Glossă de poveste

Povestea strânsă-n chingile din noi,
În viaţă, în iubire şi în moarte,
Ne prinde-n al durerilor şuvoi,
Ducându-ne prin lume, mai departe.
Respiră fapte timpul şi-ntr-o zi,
Cu gândul tău ei lumina, câmpie.
Mulţi vor zâmbi... Şi ce puţini vor ştii
Să-ţi şteragă-o clipă lacrima târzie.

Povestea strânsă-n chingile din noi
Într-un târziu va lumina amurgul
Şi două ramuri frânte, amândoi,
Întâmpina-vom iarăşi Demiurgul.
Ne vor striga, stăpâni pe ei, atunci,
Prunci şi prieteni. Slove şi peneluri...
Vom asculta eternelor porunci,
Împodobind prezentu-n mii de feluri.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Ne vo uni etern şi repetat,
Căci de acuma nimeni nu mai poate
Să ne despartă cu adevărat.
Vom lumina o flacără-n clepsidră,
Dar azi suntem sărut şi răsărit.
De-acum, icoana mamei duce-n tindă
Surâsul dulce-al pruncului iubit.

Ne prinde-n al durerilor şuvoi...
Iluzii, temeri, vise din belşug...
Tot mai îndepărtaţi de lume, noi,
Vom fii ca doi stejari arzând pe rug.
Şi rătăcind pe drumuri fără sens,
Pe căi necunoscute,-ndepărtate,
Când vom vedea că prea departe-am mers
Vom fii atunci, vom fii doar şterse şoapte.

Ducându-ne prin lume, mai departe,
Luând cu noi, o limbă moştenire
Şi portul drag, câmpii înmiresmate,
Datini şi legi şi versuri de iubire,
Vom trece ca un vis prin lan de miere,
Va ninge-n suflet floare de cais
Şi sub a lunii blândă mângâiere,
Vom adormi, căci lămpile s-au stins.

Respiră fapte timpul şi-ntr-o zi,
Vom fii cu toţi al ningerii poem,
Cărarea spre-napoi n-o vom găsi,
Vom rătăci pe trepte de blestem.
Tu vei veni în timp să ne petreci
Şi ne săruţi... Ne cerţi plecarea, iată!
Oh, ai uitat că-ţi aparţin pe veci
Şi de iubirea ta sunt vinovată?!

Cu gândul tău, vei lumina, câmpie,
Căci lan de maci privirea-ţi ne pătrunde.
Îmi dăruieşti o dragoste târzie
Ce de lumeasca ură se ascunde.
Îţi e lumina un buchet de flori
Şi crini au nins din ceruri pentru mine,
Cu tine-n suflet m-am trezit în zori
Şi fiinţa-mi, iar o regăsesc întine.

Mulţi vor zâmbi... Şi ce puţini vor ştii
Că suferim de-o viaţă din iubire
Şi suferinţa mea se va-nsuti...
De ingeri fi-va scrisă în psaltire.
S-a spart oglinda vieţii... În pustiu,
Însângerat mi-e ochiul, fericire
Şi încă te te iubesc, dar nu mai ştiu
Cum veşnic să te am, nemărginire.

Să-ţi şteargă-o clipă lacrima târzie
N-a ai venit nici vântul. S-a oprit
Pe patul de spital, la "Colentina".
De ce-a plecat?! De ce-ar mai fii venit?!
S-a stins ca-n alte dăţi, s-a stins lumina,
Este târziu şi doctorii-au plecat,
Iubirea-ţi este neîmpărtăşită
Şi nu există nici un vinovat.

Să-ţi şteargă-o clipă lacrima târzie?!
Mulţi vor zâmbi... Şi ce puţini vor ştii!
Cu gândul tău vei lumina, câmpie.
Respiră fapte timpul şi-ntr-o zi,
Ducându-ne prin lume, mai departe,
Ne prinde-n al durerilor şuvoi,
În viaţă, în iubire şi în moarte,
Povestea strânsă-n chingile din noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candelă aprinsă

dedicată lui Angelick

Sufletului tău lumină,
Căci lumina aparţine
Fiinţei ce, prin neodihnă,
Scrie versuri pentru tine...

Sufletului tău iubire,
Căci iubirea te înalţă
Un vulcan - roi de albine,
Dor de cântec şi de viaţă.

Sufletului tău doar pace,
Căci din ea răzbate dorul,
Dor de literă, ce-n arce
De lumini, veghează somnul.

Sufletului tău tăcere!
Viermii nopţii să n-atingă
Dulcea, blânda-ţi mângâiere...
Nu las candela să stingă!

Eşti etern lumina vieţii,
Dor de glie, tricolor,
Pentru tine-am scris poemul...
Ştiu de versu-mi, că-ţi e dor...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi reveni...

Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Să-mi pun pecetea sărutului patetic
Pe inima ta purpurie şi neobosită,
Aşa cum n-am ştiut s-o fac la timpul potrivit.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o viaţă mai veselă ca cea de-acum,
Să-ţi cânt în nopţile înstelate plină de fericire
Măreţia caracterului tău nepreţuit,
Mai ceva ca la orice curat început.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Să îţi slăvesc icoana vie înspre nemurire,
Iar din fapte măreţe să îţi ridic statui,
Că numai tu eşti armonia din lume,
Şi bogăţia omului de zi cu zi.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Acum, îţi pictez cu ochii minţii icoana din viitor...
Şi îmi promit să nu mai pierd o clipă falsă
când te voi reîntâlni,
Căci iubirea este divină!
Dumnezeu ne-a dăruit-o
Ca s-o putem dărui.

poezie de Valeria Mahok (31 august 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea asta

(mi-e frică de întunericul nopţii, pentru că sufletul vrea lumină şi lumina e iubire şi iubirea, e viaţă)

În noaptea asta, mamă,
Mă simt străină-n lume
Aş vrea să îţi sărut şi mâna
Şi să te rog să ţii lumina,
Că e târziu şi trece Luna.

M-aşez pe trepte lângă nori
Să-ţi fiu aproape, să-ţi fiu dor
Şi fulgi de nea îmi sunt iubire
Şi nu ştiu, mamă, de sunt bine.

Miresmi de cetină de brad
Şi clopote se-aud pe deal
Şi chipul tău între luceferi
Ca o icoană prinsă-n stele.

În loc de beteală ţi-aş prinde
Iubirea mea pe flori de sticlă
Şi lacrimi de dureri cântate
De ceteraşi porniţi prin sate.

Ce noapte tristă, mamă,
Dac-aş putea s-o trec uşor
Să fiu cu tine până mor
Şi să mă ţii mai mult in braţe,
Sub mângâieri, să uit de toate.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sărbători...

S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger...
Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer.
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri...

S-au dus şi sărbătorile... E iarnă
Şi au plecat colind... colindători
Şi au plecat românii iar din ţară
În zi de luni, la ora trei, în zori.
Şi-au plâns părinţi şi fraţi... şi-au plâns copii
Şi-au plâns soţii, prietene, amici.
Ei au plecat, oh, au plecat în lume,
Sperând să-nvingă greul de aici.

De-azi-noapte ninge şi e tare ger
Şi-n jur răzbate-atâta suferinţă!
Pe umeri cade lacrima din cer,
Cu mângâiere, pace şi credinţă
Porneşte timpul către înapoi,
Nici pruncii nu mai au copilărie,
Căci stau cu ei bunicii şi din doi
Părinţii-s doar într-o fotografie.

Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Departe-ntre străini muncind din greu,
O altă suferinţă îi adapă
Dar ei muncesc, muncesc, muncesc mereu.
Li-i ochiul încă lacrimă şi toamnă,
În sărăcie au trăit destul,
Vor să desfacă lanţul suferinţei
Şi să zâmbească celor dragi de-acum.

Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Căci n-au aici nici drepturi, nici dreptate
Şi pier tăcut, în altă lume pier
Atât de-nlăcrimaţi... şi ce departe!
Şi dacă ţara noastră va pieri
Prin oameni sărăcind, va fi o lege
Ce pe români din nou îi va uni
O lege ce-n curând îi va-nţelege.

Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine
Ne-ncrezători, flămânzi şi oropsiţi,
Sperând ca timpul, timpul cel de mâine
Poate-i va face-o clipă fericiţi.
Le trece viaţa-n muncă şi speranţă,
Sunt doar o biată lacrimă pe faţă,
Lumina fericirii e departe!
De cei din ţară-o viaţă ne desparte.

Oh, mulţi nu ştiu ce timpul le-o sorti,
Nu ştiu nici când în ţară vor veni
La-nmormântări, la nunţi ori parastase...
Ţara cu toate ale ei, frumoase,
Nu îi va mai cunoaşte... Sunt străini -
O floare ce-a crescut prin mărăcini.
De-atâta dor de toţi cei dragi, mereu,
Să fie-aproape, cât va fi de greu!

Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine...
Nu ştiu ce râuri lungi de suferinţi
Le vor uda uscatul colţ de pâine,
Le vor spăla uitate suferinţi.
O mare de români plecaţi din ţară,
O ţară care i-a uitat. Români,
Viaţa-ntre români nu e uşoară
Şi-n ţara noastră ne simţim străini.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Câţi dintre ei se vor întoarce-acasă
Sătui de chin, de gustu-amarei pâini,
Sătui de moarte şi sătui de viaţă.
Câţi vor putea pământul românesc
Şi grâul cu neghină să-l sărute,
Ca în opinci şi-n portul strămoşesc
Să joace pe câmpie, pe-ntrecute.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine.
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Pleacă copii în ţări străine, mamă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger,
S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfat

Să purtăm în suflet cântec şi lumină!
Căci murind, prin moarte, iar vom învia,
Prunci întru născare, facere divină,
Dragoste şi pace, fluture şi stea.

Fericiţi şi liberi, ca un râu de stele,
Colinda-vom lumea către asfinţit
Şi ne vom întoarce, călători în lume,
Către cei pe care veşnic i-am iubit.

Când la tâmpla lunii, iarăşi, trandafirii,
Lacrima-şi revarsă - rouă de iubire,
Vom pătrunde poate, tainele-omenirii,
Vom găsi în moarte,-un strop de fericire...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deschide-mi uşa

E timpul când colinda dulce îşi cântă lerul
Cum ciocârlia înspre cer şi-înaltă trilul său...
Doar pentru mine cerul astazi şi-închide poarta,
Mantia norilor mi-ascunde astăzi dorul greu.

E seara sfântă de colinde, dar ce durere-n suflet,
La tine la fereastra, colindul am venit să-ţi cânt.
Colinda strămoşească, la fel ca lacrima, azi curge,
Căci astă seară plâng, amar îmi este sufletul...

Azi bucuria mi-e departe, tristetea-n inimă apasă,
Tot mai amar şi mai sărac, Crăciunul este fară tine.
Primeste-mă în casa sufletului tău, mi-e frig iubire,
Cu caldul braţelor, cuprinde-mă, că-mi este dor...

Nu vreau să plâng în astă seară, e seara lui Isus
Dar cum să fac? Tu eşti departe, doar gândurile, nu ajung.
Doar amintirile-s la tine, alintă-le cu glasu-ţi lin;
Tristeţea să-mi alungi, la piept să mă cuprinzi.

Deschide-mi uşa, să te colind în astă seară am venit,
Lumina sfântă de Crăciun, îmi poartă dorul ce mă arde.
Că nu mai ştiu demult, ce este aceea sărbătoare...
Nu ştiu nimic fără de tine, cât imi doresc a fericirii cale.

Fii tu steluţa mea albastră, pe cerul nopţii mele triste;
Lumina în inima tu să-mi aprinzi, să ştiu că nu visez.
Când magii vor porni, cu daruri, în drum spre Betleem,
Şi-or ninge fulgii reci pe suflet, spre cer o să privesc.

Tu ştii cât îmi doresc să fiu acasă, de ani de zile nu ajung,
Şi sărbătorile-s amare, departe de tot ce nu-i român.
Te-aştept in visul meu de noapte, de mine tu să-ţi aminteşti
Şi poate te transformi în moşul, ce poartă daruri azi la toţi.

Dar mie daruri nu-mi aduce, fii darul meu, de poţi
Tu inima să-mi porţi iubire, să am pe lume azi un rost.
Când îngeri cânta-n ceruri fericirea, că s-a născut Hristos,
Eu plâng... şi cânt colinda tristă, căci ştiu că mă aştepţi.

poezie de Maria Nedelcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa vieţii şi-a morţii

Stele cad în palma noastră,
Viaţă – puf de păpădie,
Viaţă, pasăre măiastră,
Apă moartă, apă vie...
Când aproape ni-i plecarea,
Sufletul-clopot se zbate,
Nu ne-aduce alinare
Plâns de viaţă, plâns de moarte.

Stele cad în palma noastră –
Vise moi de blândă stea,
Printre gene de lumină
Altă cale vom afla.
Labirint în armistiţiu,
Timpul prin între tăceri,
În clepsidra ruginie
S-au pierdut atâtea veri.

Viaţă, puf de păpădie
Clipă – aripă de ceară,
Apă moartă, apă vie,
Viaţa-n clipe se măsoară.
În clepsidră timpul curge –
Râu de miere şi pelin,
Timpul în aval se scurge
Şi la tâmple toţi albim.

Viaţă – pasăre măiastră,
Suflet fremătând de dor,
Val pierind în marea-albastră,
Taină, vis, zbor de cocor,
Peste umbre, în ninsoare,
Te ridici, fluture alb
Şi te pierzi în depărtare,
Un străin – uitat catarg.

Apă moartă, apă vie,
Cânt, durere, împăcare,
Năruită reverie,
Viaţă, cauţi înălţare.
Braţe reci de umbre stranii
Scormonesc identitatea,
S-au dus clipele şi anii,
Într-o clipă vine moartea.

Când aproape ni-i plecarea –
Pâlpâire trecătoare,
Nu mai regăsim cărarea
Către viaţă, către soare.
Ca o mantie de gheaţă
Ne-ncunună albe plete,
Totu-i trecător în viaţă,
Totu-i plâns şi răni, regrete...

Sufletul-clopot se zbate,
Mierea curge-n ochi de sticlă.
Călători trudind în noapte
Trup de stâncă ne ridică.
Toate-n viaţă-s trecătoare!
Albi la tâmple ne trezim
Şi bătrâni copaci în floare...
Vânturi aspre-n noi oprim...

Nu ne-aduce alinare
Nici lumina, nici iubirea,
Nu vom mai găsi cărarea...
Care oare ni-i menirea?!
Nori sălbatici pe sub pleoape...
Tremurând, gene-n furtună...
Pruncii-n grabă-or să ne-ngroape.
Dragii noştri, noapte bună!

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Cântec lin, cântec de dor,
O secundă ne desparte
De iubirea tuturor.
Stânci la margine de lume,
Cruci la margine de drum,
Fără rost şi fără nume,
Noi vom adormi de-acum.

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Nu ne-aduce alinarea.
Sufletul-clopot se zbate
Când aproape ni-i plecarea.
Apă moartă, apă vie,
Viaţă – pasăre măiastră,
Viaţă, puf de păpădie,
Stele cad în palma noastră!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergare târzie

Am alergat să prind lumina...
Dar noaptea cobora sub deal,
Să lumineze rădăcina
Pierduţilor de prin Ardeal,

Era doar noapte şi-ntuneric,
Lumina s-a ascuns pe cer,
În stelele care feeric
Sporesc mereu al său mister

Când am atins bolta cu mâna
Secundele s-au dezlegat,
A coborât spre zori lumina
În clipele care-au plecat,

S-au dus să-si caute sorocul
De întuneric au scăpat,
Cărarea lor ardea ca focul
Când nori mergeau la adăpat,

Prin ploile de frunze arse
Lumina încă pâlpâia,
Se poticnea prinsă-n sinapse
Iar negrul nopţii-o alunga,

Când noaptea intră în lumină,
Cărările se împletesc
Şi clipa fără nici o vină
Se scurge-n timpul pământesc.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de viaţă şi de anotimpuri

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Iubire de părinţi şi de Iisus.
Din prima clipă plângem, ori zâmbim,
Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Vise firave frământând pământul,
Nu ştim că vor veni amare seri,
Când ca o clipă vom zbura, ca vântul.

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Şi suntem fluturi albii de ninsoare.
Vezi?! Fiecare clipă ce-o trăim,
E-o neasemuită sărbătoare.
Sub flori de cais, sub plângere de tei,
Prin iarba încolţită, fluturi vii,
Vom trece-n zbor, o floare pentru-acei
Ce timpul li-i de a încărunţi.

Iubire de părinţi şi de Iisus –
Înţelepciunea apei de izvor,
O vor primi acei ce s-au ascuns
La sânul mamei cald şi protector.
Ce zâmbet cald! Prin râu de miere trec
Căutători de stele şi istorii...
Se strânge tot mai tare-l vieţii cerc.
Vlăstari de-acum, tăcuţi, aşteaptă zorii.

Din prima clipă plângem ori zâmbim...
Şi-aşteaptă vara rodul de lumină
Şi lan de grâne învăţăm să fim,
Părinţi şi fii, aceeaşi rădăcină.
Dar prinşi în joc de raze aurii,
Zburând sub soare puf de păpădie,
Rodind, vom pierde rostul de a mai fi copii,
Ne vom 'nălţa în viaţă în zmee de hârtie.

Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus,
Avem adolescenţa la picioare,
Copilăria noastră a apus
Dar suntem zbor de păsări călătoare.
Fără a ştii, deschidem altui timp
O poartă sângerie,-amăgitoare,
Ne înăţăm spre muntele Olimp,
Spre a putea fii stele căzătoare.

Rătăcitori prin micile plăceri,
Urziţi de fulger, tunet deopotrivă,
Uităm de vraja cipelor de ieri
Şi-n noi o altă lume se-nfiripă.
Suntem părinţi şi gândul ni-i matur,
Dar suflă vânturi reci dinspre amonte,
Suntem un fruct ce-a dat în pârg de-acum,
Însă în faţă ne aşteaptă-o noapte.

Vise firave frământând pământul,
De-acum o altă lume plămădesc,
Am plâns tăcut şi-am discuit cuvântul
Întinăciunii lutului lumesc.
Şi cute-adânci mi-au coborât la tâmplă,
Pe braţe ramuri goale. Descarnat,
Un gol adânc, un anotimp. O stâncă,
De boală şi de griji m-am cocoşat.

Nu ştim că vor veni amare seri,
Amurguri triste, ger şi lacrimi multe,
Nu ne vom mai întoarce-n primăveri,
Doar ierni de vieţne vor albi la tâmple.
Se stinge-n noapte candela... Mi-e somn,
Un son care aduce a uitare,
Iar timpul trece, trece uniform
Şi clipa doare, doare, doare, doare...

Când ca o clipă vo zbura, ca vântul,
O barcă rătăcind pe un ocean,
O flamură pierind în întuneric,
O lacrimă pierzându-te în val,
Cu moartea, într-un vals, spre nesfârşire,
Născându-ne a doua oară poate,
Atunci ne vom încrede în iubire,
Uitând de viaţă şi uitând de noapte.

Când ca o clipă vom zbura, ca vântul,
Nu ştim că vor veni amare seri –
Vise firave frământând pământul.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Ne înălţăm copaci spr cer, mai sus.
Din prima clipă plângem sau zâmbim,
Iubire de părinţi şi de Iisus,
Ne naştem primăvară,-nmugurim...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa întoarcerii

Ne soarbe timpul clipele-napoi
Şi în furtuni eternul se arată,
Recad în umbre-arcadele de ploi,
Dormim tăcut sub o sprânceană mată.
Ne-adapă stele sufletul rănit
Şi ne mustesc din trupuri fructe coapte,
Suntem copaci ce gândul şi-au înfipt
În univers, între tăceri şi moarte.

Ne soarbe timpul clipele-napoi
Şi alergăm haotic, toţi odată,
Acelaşi drum, aceiaşi paşi în doi,
Minciuni şi suferinţă-i viaţa toată.
Furtuni se nasc în piepturi de granit
Şi valuri de mătăsuri diafane
Ne poartă către minus infinit,
Reinventând un petec de culoare.

Şi în furtuni eternul se arată,
Oglinda spartă-n ceruri se răsfrânge,
De vis şi amintire-s vinovată...
Ceru-i rănit! Din cer iar cuge sânge...
De timpuriu pământul e o rană
Şi în adâncul lui crescut-au maci
Şi nu există nici o îndoială
Că viaţa-are nevoie de un vraci.

Recad în umbre-arcadele de ploi...
Şi ne sărută lacrimă de verde,
Clepsidra am pierdut-o prin noroi,
Secundele se-ascund în albe plete.
Mustesc în vânt tăcute amintiri...
E-atâta dor şi plângere de şoapte,
În golul din adânc şi din priviri,
Eu rătăcesc ca un miop în noapte.

Dormind tăcut sub o sprânceană mată,
Am renăscut o aripă de soare.
Un înger de lumină se arată,
Venind tăcut pe-a timpului cărare...
Şi se surupă isul dintr-o dată,
Se-mparte-n emisfere colorate.
De alte lumi, e lumea separată
În viaţă, în iubire şi în moarte.

Ne-adapă stele sufletul rănit –
Balsam divin în limpezimi de mări.
Îngeri pe cerul fără de sfârşit...
E lumea astăzi ca un câmp cu flori.
Din ciutura cu amintiri gustaţi!
Să strălucească-n voi gutuia coaptă,
Vreau cu lumină să înseninaţi
Pământul tot, iubirea, viaţă toată...

Şi ne mustesc din trupuri fructe coapte
Şi cu aroma lor ne înfruptăm,
Dar cât suntem de naştere departe,
Temeri şi plâns şi vise repetăm.
Ne-ntoarcem amintire spre origini,
Murind tăcut cu fiecare zi.
În timpul nestatornic, fără margini,
Povestea în curând se va sfârşi.

Suntem copaci ce gândul şi-au înfipt
În timpul împletit cu-argint şi jar.
Am repetat iertarea şi-am iubit,
Am plâns cu stele, renscând amnar.
Destinul crud, în alte constelaţii
Ne-a permutat şi sufletul şi fiinţa.
Plecat-au pruncii, toţi cei dragi şi fraţii,
S-a stins lumina, s-a pierdut credinţa...

În univers, între tăceri şi moarte,
Se nasc furtuni de dor, de vis, de plâns.
Privim în cioburi de oglindă sparte,
Lumini ce-n alte timpuri ne-au sedus.
Suntem deodată ramură de stele,
Plecându-şi strălucirea pe pământ.
O clipă doar... o clipă de plăcere
În schimbul morţii noastre am cerut...

În univers, între tăceri şi moarte,
Suntem copaci ce gândul şi-au înfipt.
Şi ne mustesc din trupuri fructe coapte,
Ne-adapă stele sufletul rănit...
Dormind tăcut sub o sprânceană mată,
Recad în umbre-arcadele de ploi
Şi în furtuni eternul se arată...
Ne soarbe timpul clipele-napoi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Testament

Te voi lăsa, iubire într-o zi
Şi mă voi duce căci aşa e vrerea,
În urma mea furtuni de vor veni
Să nu le laşi să-ţi fie mângâierea.

De soare m-am rugat ca-n mersul lui
Să-ţi lumineze colţuri de odaie
Şi în lumina zilei cea dintâi
Să nu te prindă cu a ei văpaie.

De ploaie m-am rugat încetişor
Să plângă ea adesea pentru tine,
Căci lacrima din cer e mai uşor
Să cadă chiar şi-n nopţile senine.

Pe păsări le-am rugat ca-n zborul lor
Să-ţi ducă dorul cât pot de departe
E pătimaş şi ştiu că nu-i uşor
Să stau cu el de vorbă-n miez de noapte.

În nopţi senine stelelor le-am spus
Poveşti de-argint să-ţi scrie la fereastră,
Aşa vei şti că te privesc de sus
Şi încă n-a murit iubirea noastră.

Am şchiopătat prin vers de-atâtea ori
Şi tot prin ele ţi-am croit cărare,
Mi-au fost şi rug şi paradis cu flori
Şi braţe să te chem din depărtare.

Drept mărturie ţi le las acum
Că te-am iubit... tu nu ai nici o vină
Şi ochii mei te-au înălţat precum
Un înger cu proporţie divină.

Te voi lăsa, iubire într-o zi
Nu voluntar, ci fiindc-aşa vrea soarta
Ne naştem călători... aşa o fi
Şi ne petrecem când ne vine moartea.

poezie de Luiza-Adriana Grama din Risipitor de albastru
Adăugat de Luiza-Adriana Grama
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am iubit zborul cu fiecare pasăre

Mă doare gândul ce-mi scormoneşte-n memorie,
speranţa respiră prin trupu'-i fusiform,
lumina mă cheamă prin cuvinte.

Am iubit zborul cu fiecare pasăre,
m-am silit să capăt aripi,
am căpătat doar forma lor
în mâinile care prind între degete vântul,
noaptea mă leagănă cu întunericul cernut
în site mişcate de stele.

Nu ştiu să mă desprind singur de pământ,
ce am visat s-a contopit în iubire,
continui să mă caut în întrebări şi răspunsuri
şi răzbesc din ce în ce mai greu.

Moartea îmi pare şi ea nefolositoare şi duşmană
pentru colţul care-l dai degeaba
în momente nepotrivite pentru toţi.

Fug departe de singurătate,
dar o preamăresc în clipele de răvăşire,
tu ştii câtă dragoste acumuleaz în suflet
încât nu-mi schimb starea în care mă afund
cu nici o formă cunoscută de fericire.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa părinţilor celor de dincolo

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate,
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte.
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În universuri se împarte, se-ndepărtează şi se-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Eu braţele copilăriei, spre tine, mamă, le întind.

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Izvor din alte universuri, unde nu-i timp, nici clipa doare,
Acolo unde sunt doar îngeri şi viaţa-n veci îţi aparţine,
Acolo unde-i doar lumină şi niciodată nu se moare.
Acolo-s sufocate umbre şi alungirea clipei trece
Balsam, prin erele solare, când din fotoni ne întrupăm,
Acolo, liberi, îngeri zboară şi nimeni zborul nu le-ntrece,
Iar noi ne plângem putregaiul în care veşnic ne scăldăm.

Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate
Închide geana spre apusul ce peşti de aur a închis
Şi mor în neguri mii de vise... Şi visele-s de-acum deşarte,
Nu mai există fericire... Lumina flăcării s-a stins.
Pe plaja astăzi numai sânge, înlănţuită-n alge reci
Se risipeşte-n umbre stanii un albatros înlăcrimat,
Tu, învierilor regină, cu paşii-ţi de tăcere treci,
Iar eu, o plajă de păcate, din somnul morţii m-am sculat.

Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine,
Osândă-a noastră suferinţă, clopot zbătându-se în piept,
Icoană-n suflet îmi zâmbeşte şi voal din cetele divine
În falduri moi se-aşează-n gânduri şi-mi dau putere să te-aştept.
Oh, sărut mâna, dragă tată, în tine gândul mi-e zidit
Şi-nmuguresc copac pe ceruri, mereu la sânul tău ivit.
mi-e somnul greu şi-n vise iarăşi icoana ta s-a zămislit,
Oh, sărut mâna, dragă tată, oh, nici nu ştii cât te-am iubit.

Şi timpul parcă se opreşte, iată, tăcut te-ntorci din drum
Şi stelele se sting în noapte şi lacrimi cad lângă fereastră,
Te chem, mi-e dor de tine, tată şi plâng şi singură-s acum,
Îmi pare că, nici eu, de-o vreme, nu mă mai pot simţi acasă.
Ridic privirea înspre ceruri şi cerul plânge-n ochii mei,
Seninul clipei se îneacă-n vârtejuri stranii şi mă dor
Toţi îngerii ce mă-nconjoară, apoi mă dor toţi anii grei
Care-n iubirea părintească, de-o veşnicie îi măsor.

Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În ochiul plin de suferinţă secunde, grabnic se succed,
E lacrimă în ochiul Maicii şi mama iar apare-n tindă
Doar un fragment dintr-o secundă, apoi ca pe un vis o pierd.
De-acum mi-e inima un clopot şi bate plâns ca o chemare,
Mă-ntorc, o arcă rătăcită către aceleaşi rădăcini,
Din care-am izvorât în timpuri, vlăstar nălţându-se spre soare
Şi-am înţeles ce grea e lupta şi suferinţa prin străini.

În universuri se împarte. Se-ndepărtează şi se-ntind
Liane, rugi de suferinţă şi trecătoare bucurii,
Cu braţele urzindu-şi plânsul, în braţe de lumini cuprind
Oh, drumuri lungi, drumuri de taină pe care ai putea să vii.
Tu, unica icoană-n stare să transformi lacrima-n argint
Şi întristarea-n bucurie, la masa eu te invit.
Dă-mi braţul gândurilor tale, speranţă vremilor ce vin,
Ca împreună,-n veşnicie, să râdem şi să suferim.

Când, mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Când univers, prin universuri fuzionează repetat
Hrănind cu libertatea fiinţei himere prinse în oglindă,
Când legi şi mii de axiome în alte lumi s-au scufundat,
Doar tu eşti singura spre care-mi îndrept privirea. Tu, mereu,
Păstrezi şi cerul şi pământul – un talisman la gâtul tău.
Doar eu sunt unica ta fiică. Şi numai tu, tăicuţul meu,
Eşti îngerul şi libertatea şi calea către Dumnezeu.

Eu braţele copilăriei spre tine, mamă mi le-întind
Şi păru-n stele croşetat ţi-e, lumina fie-ţi în privire!
Suntem întregul în repaos, soare arzând şi jar mustind
Vulcan de pace şi... măicuţă, izvor de cânt şi fericire.
Trec paşi spre casa părintească şi şoapte-vânturi ne recheamă,
Viori sub braţele de ramuri, aleile împarfumate,
Să întregim eternitatea, să fim doar noi, iubită mamă,
Precum am fost în astă viaţă. Doar noi, întâiul pas spre moarte!

Eu braţele copilărie, spre tine, mamă, mi le-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă.
În universuri se împarte... se-ndepărtează şi-mi cuprind,
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte...
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine –
Ocean de stele peste care trec lotci de-un timp îndoliate.
Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţă

Mai lasă-mă să-ţi susur un izvor sub pleoape,
citeşte-mă din gânduri aşa cum tu o ştii
şi lasă în stomac toţi fluturii să-ţi scape,
iar tot ce nu-i iubire să plece în pustii.

Un crâmpei de raze în ochii tăi primeşte,
el este trupul fecioarei trecut peste prag,
lumina ce absoarbe umbra şi-o uimeşte
cu-atâta învelire în dragoste şi-n drag.

Mai pune-mă să-ţi spânzur cireşe la urechi,
în vise să înghesui dorurile pline
ca plopii să rămână de-acum pe veci perechi
şi farmecul trecut rodească-n cel ce vine.

Lasă-mi adierea acelui vânt de vară,
să mă cuprindă-n voalul dorinţei circumspect,
iubirea-n arşiţă se apropie de seară
şi frunza prinde-n ramuri tomnaticul aspect,
iar timpul vieţii se macină într-o moară.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă târzie

(lui Ninel şi Mihaelei)

mi-e dragă viaţa plină de iubire
şi-i mulţumesc mereu lui Dumnezeu
pentru lumina cernută-n simţire
pentru înţelepciunea de tezeu.

nu m-a lăsat răpusă de tristeţea acerbă
de şarpele durerii încolăcit pe oase
am înălţat spre cer o romanţă superbă
să bucur stele cu acorduri duioase.

mi-e drag romantismul de suflet candriu
de zile cu prieteni pline de magie
am câştigat cu moartea un pariu
că voi capta în suflet aripi de veşnicie.

mă îmbracă lumini cu sclipiri de safir
rătăcind prin lume ca un boem zefir.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mamă! Alfabetul vieţii mele!
Tu pe unde calci cresc flori,
Suflete aduci la viaţă.
Şi ne creşti, cum doar tu ştii,
Cu iubire şi dulceaţă!
Tu îmi eşti iubirea caldă
Ce o port mereu în suflet.
Tu eşti cartea vieţii mele,
Mi-ai fost primul alfabet
Şi acum tu, unde eşti?!
Mamă, unde sunt plecat?! Unde sunt?!
Departe de tine, de casă, de pământ...
Am plecat copil, de-acasă,
Iar acum când te-am văzut,
Ningea la tine-n păr, măicuţă,
Ca şi la mine-n suflet!
Am vrut sa zbor,
Ca pasărea din cuibul ei, spre cer,
Să-mi caut fericirea!
Credeam că mă voi întoarce, repede...
Dar soarta mi-a descris alt drum.
Departe de părinţi şi casa părintească!
Viaţa ni-i scurtă şi ştiu că într-o zi
Tu vei pleca de lângă noi.
Spre îngeri te vei îndrepta, în altă casă!
Şi mai ştiu, mamă,
Că tu ne vei veghea de sus,
Aşa cum ai făcut mereu.
Privind cum noi, călătorim prin viata!
Întotdeauna mamă, căci pentru noi vei fi trăind mereu,
Vei fii deasupra tuturor un curcubeu,
Pe-acest pământ şi-n cer ne vei zâmbi,
În suflet te purtăm, mereu te vom iubi...
Lumină albă, blândă mângîiere,
Doar cu iubire!
Şi nutrim speranţa regăsirii ce ne întinereşte,
Că vom rămâne etern împreună.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa plecării spre nemurire

În ochil gri, înceţoşat şi cav,
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine.
Îmi fac din amintire căpătâi
Şi mă înţeapă spinii din privire...
Străine călător, te rog, rămâi!
Fii tu ultimul strop de fericire!

În ochiul gri, înceţoşat şi cav,
Am scris poveşti, poeme şi istorii.
Am smuls din cerul devenit concav,
Apusurile, stelele şi zorii.
Pe coala alba a luminii-am scris...
Un mire pe o rochie de mireasă.
În sentimente, azi, întâiul vis,
Mă poartă pe cărări de dor, acasă.

Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Dar strâng sub pleoape amintiri de vis,
Rodiţi în mine ca un spic în pâine,
Când alte căi spre cer i s-au deschis.
Mi-e vocea clopot sfredelind tăcerea
Şi-n voi aud strigarea repetat,
Aud iubirea şi aud durerea,
Dar voi pleca cu sufletul curat.

Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
În gând, străbunii,-au înălţat palate.
Îl văd în ceţuri pe tăicuţul drag,
Iar mama iarăşi s-a ivit din moarte...
Sunt pe altar, gătite-a le primi,
Coroane de lumini. Şi lacrimi... flori,
Cu ei îmi voi trăi întâia zi
De dincolo de viaţă şi de nori.

Cer de la prunci un colţ uscat de pâine...
Ei mă privesc... tăcerile mă dor.
Eu lăcrimez. Şi candela, spre mâine,
Arde în suflet pâlpâind uşor.
M-aşteaptă toţi străbunii. Şi coboară
Îngeri de stele îmbrăcaţi în alb.
Mă chemă ân a morţii călimară
Eu dorm un somn de veci pe catafalc.

Îmi fac din amintire căpătâi
Şi dorm, copii, cu voi, ultima noapte...
"Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi!"
Se-aude iar ecoul unei şoapte...
Sunt ostenită de dureri şi plâns!
Străin care-mi urzeşti la căpătâi,
De-acum este târziu! Şi eu m-am dus.
E drumul meu către străbuni, dintâi.

Şi mă înţeapă spinii din privire...
Vă tânguiţi cu fiecare ceas.
Grăbesc, de-acum, să trec spre nemurire,
Iar plânsul vostru nu mai are glas.
Tăcerea voastră-i aripă de ceară,
Când zborul meu e frânt de neputeri,
Vezi, lacrima de-acum e mai amară...
Mai negru-i doliul fiecărei seri!

Străine călător, te rog, rămâi!
Nu-mi face somnul greu, alungă-mi teama!
E drumul meu către înalt, dintâi
Şi în adânc îmi sângerează rana.
Aprinde-n tindă candela! Să ştiu
Că îmi va lumina întunecarea.
Nu plânge! Fericită vreau să fiu!
Spre Dumnezeu să pot găsi cărarea...

Fii tu ultimul strop de fericire!
Căci sunt al nimănui şi-am rătăcit
Am căutat prin timpuri, din iubire
Să mă hrănesc. Iubire n-am primit!
Am împărţit la semeni omenia
Şi licărul iubirii a-ncolţit,
Dar când iubirea a rodit într-ânşii,
De teama mulţumirii au fugit.

Fii tu ultimul strop de fericire!
Străine călător, te rog, rămâi!
Şi mă frământă spinii din privire,
Îmi fac din amintire căpătâi...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav.
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
În ochiul gri, înceţoşat şi grav.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina dragostei

să simţi priviri de lup bătrân ţesându-te în plasa lor şi-n jur să vezi doar chipuri cunoscute

dar ce e dragostea? de unde a ei culoare? şi ce gust are lacrima de dor

când trupul ţi arcuieşte un pod peste uitare şi yin and yang descriu al zilei drum sub soare

ai adormit în cântec, şi-n cântec te petreci, ai fost copil şi-acuma copilu-n viaţă-l treci

iubirea este viaţă, iubirea este moarte, iubirea e-n grăunte, iubire e în toate

ce e iubirea nu ştiu, poate n-am învăţat dar dau bucăţi din mine chiar de nu-s întrebat

aştept să văd lumina, să mă spăl în lumină şi pentru că sunt viu dau viaţa în surdină

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru fiecare faptă

Bâjbâim prin întuneric...
Pasu-n hăuri se prelinge...
Omule, de tot, nevrednic,
Cine-n urmă vrei să-ţi strige?!

Prin cenuşa risipirii
Fiinţei tale-ngenunchiate,
Cărei fapte, legea firii
Să-i aducă libertate?!

Ce-ai lăsat în oseminte
Şi-n genetice poeme?!
Câţi îşi vor aduce-aminte
Care sunt a tale semne?!

Ai iubit lumina, clipa,
Floarea care se desface,
Pasărea-ntinzând aripa,
Pruncul ce musteşte pace?

Ai lăsat zălog în lume
Fapta ta? Ai dat mâncare
Celui însetat şi singur,
Celui învrăjbit de foame?!

Mângâiere şi iubire
Sufletelor suferinde,
Hrană, apă ori iubire?!
Omule, să iei aminte!

Pleci pribeag din astă lume...
Doar o palmă de pământ...
Şi nu iei nimic cu tine!
Alţii or veni la rând...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă părinţilor plecaţi

Dor de clipă se aprinde
Ca o flacără-n clepsidră,
Sem din cerurile sfinte –
Mama mea apre-n tindă.
Lacrima îmi e mai caldă –
Izvor sferelor divine,
Când te văd, iubite tată,
Lumea toată-mi aparţine.

Dor de clipă se aprinde –
Vreascuri palide de jar,
Focul în mister ne prinde,
Devenim etern amnar.
Cânt de lacrimă şi fulger,
Drum de stele căzătoare,
Trece chipul unui înger
Peste-a timpulu oceane.

Ca o flacără-n clepsidră,
Rubiniu şi-mbujorat,
Un luceafăr se arată
Peste cerul siefat.
Val de lacrimă-n arginturi,
Pace-n cupe de cristal,
Cerul – lacrimă şi cânturi,
Viaţa – lacrimă şi val.

Semn din cerurile sfinte,
Dragoste şi resemnare,
Călător, să iei aminte
La uitatele canoane!
În scripturi e o poruncă –
Aproapele să-ţi iubeşti,
Căci nu-i timp să îţi ajungă
Adevărul să-mplineşti.

Mama mea apare-n tindă –
Vis la margine de zări,
Universul să-l cuprindă
Cu a ochiului ninsori.
Ninge flori de tei în lume,
Lumea-n două se desface...
Mamă, unde-ai fi anume,
Ochiul meu etern te place.

Lacrima îmi e mai caldă,
Mai sărac oceanul, azi,
Ţi-e cărarea îngustată,
Flamură de taină arzi.
Frământând vulcan de stele
Prelungindu-se-n clepsidră,
Râu de timp, măicuţei mele
Eu i-aşpune în oglindă.

Izvor sferelor divine –
Taina lumilor cereşti,
Tată, totu-mi aparţine
Când alăturea îmi eşti.
Lacrima-i izvor de miere,
Pâine, trup Dumnezeiesc,
Timp de încolţite stele...
Tată, ştii cât te iubesc!

Când te văd, iubite tată,
Lan de grâu îmi e privirea
Şi iubirea pâine coaptă...
Relativă-i fericirea?!
Cerul vieţii noastre este
Hărăzit a fi, de-acum,
Începutul de poveste,
Taina, capătul de drum...

Lumea toată-mi aparţine –
Vânt, pământ, oceane, mări.
Tată, fi-vei pentru mine
Cerul... şi apus... şi zori...
Toate-n lume-s în schimbare –
Vis, secunde, viaţa mea.
Pruncul doar părinţii-şi are,
Cât părinţi prunci vor avea.

Lumea toată-mi aparţine
Când te văd, iubite tată.
Izvor sferelor divine,
Lacrima îmi e mai caldă.
Mama mea apare-n tindă –
Semn din cerurile sfinte,
Ca o flacără-n clepsidră
Dor de clipă se aprinde.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!