Tăcerea-i neprihănită poezie

Am prins glas, onorabili trubaduri,
daţi de veste regilor, prinţeselor, episcopilor, slujitorilor
şi cui mai pofteşte semeţia voastră
Vă voi recita tăcerea,
asemeni celui divin întins tenace pe veacuri,
căci tăcerea-i cea mai neprihănită poezie
iar voi sunteţi îndrituiţi
s-o ştudiruiţi cu îndelete
precum piratul harta spre comoara oceanului,
înainte de a vă împărtăşi înţelepciunea
celor care pictează pe cer un Cumulonimbus
în culori moarte ori acelora care se joacă cu verbul "a fi",
conştienţi că numai şi numai moartea
e menită să conjuge existenţa
sau celor convinşi că valorile incerte
şi mirodeniile lumeşti asigură trecerea peste Aheron.
Antrenaţi-vă deopotrivă ochiul pentru a cântări echilibrul fără a-l înlăcrima de ceea ce nu-l priveşte
îmbrăţişaţi iscoada, fredonaţi premise
şi dansaţi cu etica
concepeţi ideologii îndeplinirii rostului
şi-apoi minunaţi-vă de armonia efectelor apărute cascadă,
şi curcubeie, şi eclipse, şi prunci jucându-se grămadă –
toţi un zâmbet pe chip şi-o lumină,
căci ei sunt viitorul, mirajul ce urmează să vină
Pe mine îngropaţi-mă-n Calele
şi vă voi trimite un înger mai tăcut decât mine.

poezie de Roberto Kuzmanovic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea-i neprihănită poezie

Am prins glas, onorabili trubaduri,
daţi de veste regilor, prinţeselor, episcopilor, slujitorilor
şi cui mai pofteşte semeţia voastră
Vă voi recita tăcerea,
asemeni celui divin întins tenace pe veacuri,
căci tăcerea-i cea mai neprihănită poezie
iar voi sunteţi îndrituiţi
s-o ştudiruiţi cu îndelete
precum piratul harta spre comoara oceanului,
înainte de a vă împărtăşi înţelepciunea
celor care pictează pe cer un Cumulonimbus
în culori moarte ori acelora care se joacă cu verbul "a fi",
conştienţi că numai şi numai moartea
e menită să conjuge existenţa
sau celor convinşi că valorile incerte
şi mirodeniile lumeşti asigură trecerea peste Aheron.
Antrenaţi-vă deopotrivă ochiul pentru a cântări echilibrul fără a-l înlăcrima de ceea ce nu-l priveşte
îmbrăţişaţi iscoada, fredonaţi premise
şi dansaţi cu etica
concepeţi ideologii îndeplinirii rostului
şi-apoi minunaţi-vă de armonia efectelor apărute cascadă,
şi curcubeie, şi eclipse, şi prunci jucându-se grămadă –
toţi un zâmbet pe chip şi-o lumină,
căci ei sunt viitorul, mirajul ce urmează să vină
Pe mine îngropaţi-mă-n Calele
şi vă voi trimite un înger mai tăcut decât mine.

Din volumul de poezii "Cu tine capăt glas", de Roberto Kuzmanovic.

poezie de Roberto Kuzmanovic (2017)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea-i neprihănită poezie

Am prins glas, onorabili trubaduri,
daţi de veste regilor, prinţeselor, episcopilor, slujitorilor
şi cui mai pofteşte semeţia voastră
Vă voi recita tăcerea,
asemeni celui divin întins tenace pe veacuri,
căci tăcerea-i cea mai neprihănită poezie
iar voi sunteţi îndrituiţi
s-o ştudiruiţi cu îndelete
precum piratul harta spre comoara oceanului,
înainte de a vă împărtăşi înţelepciunea
celor care pictează pe cer un Cumulonimbus
în culori moarte ori acelora care se joacă cu verbul "a fi",
conştienţi că numai şi numai moartea
e menită să conjuge existenţa

poezie de Roberto Kuzmanovic din Cu tine capăt glas (5 aprilie 2017)
Adăugat de AnaM Oarga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lutul Sufletului

Am pus un zâmbet pe-o floare
Au trecut mulţi ani, el s-a uscat
Astăzi sădesc seminţe, nu ale mele
M-am înstrăinat, de mine

O căramidă roşie din trupul meu s-a dărâmat
I s-a furat lutul, înainte de-a arde
astăzi este fărâme
a rămas moartă-n mine
Ştiu numai de una, căci pe urmă am uitat
Oare câte mi s-au furat?
Aşa am rămas fără trupul minţii
Eu?
Suntem noi toţi!

Mă uit la televizor
iar
copacul îl văd cu rădăcinile întoarse
Aerul este oare pământ?
Putem fi înmormântaţi direct în cer?

Mi-a fost omorât păcatul
Nu al meu! Ci al celor care nu tresar
nopţile când nu au vise
Da! Nu au vise, căci nu sunt ca mine
Cu cărămizi nearse, pentru că mi s-a furat
Lutul Sufletului

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vopsitorii de întuneric

o gheară îmi strânge încet lumina
o sugrumă spre întuneric
o mână mi se agaţă cu disperare
dar numai se zbate
în mine nu vor să tacă vorbe nespuse
în cei fără dreptate răsăritul moare
la mica publicitate sunt numai anunţuri moarte
tăcerea cumpărată se zbate

nu le este ruşine
celor care au luat drumul întunericului
să se vopsească numai cu el?

poezie de Viorel Muha (iunie 2012)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este bine să tindem cu nerăbdare spre cele care nu sunt făcute şi nici nu este bine să ne dezgustăm prosteşte de care sunt făcute. Cel care doreşte mereu ceea ce nu face şi dispreţuieşte ceea ce face, nici nu se bucură de cele prezente, nici nu se mulţumeşte cu viitorul. Căci el abandonează înainte de a desăvârşi ceea ce începe şi înfăptuieşte înainte de vreme ceea ce trebuie început. Aşadar, este bine să fii mulţumit de binele propriu şi să sporeşti bunurile prezente cu cele ce vor urma, iar nu să le îndepărtezi în vederea celor viitoare. Căci schimbarea bunurilor este uşurătate, dar practicarea lor este virtute, şi căile celor care resping bunurile cele vechi în vederea celor noi şi ale celor care urcă de la bunurile inferioare la cele superioare sunt foarte diferite. Căci cine caută schimbarea este greu de mulţumit, aşa cum cine vrea să înainteze este plin de zel. Astfel, avansează în chipul cel mai drept cel plin de zel în vederea a ceea ce este optim, fără a fi dezgustat de ceea ce este doar bine, şi cine îndură mai întâi ca să ajungă apoi unde vrea la timpul său.

Hugo de Saint-Victor în Meditaţii spirituale
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doti, draga mea, sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare. Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale; să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noatre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri.

Radu Stanca în scrisoare către Dorina Ghibu (1951)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

replici din Sfânta Evanghelie după Matei, Predica de pe munte. Fericirile. Adevărata împlinire a Legii. - 5:43-48 de Sfântul Matei
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fii recunoscător celui care te-a vătămat, căci ţi-a oţelit voinţa. Fii recunoscător celui care te-a înşelat, căci ţi-a lărgit orizontul cunoaşterii. Fii recunoscător celui care te-a abandonat, căci astfel te-a învăţat că nu trebuie să depinzi de nimeni şi de nimic. Fii recunoscător celui care te-a doborât, căci astfel ţi-a întărit capacităţile. Fii recunoscător celui care te-a dojenit, căci astfel ţi-a sporit înţelepciunea. Fii recunoscător tuturor celor care te-au întărit şi te-au desăvârşit.

citat din Lin Kaiting
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când înţelepciunea se va sui la inima ta şi ştiinţa va desfăta sufletul tău, când buna chibzuială va veghea peste tine şi înţelegerea te va păzi, atunci tu vei fi izbăvit de calea celui rău şi de omul care grăieşte minciună, de cei ce părăsesc căile cele drepte, ca să umble pe drumuri întunecoase, de cei ce se bucură când fac rău şi se veselesc când umblă pe poteci întortochiate, ale căror cărări sunt strâmbe şi rătăcesc pe căi piezişe. Atunci tu vei scăpa de femeia care este a altuia, de străina ale cărei cuvinte sunt ademenitoare, care lasă pe tovarăşul ei din tinereţe şi uită de legământul Dumnezeului ei, căci ea se pleacă împreună cu casa ei spre moarte şi drumul ei duce în iad; nimeni din cei ce se duc la ea nu se mai întoarce şi niciunul nu mai află cărările vieţii. Drept aceea mergi pe calea oamenilor celor buni şi păzeşte cărările celor drepţi, căci cei drepţi vor locui pământul şi cei fără de prihană vor sălăşlui pe el; iar cei fără de lege vor fi nimiciţi de pe pământ şi cei necredincioşi vor fi smulşi de pe el.

Solomon în Pildele lui Solomon, Învăţătura înţelepciunii - 2:10-22
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul sfânt #10

Nu fi semeaţă, moarte, căci nu eşti ce se spune,
Chiar dacă mulţi te văd stăpână peste'ale lumii sorţi;
Acei pe care tu crezi că i'ai îngenuncheat nu's morţi,
O, moarte – cum nici pe mine nu mă poţi răpune.
Despre clişee – repaos, somn şi iarbă verde'n vale –
Numai de bine; noi, cei mai buni, aşteptăm sa vină
De la tine semnalul de plecare spre lumină.
Tu'albeşte oase, iar sufletul să'şi vadă de'ale sale.
Eşti sorţii, neşansei şi disperării armă,
Lucrezi cu'otravă, cu război şi boală;
Nu'ţi mai da aere, căci nu'i nici o scofală!
Vrăjile şi macul la fel pot să ne'adoarmă.
Trecuţi de somnul morţii, mereu noi vom trăi
Si nu va mai fi moarte; moarte, curând tu vei muri.

sonet de John Donne din Sonete sfinte, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deschidere

Fii tu un ocean de iubire!
lasă-ţi valurile să se izbească de
conştiinţa mea;
lasă-mă pe mine să fiu un catarg
neclintit în apa vie.

Fii tu ca o floare!
lasă-mă pe mine să fiu
ţărână udă ce te cuprinde
şi prinde viaţă
când vei înflori şi tu.

Fii tu ca un gând de vară!
lasă-mă pe mine
să fiu gânditorul
ce-şi pierde raţionalul
când pătrunzi în conştiinţa mea.

Nu îţi fie teamă
de tăcerea oceanului;
căci tăcerea complementează
glasul tău ce îl iubesc
şi îl ridică mai sus decât un catarg.

Nu îţi fie teamă de distanţa
dintre pământ şi-o floare,
căci şi florile îşi revărsa iubirea
prin petale asupra ţărânei
în semn de mulţumire.

Nu îţi fie teamă de vânturile
aprige ce te împiedică s-ajungi la mine;
gândurile ne-aduc doar moartea,
iar tăcerea minţii întru iubire
ne va aduce salvarea.

Eu te voi aştepta întru iubire.

poezie de Alexandru-Spiridon Voicilă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara asta nu-i a voastră!

Ţara asta nu-i a voastră,
Politruci de viţă proastă,
... E a celor care luptă,
Sătui de burta lor suptă,
De foame, sete şi câte...
Of, destine amărâte!

Ţara asta nu-i a voastră,
Politruci de viţă proastă,
... E a celor care n-au,
Şansă la viaţă, şi stau,
Prin spitale, aşteptând,
Moartea, însă până când?

Ţara asta nu-i a voastră,
Politruci de viţă proastă,
... E a celor care pleacă,
Şi haină de rob îmbracă,
Căci aici n-au nici o pâine,
Şi-i acră ziua de mâine.

Ţara asta nu-i a voastră,
Politruci de viţă proastă,
... E a pruncilor ce vin,
În urma noastră, şi ţin,
Mândri, steagul tricolor,
Vor viitor în ţara lor!

Ţara asta nu-i a voastră,
Politruci de viţă proastă...

E a celor care luptă!
E a celor care n-au!
E a celor care pleacă!
E a pruncilor ce vin!

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a părăsi această lume, aş vrea să împărtăşesc celor ce vor rămâne mai departe pe pământ, în condiţii tot mai puţin prielnice naturii umane, un adevăr la care am ajuns târziu, şi pe care nu-l pot păstra numai pentru mine. Aş vrea ca rândurile ce urmează să fie unele dintre cele mai convingătoare din câte am scris. Să spun ceea ce am de spus, ca şi cum aş vorbi despre unul din leacurile posibile ale cancerului. Dealtfel, despre cancer va fi vorba, un cancer al sufletului, şi despre posibila-i tămăduire.

Geo Bogza în Un paradis regăsit, Ca să fii om întreg
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profundă recunoştinţă

Dumneavoastră, celor care
Ne-aţi fost ieri învăţători,
Azi în plină sărbătoare
Vă aducem în dar, flori.

Totdeauna se cuvine
Să fim recunoscători,
Fiindcă patru ani de zile,
Ne-aţi fost buni îndrumători.

Sunteţi valorile care
Alte valori aţi creat.
Ani la rând, fără-încetare,
Cu mult tact ne-aţi educat.

Cu privirea voastră blândă
Peste noi v-aţi aplecat.
Mâna noastră, tremurândă,
Să scrie a învăţat.

Şi tot de la dumneavoastră
Cititul cărţii am deprins.
Spre viitor, o fereastră
Cu dragoste ne-aţi deschis.

Din lumină daţi lumină
Ca să creaţi noi valori,
Pentru-o lume mai senină,
Fără furtuni, fără nori.

Noi vom duce mai departe
Aşa cum ne-aţi învăţat,
Învăţătura din carte
Cu care ne-aţi luminat.

Profundă recunoştinţă
Pentrucă ne-aţi înzestrat,
Cu a cărţilor ştiinţă
Şi mintea ne-aţi luminat.

Să trăiţi întru mulţi ani!
S-aveţi multă sănătate!
Să rămâneţi peste ani
Tot învăţători de carte.

poezie de Dumitru Delcă (2 februarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl şi Isus

Singura nădejde vie
Numai Tu Isus ne eşti
Să intrăm în veşnicie
Sus în slăvile cereşti

Singura cărare sfântă
Numai Tu ne-ai arătat
Să ajungem sus la nuntă
Cu un suflet nou—curat

Nimeni Doamne n-a-ndrăznit
Să susţină ca şi Tine
Că eşti viaţa-n Infinit
Şi-o poţi da la orişicine

Cine ascultă şi primeşte
Sfânta Ta învăţătură
Şi mereu îşi curăţeşte
Viaţa lui şi-a lui făptură

Cel ce e nevinovat
De a lumii mari păcate
Şi-şi vrea sufletul curat
Depărtându-se de moarte

Prin credinţa ce ne-ai dat
În Fiinţa Ta Divină
Să cântăm neîncetat
Trăind numai— în lumină

Tu eşti singura Fiinţă
Ce-ai trăit pe acest pământ
De har plin şi de credinţă
Ne-ai vorbit de Tatăl Sfânt

Şi ne-ai spus că ne iubeşte
Şi ne vrea să fim ai Lui
Dacă omu-i dăruieşte
Inima din pieptul lui
........

Tatăl Sfânt ne-a înţeles
Grava nostră neputinţă
Şi pe Isus l-a trimes
Să ne-mbrace în credinţă

Astfel dar cine s-ncrede
În Isus Mântuitorul
Viaţa-n sine nu o pierde
Căci El e Izbăvitorul

Tatăl Sfânt ne dă odihnă
Doar prin jertfa Lui Hristos
Dac-o viaţă fără vină
Ne luptăm să trăim jos

Şi spre viaţa viitoare
Tot mai mult de aici privim
Spre Isus al nostru soare
Din inimă să-l iubim

Tatăl Sfânt ne înţelege
Şi ne ştie ce sântem
Ne scapă de foc şi Lege
Domn pe Isus de-l avem

Astfel dar cu bucurie
El ne dă împărăţia
Dacă noi în veşnicie
Trăim sfântă— curăţia

Cel Prea Înalt ne vrea curaţi
Fără pată— fără vină
De Hristos să fim spălaţi
S-avem parte de odihnă

Tatăl Sfânt doar l-a trimis
Pe Isus ca să ne ia
Să ne ducă-n Paradis
Viaţă sfântă să ne dea

Şi Hristos i-a dat onoare
Celui Sfânt şi Prea Înalt
Nimeni cum aici sub soare
Să-i dea nu a acceptat

Nimeni n-avea cunoştinţă
Pe Tatăl să în cinstească
Ca a Lui Hristos Fiinţă
Până-n patria cerească

Domnul Isus l-a-nălţat
Pe Tatăl mai sus de toate
Şi El l-a glorificat
Şi în viaţă şi în moarte

Căci Isus este iubirea
Şi tot ce s-a dăruit
El este neprihănirea
Celui care l-a primit

Pe pământul plin de ură
De păcat— nelegiuire
Doart a Lui învăţătură
Ne cere neprihănire

O viaţă în lumină
De Tatăl să ascultăm
Să trăim doar fără vină
Pururi cinste să îi dăm

Aşa Isus ne-a-nvăţat
Să fim sare şi lumină
Celui Sfânt şi Prea Înalt
Să-i dăm viaţa fără vină

La Tatăl nimeni nu poate
Să vină decât prin Mine
Eu sunt Uşa dinspre moarte
Viaţă pentru— orişicine

Cine ascultă şi păzeşte
Azi porunca Lui Divină
Pe noi iată ne primeşte
Căci viaţa-i o lumină

Eu cu Tatăl vom veni
Şi cu el Noi vom cina
Pe veci oaspeţi îi vom fi
Şi viaţă îi vom da

Tatăl Sfânt este mai mare
El e singurul stăpân
Ce puterea toată-o are
Veşnic pe orice tărâm

Numai El vremea o ştie
Şi timpu-i e cunoscut
Din a Lui împărăţie
Şi din tot ce s-a făcut

El decide— hotărăşte
Orice vrea în Univers
Şi pe oameni îi primeşte
După calea ce-au ales

Înaintea Lui se-nchină
Îngerii din ceruri toţi
Cel Prea Înalt e o lumină
Ce s-o vezi ca om nu poţi

El e punctul principal
Din imensul Infinit
Căci numai dup-a Lui plan
Tot ce este s-a-ntocmit

De la El pornit-au toate
Îngeri stele şi pământ
El e dincolo de moarte
Onorat şi pururi Sfânt

El a dat miez şi viaţă
Planului de întocmire
A tot ce azi se înalţă
Şi ne umple de uimire

Oriunde noi ne uităm
Şi în cer şi pe pământ
O splendoare larg-avem
Din lucrarea Celui Sfânt

Toate sunt doar inovaţii
Ale Celui Prea Înalt
Şi ele-i aduc ovaţii
Nimănui cum nu s-a dat

Glorie cinste onoare
Tatălui din cerul Sfânt
Pentru apmpla Lui lucrare
Ce-o vedem şi pe pământ

Cinste slavă şi mărire
Veşnică Celui Prea-Nalt
Îi cântăm cu mulţumire
Fie pururi lăudat

El e singurul ce are
Peste toate stăpânirea
Lumilor nemuritoare
E puterea şi iubirea

El pe Isus ni l-a dat
Viaţă nouă să ne fie
S-avem sufletul curat
Să intrăm în veşnicie

Tatălui cel Sfânt din cer
Îi aducem toţi onoare
Din lumea celor ce pier
Căci e Viaţă şi salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (11 mai 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învăţături cu voce fără glas

Tot ce-am tăcut la timpul meu se frânge,
Tăcerea n-are nume şi nici vârstă...
Inima e cea care le strânge,
Iar trupul e cel care le gustă.

Roade-nveşmântate în pământ murdar,
Cerul mi le-a dat să mă hrănească...
Şi a curs un timp pân' am ajuns la dar
Şi-am înţeles apoi că el o să mă crească.

Am fost o vină dintr-un neam nebun
Şi ispăşit-am vremuri infernale...
Dar dintr-un rău, Bine-am ştiut s-adun
Scriindu-mă prin ale vieţi jurnale.

Tăcerea mea e moartă când n-au rămas cuvinte
Şi trupul îmi vorbeşte când vocea n-are glas...
Fost-am peste viaţă de nunţi şi de morminte
Şi-am ajuns în ceasul care-a mai rămas.

Alerg spre sentimente şi ele mă doboară...
Sunt eu inveterată, sau ele prea haine,
Mă lasă fără haine şi-apoi îmi râd şi zboară...
Şi-am înţeles atunci, că nu-s decât decât ruine.

Chemat să îmi aducă o apă rece, grea
Duhul meu se-ntoarse rănit de omenesc...
Şi iar înţelesesem că n-am fost decât rea,
Tocmai pe el uitasem să hrănesc.

Durerea naşte vină, dar vina este Viaţă
Numai aşa te-apropii de Adevăr...
Ucide-ţi mândria trufaşă şi semeaţă
Şi vei gusta din al Vieţii măr.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (iunie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Enghidu

A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul Ghilgameş)

I

Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
Atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
Ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
Ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurtă trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
Şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
Puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
Căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
La moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
Niciodată atinsele de mine lumini,
Suava durere albastra-mi întind peste creştet,
Să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
Cu pietre, cu o dungă de mare,
Atât cât să-mi fie toate un pat,
Totdeauna neîncăpător gândului meu
În veşnică creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
Te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
Cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
Însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
Rănindu-mă,
Mereu împuţinându-mă, mereu murind,
Cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
Surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
Cărei alte dureri ai spus astfel?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
Ca pe o suliţă fără întoarcere,
Tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,
Gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
Să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
De pe o gură pe alta ca un rău nevăzut,
Căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?

III

Joc de treceri, mai iuţi, mai încete,
Pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
Arbori, pietrele şi râul,
Deasupra mai încetului meu trup
Atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
De funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
Şi după aceea.

IV

Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
Nimic nemaifiind, decât în ochii celor
Ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
Timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
Eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
Nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
În munţi, trecerea timpului,
Ştiindu-se singur,
Schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind
Cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
Mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
Mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
Auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
Stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
Fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
Sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
Mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
Îl privesc cum aş privi moartea, rareori
Uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
Şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
Bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
Privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
În sine celălalt dacă e,
Şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
De undeva stârnite, spre altundeva.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Dreptul la timp
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metafizică

Sunt lacrima celor ce n-am putut fi
râsul celor ce am ales sa fiu
sunt dorul lucrurilor
pe care nu le-am uitat
şi uitarea celor
ce n-au vrut să mi se-ntâmple
nostalgia a ceea ce am fost
speranţa celor ce vreau sa devin
iubirea pentru tot ce pot simţi

Sunt clovnul - mai liber decât regele
stropul lui DUMNEZEU
picurat peste un petec de viaţă
crucea pe care o mângâi în fiecare zi
mâna întinsă cerşind mai multă lumină
sunt versul rostit în mijloc de iarmaroc
sfârşitul fericit al propriei mele poveşti

Sunt tot ce mi-a fost dat să fiu
dincolo de ceea ce
am dorit sa fiu
şi n-am putut fi

poezie de Alina Beatrice Chesca (21 iunie 2006)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu, nu trebuie iubiţi cei sănătoşi, cei siguri de sine, cei mândri, cei mulţumiţi, cei bucuroşi – ei n-au nevoie! Ei primesc dragostea cu îngâmfare şi indiferenţă, doar ca pe un omagiu care li se aduce, ca pe o obligaţie ce li se cuvine de drept. Un dar care se adaugă altora, o podoabă în păr, o brăţară la încheietura mâinii, aşa socotesc ei dăruirea totală a altuia, iar nu drept raţiunea şi esenţa întregii lor vieţi. Numai celor pe care soarta i-a persecutat, numai celor tulburaţi, celor năpăstuiţi, celor nesiguri, celor lipsiţi de frumuseţe, celor umiliţi, numai lor le poţi într-adevăr ajuta prin iubire. Cine le dăruieşte viaţa lui, acela le oferă compensaţie pentru ceea ce viaţa le-a luat. Numai ei ştiu să iubească şi să fie iubiţi aşa cum trebuie să iubim – cu recunoştinţă şi modestie.

Henry Jaeger în Disperatii
Adăugat de Bernadeta
Comentează! | Votează! | Copiază!