altcuiva
i-ar fi prea greu
să-şi ţină mintea
trează'ntre ruine
şi sufletul în mâini,
de Dumnezeu

simt dor de viaţă
de-adieri de vânt
simt ploaia
şi natura'ntr-un Cuvânt
şi chiar de nu mai ştiu
de când mă ştiu
e-atât de bine...
că mi-e dat să-mi fiu!

şi totuşi cred
că m-am născut
cu mine

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pseudoretorică

Mereu eu mă întreb ce este viaţa,
Şi mă împiedic brusc de un răspuns,
Ca un patinator ce taie gheaţa,
Pe un asfalt de aisberguri străpuns.

M-am îmbolnăvit de viaţă prea târziu,
M-am îmbolnăvit fără speranţă,
Ca un canceros cu tenul străveziu,
De morbul dobândit fără chitanţă.

Ce patimă să car o permanenţă,
Un sentiment zbătându-se în vid,
Aromă emanând evanescenţă,
Din strălucirea ochiului lucid.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutarea a venit prea târziu... prea târziu... Uneori în viaţă toate vin prea târziu. Numai moartea vine întotdeauna prea devreme.

Zaharia Stancu în Ce mult te-am iubit
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem nedesluşit

Încerc să nu-mi pese
Când lumea-mi spune
Că nu înţelege poemul meu.

Încerc să-i ignor
Când mă critică şi-mi spun
Că versul nu-I de mine.
Cu greu mă abţin să nu zbier
Şi să nu plâng.

Dar ei nu ştiu că versul e viaţa mea;
Şi nici nu vor şti, nu le vor păsa...

Aud adesea: "Tu poţi mai mult!".
Ce vor să zică?
Şi renunţ, mult prea istovită, să le explic
Că versul nu-I al meu,
Şi nici al minţii mele.

Dar ce-aş putea să spun?
"Critică-mi creatorul!"
Sau "Critică-mi sufletul!"?

Ei nu-nţeleg,
Lor nu le pasă.
Şi ce păcat...
Căci sunt mult prea orbi
Şi mult prea surzi
Să înţeleagă poezia mea frumoasă.

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iaşul lui Eminescu

Prin Iaşul cu multă floare de tei
Parcă se aud şi acum paşii tăi
Iar banca, veche, pe care ai stat
E tristă, de-atâta aşteptat...

Tu, trubadur cu lira-ţi sfântă
Mai vin-o dată şi colindă
Toate cărările de prin Copou
Căci, Teiul tău are un ram nou!

Vino, mai dă o raită prin Ţicău
Te-aşteaptă şi acum amicul tău
Creangă Ion, să vă-ntâlniţi
Că aveţi multe să vă povestiţi!

Şi Plopii fără Soţ au mai crescut
Ne spun de câte ori, tu ai trecut
Când aşteptai nebun, de dor, pe ea
Şi ai fi vrut, măcar un semn să-ţi dea...

Dar, nu-i nimic, ţie îţi duc dorul
Codrul, ţara, neamul şi izvorul
Pe tine te iubeşte Universul
Aşa, cum tu ai scris şi ai iubit versul.

Iar când soarta, prea devreme, te-a învins
Şi timpul, prea repede, s-a scurs
Luceafăr viu, de-acolo ne priveşti
Prin Codrii de Aramă, tu trăieşti!

poezie de Lucia Guriţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

M-a obosit existenţa asta,
Atât de mult, atât de adânc,
De mă bagă-n mormânt!
Mă seacă, mă usucă!
Şi mă tot aruncă,
Ba-n cer, ba-n pământ!

Şi-ntre timp m-am trezit,
Cu tine-n gând, în lacrimă!
Te caut prin visuri, prin viaţă,
Pe-o alee, pe străzi, prin timp,
Şi... nimic!

Poate-i un zid între Noi!
Sau poate nici nu mai suntem!
Poate-i blestem!
Sau rătăcim chiar prin Noi!
Poate ne-am depărtat prea mult,
Şi-acum prea târziu!
Poate trecerea în nefiinţă,
Poate... o clipă!
O clipă cât o viaţă!

Sau poate-ntr-o... dimineaţă!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea târziu

Prea târziu pentru cântec şi dragoste,
Prea târziu, prea târziu chiar pentru vise,
Căci tu ai zăbovit prea mult pe drumuri,
Căutând chei la porţile deschise;
Pe creangă-n aşteptarea-ţi porumbiţa
A murit visând o întâlnire;
Prinţesa fermecată-n palatul ei
A dormit şi a murit fără iubire;
Iar inima-i tot flămânzea în timp ce
Aştepta să-i crească umbra mire.

poezie de Christina Rossetti din Ȋn aşteptarea prinţului, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă pot gândi la un mod mai bun de a salva această lume tragică în ziua de azi decât prin iubire şi râs. Prea mulţi dintre cei tineri au uitat cum să râdă, şi prea mulţi dintre cei în vârstă au uitat cum să iubească. Nu ni s-ar uşura vieţile dacă am putea învăţa cu toţii cum să râdem mai uşor de noi înşine şi cum să ne iubim unul pe altul?

citat din Theodore Hesburgh
Adăugat de Zenovia Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au murit poeţii

Vouă, celor morţi, arşi, împuşcaţi,
Vouă vă scriu, colegi din tinereţe.
Un torent de pământ se prăbuşi peste voi
şi freamătă - cu freamăt de plante.

E tăcere, nemişcare şi gol
Vârtejuri de pământ, pe jumătate stinse -
Unde este durerea - gurilor moarte
cuvintele să nu le lipsească -

Iată, deasupra, înalt, în trunchiuri
din voi crescute freamătă nopţi şi vânturi,
pentru gurile pline de pământ şi var
în zadar căutaţi cuvinte -

E târziu, prea târziu pentru încătuşate mâini
prin neodihnite furtuni, nopţile să le sfarme.
În zadar pe cei vii îi chemaţi
cu plânsetul şi vaietul vântului.

Târziu, e târziu. Se ghemuiră vânturile
pajişti adânci ademenesc, arome de lumi subterane,
mai departe trebuie să sap sub pământ, mai adânc
până voi ajunge la voi.

Prea târziu, deja e prea târziu. Trebuie să tac,
depăşit şi uitat. În ochi morţi
se clatină copacii şi cântătorii grauri.
Oarbe torente de pământ se rostogolesc, se rostogolesc

Risipiţi prin rizomi de ferigi,
în rădăcinile mestecenilor şi-n zmeurari sălbatici,
plutim tăcuţi, încotro, pentru ce?
mai departe, tot mai departe - - -

poezie de Tadeusz Borowski din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!