Glossa plecării spre nemurire

În ochil gri, înceţoşat şi cav,
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine.
Îmi fac din amintire căpătâi
Şi mă înţeapă spinii din privire...
Străine călător, te rog, rămâi!
Fii tu ultimul strop de fericire!

În ochiul gri, înceţoşat şi cav,
Am scris poveşti, poeme şi istorii.
Am smuls din cerul devenit concav,
Apusurile, stelele şi zorii.
Pe coala alba a luminii-am scris...
Un mire pe o rochie de mireasă.
În sentimente, azi, întâiul vis,
Mă poartă pe cărări de dor, acasă.

Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Dar strâng sub pleoape amintiri de vis,
Rodiţi în mine ca un spic în pâine,
Când alte căi spre cer i s-au deschis.
Mi-e vocea clopot sfredelind tăcerea
Şi-n voi aud strigarea repetat,
Aud iubirea şi aud durerea,
Dar voi pleca cu sufletul curat.

Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
În gând, străbunii,-au înălţat palate.
Îl văd în ceţuri pe tăicuţul drag,
Iar mama iarăşi s-a ivit din moarte...
Sunt pe altar, gătite-a le primi,
Coroane de lumini. Şi lacrimi... flori,
Cu ei îmi voi trăi întâia zi
De dincolo de viaţă şi de nori.

Cer de la prunci un colţ uscat de pâine...
Ei mă privesc... tăcerile mă dor.
Eu lăcrimez. Şi candela, spre mâine,
Arde în suflet pâlpâind uşor.
M-aşteaptă toţi străbunii. Şi coboară
Îngeri de stele îmbrăcaţi în alb.
Mă chemă ân a morţii călimară
Eu dorm un somn de veci pe catafalc.

Îmi fac din amintire căpătâi
Şi dorm, copii, cu voi, ultima noapte...
"Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi!"
Se-aude iar ecoul unei şoapte...
Sunt ostenită de dureri şi plâns!
Străin care-mi urzeşti la căpătâi,
De-acum este târziu! Şi eu m-am dus.
E drumul meu către străbuni, dintâi.

Şi mă înţeapă spinii din privire...
Vă tânguiţi cu fiecare ceas.
Grăbesc, de-acum, să trec spre nemurire,
Iar plânsul vostru nu mai are glas.
Tăcerea voastră-i aripă de ceară,
Când zborul meu e frânt de neputeri,
Vezi, lacrima de-acum e mai amară...
Mai negru-i doliul fiecărei seri!

Străine călător, te rog, rămâi!
Nu-mi face somnul greu, alungă-mi teama!
E drumul meu către înalt, dintâi
Şi în adânc îmi sângerează rana.
Aprinde-n tindă candela! Să ştiu
Că îmi va lumina întunecarea.
Nu plânge! Fericită vreau să fiu!
Spre Dumnezeu să pot găsi cărarea...

Fii tu ultimul strop de fericire!
Căci sunt al nimănui şi-am rătăcit
Am căutat prin timpuri, din iubire
Să mă hrănesc. Iubire n-am primit!
Am împărţit la semeni omenia
Şi licărul iubirii a-ncolţit,
Dar când iubirea a rodit într-ânşii,
De teama mulţumirii au fugit.

Fii tu ultimul strop de fericire!
Străine călător, te rog, rămâi!
Şi mă frământă spinii din privire,
Îmi fac din amintire căpătâi...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav.
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
În ochiul gri, înceţoşat şi grav.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai

Mai rămâi o clipă,
Mai rămâi cu noi,
Mai rămâi Isuse,
Căci suntem prin ploi.

Mai rămâi în inimi,
Mai rămâi odată,
Mai rămâi în suflet,
Cu iubirea Ta curată.

Mai rămâi în vânturi,
Mai rămâi în ploi,
Mai rămâi în lacrimi,
Să rămâi în noi.

Mai rămâi acum în mai,
Mai rămâi la noi mereu,
M-ai salvat, privesc la rai,
Mai rămâi căci este mai.

poezie de Cosmin-Emanuel Petraşc (1 mai 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă verilor cu ploi

Se-aude-n lumea-a ploilor strigare...
Mi-e sufletul un fulger rătăcit...
Cuminte, iar, străbat prin depărtare,
Căutător al vorbelor de-alint.
M-am încadrat, poem, în două spaţii,
Am devenit de-acum vioara-ntâi.
Când ca un vis mi-am irosit talanţii,
Ploaie, doar tu, mi-ai spus timid, "rămâi!".

Se-aude-n lume-a ploilor strigare
Şi ceasul s-a oprit în călimară.
Vezi?! Plânge cerul! Visele-s amare
Şi-n stele de cuvânt se întrupară.
Prin paşii mei, furtuni se nasc în mine,
Eu scriu în foc c-o aripă de ceară,
În umbre arămii mă-ntorc spre tine,
Căci parte sunt din tine, veşnic, vară.

Mi-e sufletul un fulger rătăcit,
Iar soarele e o gutuie coaptă,
În ochiul tău concav am poposit,
Opaiţ, pe norii vieţii agăţată.
Secundele mi s-au oprit la mal...
S-au înnecat în plângerea de stele.
Eu, ca un clopot, m-aş întoarce iar,
Nisip, în anotimpul de tăcere.

Cuminte, iar, străbat prin depărtare
Uitate căi... Şi plouă-n mine iar.
Mi-e ochiul un ocean şi ploaia doare
Şi-mi îngenunche plânsul la altar.
De-acum sunt printre gene risipită...
Un penitent al vieţii şi-al luminii.
Mi-e arşiţa pe buze-ntipărită,
Au încolţit în mine trandafirii.

Căutător al vorbelor de-alint,
Eu mi-am ascuns tăcerea printre maci
Şi-n mine ploi de crin au încolţit.
Tu, vară, mă priveşti, zâmbeşti şi taci.
Şi plouă astăzi, vezi, din ochii tăi...
Poate că-i o tristeţe fără nume.
Ţi-au înfrunzit copacii. Trişti şi goi,
Sunt numai ochii mei ăn astă lume!

M-am încadrat, poem, în două spaţii...
Terestru, sunt o rochie de mătasă.
Ceresc, spre cer, m-au înălţat bărbaţii,
Numindu-mă în gândul lor aleasă.
Pe sâni a izvorât un râu de frunze
Şi curge-n valuri moi de catifea.
Mi-ai lăsat, vară, un sărut pe buze...
Ne regăsim pe-o margine de stea...

Am devenit de-acum vioara-ntâi...
Aud strigarea timpului în mine.
Mă pierd precum un vis... Îmi spui "Rămâi!"
Şi vară, rătăcind, mă-ntorc la tine.
De plâns şi dor mi-s corzile unite
Într-un integru cânt al devenirii.
Dar că exist, nu-mi mai aduc aminte,
Ori poate s-au schimbat legile firii...

Când ca un vis mi-am irosit talanţii,
Doar tu mi-ai pus o lacrimă în palmă
Şi sărutări de vis mi-au dat bărbaţii...
Mă-ntorc la tine deci, iubită doamnă!
Altar de flori sub umbrele de stele,
Aşteaptă-n noapte-ngenuncherea mea,
Mă-ntorc la tine deci cât mai e vreme,
Şi ştiu, de-acum, că nu voi regreta.

Ploaie, doar tu, mi-ai spus timid, "Rămâi!"
Dac-aş muri în toţi, renasc în tine,
Nu pot fugi, căci sunt vioara-ntâi
Orchestra lumii s-antrupat în mine.
În labirinturi, verdele de jad,
Precum o mare-n flăcări clocoteşte.
Eu, vară, în adâncuri de-am să cad,
În mine moartea nu mai poposeşte!

Ploaie, doar tu mi-ai spus timid "Rămâi!"
Când ca un vis mi-am irosit talanţii.
Am devenit de-acum vioara-ntâi,
M-am încadrat, poem, în două spaţii.
Căutător al vorbelor de-alint,
Cuminte, iar străbat prin depărtare
Mi-e sufletul un fulger rătăcit...
Se-aude-n lume-a ploilor strigare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă condamaţi părinţii?!

Vă condamnaţi părinţii?! Ce păcat!
Cu moartea, ei, pe moarte au călcat.
Şi sânge de Iisus în ei se zbate
Şi s-ar întoarce repetat din moarte.

Trăind prin voi, grăbesc spre nemurire,
Ei sunt un strop din marea fericire
Şi între ei şi voi sunt ziduri stranii.
S-au dus în noaptea re-zidirii anii!

Voi sunteţi visul lor şi drum spre mâine,
O viaţă, cântul vieţii,-un colţ de pâine.
Îi condamnaţi tăcut la nepăsare?!
Aceasta e durerea cea mai mare!

Ei nu mai au puterea să zâmbească,
Sunt obosiţi de boală şi de timp,
Dar v-au lăsat cenuşa strămoşească
Şi obosiţi de chinuri, au plecat
Şi-n alte lumi grăbesc să strălucească,
Căci voi, copiii lor, i-aţi alungat.
Ei au zburat – o aripă, spre ceruri,
Adesea, de durere, sângerând.
Zădărnicie fi-va viaţa voastră
Când poposiţi, în lacrimi, la mormânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua

Steaua stă să se oprească
Din a vieţii licărire...
În sentinţa sa lumească
Este lut, întru pieire.
Are lacrimi în privire
Lutul pieritor spre mâine,
Călător spre nemurire,
Suflet cald cu gust de pâine.

Zâmbet chipul i-l alină
Călător fără de soartă,
Călător fără de vină –
Dulce pâine, pâine coaptă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă – un poem iubitei

Cu ochiul candid de poeme,
Plutind cu sufletul spre stele,
Îmbujorat de-atâta vis,
Iubito, alt poem ţi-am scris,
Din sărutări catifelate
Ascunse-n văgăuni de noapte.
Din flori de crin, voal de mireasă
Pe chipu-ţi, vreau să strălucească.

Cu ochiul candid de poeme,
Dintr-un buchet de crizanteme,
Ţi-aş ninge-n păr de abanos
Doar un poem – cel mai frumos.
Şi talpa eu ţi-aş săruta
Şi în genunchi, iubita mea,
Aş sta de dor, la căpătâi...
Rămâi în visul meu! Rămâi!

Plutind cu sufletul spre stele,
Nectarul vieţii-am strâns din ele...
Polen, ca fluturii de stea,
Să zboare cu iubirea mea,
Ţie să şi-o aducă-n dar.
Şi-o coroniţă de cleştar,
Cu jarul încrustat pe ea,
Cu flori de sânger, de lalea.

Îmbujorat de-atâta vis,
Departe,-n lumi de neatins,
Te-am luat cu mine, să-ţi recit
Şoapte născute în zenit...
O clip-am fost cuvânt şi vers,
Pluteam uitat în univers,
Un mire îmbrăcaat în zale,
Dar tu... unde erai tu oare?!

Iubito, alt poem ţi-am scris,
Am exilat din nou în vis,
Cu lacrimi de mărgăritare
Am plâns a mea înmormântare.
Păşeai tăcut în urma mea
Purtând o llacrimă de stea.
În palma-n mine rezidită
Ţi-am pus şi inima, iubită!

Din sărutări catifelate
Tu mi-ai zidit un drum spre moarte,
Cu paşii moi de albe şoapte,
Acum te risipeşti în noapte.
Pe sângerânde coapse plouă
De-acum, o primăvară nouă...
Pe sâni sunt grânele-ncolţite!
Dar tu, tu nu-ţi aduci aminte...

Ascunse-n văgăuni de noapte
Sunt clipele... şi-atâtea şoapte
Ce ţi le-am spus cândva,-ntr-o seară
Sălbatică de primăvară.
Când braţul meu te-nlănţuise
Cu rumene brăţări de vise.
Ce vânturi stranii te-au furat
Din nupţialul nostru pat?!

Din flori de crini, voal de mireasă
Ţi-aş spune, să te am o viaţă.
Să alergăm desculţi de vise,
Printre poemele nescrise,
Să ne oprim la mal de stele,
Aleasa visurilor mele,
Să fie zarea câmp de stele
La poarta fericirii mele.

Pe chipu-ţi vreau să strălucească
Fir de lumină-mpărătească,
Sub flori de liliac brodate
În vise,-n tainica mea noapte.
Dar tu rămâi un vis, departe
Pierdută-n lacrimi, printre şoapte.
Eu, rezemat de poarta nopţii,
Te plâng, precum te-au plâns cu toţii.

Pe chipu-ţi vreau să strălucească,
Din flori de crin, voal de mireasă.
Ascunse-n văgăuni de noapte,
Din sărutări catifelate,
Iubito, alt poem ţi-am scris,
Îmbujorat de-atâta vis,
Plutind cu sufletul spre stele,
Cu ochiul candid de poeme.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspuns la poemul "Eu voi muri definitiv odată"

Tu ai murit definitiv odată
Şi ai lăsat în urmă rugi şi plâns...
Au plâns de tine neamuri, lumea toată,
Dar în tăcerea morţii te-ai ascuns.

Ţi-e trupul, azi, ca o lumină-n noapte...
Turnat în bronz, mereu să străluceşti,
Căci ne veghezi şi ne rămâi aproape
Din orice colţ de lume ne priveşti.

Strivit de-acum între coloşi de ere,
Ca un opaiţ, cu trupul sfărâmat,
Eşti stea de dor ascunsă printre stele...
Prin tine alte ere-au evadat!

E locul tău de veci o amintire...
Memoria celor ce te-au iubit
Şi te-au numit pe veci nemărginire,
De-acum prin tine, a înmugurit.

Frate de sânge cu strămoşii, astăzi,
Azi în cenuşa lor te-ai îngropat...
Ai devenit şi tu trecut, Vadime!
Dar neamul românesc nu te-a uitat...

Ţi-ai luat adio de la noi, ştiu bine...
La moarte trupul tău e condamnat,
Trec îngeri azi, căci cetele divine
Să te-ntrupezi în înger, te-au chemat.

De azi ai să măsori nemărginirea
Cu timpul clipei împărţit în ere...
Te plânge, oh, Vaidme, poezia.
Tu te înalţi o flamură spre stele.

Vei fii pământ... Suntem nedumerire...
De ce, din lumea noastră ai plecat?!
Eşti şi vei fii petala de iubire
Ce lacrimă în versuri ne-a lăsat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa florilor de liliac (dedicată Corneliei Georgescu)

E-un cer de flori de vis deasupra mea...
M-afund în amintire şi-n uitare,
Sub simple străluciri de catifea
Din pură şi violacee floare.
Deasupra voal de stele arămii,
Aici, un catafalc de liliac...
Într-un mărgean de noanţe viorii...
Oh, Doamne, parcă cel mai mult le plac!

E-un cer de flori de vis deasupra mea,
Cad pe mătăsuri, flori din diademe...
E-o violetă lacrimă de stea,
April ne-mbie cu alese semne.
Privesc din ceruri flori de liliac
Şi plânge liliacul din privire
Români uitaţi, din neamul geto-dac
Căzuţi din timpuri vechi, în nemurire.

M-afund în amintire şi-n uitare,
Mă pierd printre poeme viorii,
Redevenind aceeaşi sărbătoare –
Candoare-n gând şi-n suflet de copii.
Caut norocul iar printre petale,
În floarea albă,-mpăturită-n trei,
Apoi, un vis, alunec în uitare,
Trecând prin anii lungi, pustii şi grei.

Sunt simple străluciri de catifea,
Miros suav, clopotniţă de stele,
Când ochiul universului, concav,
Se-mpiedică de dulce mângâiere.
Nelinişti trec... Prohod de-ndrăgostiţi
Revarsă sentimentele în noapte.
Lucind precum copacii auriţi
De sărutări, îmbrăţişeri şi şoapte.

Din pură şi violacee floare,
Maramă, voal şi rochie ţi-am ţesut
Şi lumea toată azi e sărbătoare,
Iar eu, copac în floare, iarăşi, sunt.
Betea de liliac mi-apasă tâmpla,
De tine, iar mi-e gându-mpodobit,
În mine, purpurie, arde stânca...
Ce trainic şi ce simplu te-am iubit!

Deasupra voal de stele arămii...
Se stinge-n sfeşnic luna aurie
Şi cad din ceruri pleoape viorii
Peste grădina tristă şi pustie.
Copilăria-mi face semn să tac...
Ai apărut în vis ca în oglindă,
Iar eu sunt doar o lebădă pe lac,
O clipă ce spre ceruri se avântă.

Aici un catafalc de liliac...
Rănit mi-e gândul, sufletul şi pleoapa.
Rănit sunt eu... şi-nsângerat, dar tac.
O văd pe mama şi îl văd pe tata!
Stau tufele-nflorite... Nori târzii,
Ascund poteca dinspre liliac.
Doar tu iubito, numai tu o ştii!
Te chem în visul meu, te-aştept şi tac.

Într-un mărgean cu noanţe viorii,
Îmi prind haotic, iar, câte-o iubire.
Cu ochii-n lacrimi te aştept să vii,
Să-mi dăruieşti un strop de fericire.
Dar alte primăveri te-au zămislit
Şi chipul tău, în flori de liliac,
Pe o petală,-n noapte s-a ivit.
Ori poate eu cu dorul nu mă-mpac...

Oh, Doamne, parcă cel mai mult le plac
Florile albe, pline de candoare,
Şi eu sunt floare azi, de liliac
Şi zbor spre ţara soarelui-răsare.
M-ascund şi plâng în violete ploi,
Sunt un ocean de violetă stea.
Te chem, te-aştept, iubirea dintre noi,
Ca un ecou, în veci, ne va chema.

Oh, Doamne, parcă cel mai mult le plac!
Într-un mărgean cu noanţe viorii.
Aici un catafalc de liliac,
Deasupra voal de stele arămii.
Din pură şi violacee floare,
Sunt simple străluciri de catifea.
M-afund în amintire şi-n uitare...
E-un cer de flori de vis deasupra mea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa târziilor toamne

Nori pe cerul de mătasă,
Prea întristat. Şi-n vânt fugar,
Negre păsări trec spre casă...
Mormintele sunt în zadar...
În clopote de voci şi plâns,
Rănind şi îngeri şi lumini,
Bătrânii noştri s-au tot dus,
În noi lăsându-şi rădăcini.

Nori pe cerul de mătasă...
E toamnă-n suflet de bătrâni.
Ce trist e drumul spre acasă
Şi-s nori în suflet de români.
Zarea s-a întristat deodat'
E-atâta gri în noi şi-n jur.
Câtă durere a-ntristat
Uitatul suflet de român!

Prea întristat şi-n vânt fugar,
Un pescăruş pătează zarea
Şi plânge disonant în deal
Un clopot, precum plânge marea.
Se sting la maluri de dureri
Furtuni şi suflete deodată.
Mormântul fiecărei seri,
Bătrâna cruce îşi aşteaptă.

Negre păsări trec spre casă...
Toamna-n suflet s-a lăsat,
Ruginie, dar frumoasă –
Vis de rugi şi rod bogat.
Între ceţuri stă ascunsă,
Ca un toc în călimară.
Veşnic stă pe gânduri dusă,
O gutuie dulce-amară.

Mormintele sunt în zadar.
Zadarnic timpul din osoare.
Se moare iar şi iar şi iar
Şi viaţa şi tăcerea doare.
Se strâng pe crucile de lemn
Păsări hulpave de bazalt,
Coboară treptele-n infern
Spre picătura lor de iad.

În clopote de voci şi plâns,
Vuiesc clepsidrele şi dor.
Se-ndreaptă viaţa spre apus –
Un anotimp şuierător.
Se văd în zare ca un râu,
Morminte în mărgean de cruci.
Străine, eu te văd şi ştiu
Că în curând ai să te duci.

Rănind şi îngeri şi lumini,
Ni-i viaţa trecere spre zei
Şi moartea prinde rădăcini
Şi în cuminţi şi în mişei.
Azi pentru fiecare mort
E cerul gri şi-s plângeri iar
Şi n-am să vreau să mai socot
Fapta ce-i pusă în cântar.

Bătrânii noştri s-au tot dus –
Semănători de timp şi vis.
Au cugetat, au plâns, au râs,
Apoi cuminţi, tăcut, s-au stins.
Lumânărele de cristal
Atât de caste, s-au aprins.
Cenuşa-i strânsă în osoar
Şi toate verbele s-au scris.

În noi lăsându-şi rădăcini,
Precum o rugă-au adormit –
Un gând în arderi de lumini,
Ultimul verb din asfinţit,
O flamură-n căderi, izvor,
Cărare către infinit,
Un vis, o lacrimă de dor,
Un început şi un sfârşit.

În noi lăsându-şi rădăcini,
Bătrânii noştri s-au tot dus,
Rănind şi îngeri şi lumini
În clopote de voci şi plâns.
Mormintele sunt în zadar,
Negre păsări trec spre casă,
Prea întristaţi şi-n gând fugar,
Nori pe cerul de mătasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai pleca! ...

Vrei lânga mine să rămâi,
Să-mi faci din pieptu-ţi căpătâi?!
Să uit de al tristeţii gând,
Nu mai pleca nicicând, nicicând!
Să-mi fie sufletul senin,
Nu doar o cupă cu venin.
Să mă trezesc sperând, dorind,
Să ard, cu patimă iubind.
Să mă privesc în ochii tăi,
În care tremură văpăi.
Să uit trecutu-mi făcut scrum,
Nu mai pleca nicicum, nicicum!
Spre tine să mă-ntorc râzând
Când ţi-aud glasul implorând:
Eu voi rămane! Tu rămâi,
Să-mi fi iubirea mea dintâi?!
Şi-am să îţi spun cu glas domol,
Fără s-amân, fără ocol,
Cu ochii larg deschişi visând:
Nu mai pleca nicicând, nicicând!

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasa mea

În sufletul purtat spre nemurire,
Prin dragoste, devii nepământean,
Iar zeii-ţi plâng menirea de-a fi înger...
Eu vreau în gânduri, înger să te am!

Zeiţa mea, tandem cu poezia
Şi bolţi de flori şi versuri ţi-aş crea,
Dar nu te-ascunde iar în întuneric!
Lumină fi-vei! Nu te-ntuneca!

Te port în suflet pâine frântă-n două,
Nestăpânit de foamea de amor...
În lumea ta rodeşte curcubeul,
Iar eu, frumoasa mea, sunt muritor...

Nu pot să-ţi cer, căci eşti nemuritoare,
Spre lumea mea legată de păcat
Să te cobori, cât te-aş iubi de tare
Şi ah, cât te-aş iubi cu-adevărat!

Rămâi un vis cu aripa de ceară
Topită-n gânduri către zori de zi!
Nu vreau ca tu să fii o pământeană!
Rămâi în ceruri, să te pot iubi!

Să mă trezesc, sub geana străvezie,
Că scormonesc după iubirea ta...
Frumoasa mea din alte constelaţii!
Îngerul meu plăpând... frumoasa mea!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ultimei dorinţi

Eu îmi doresc, de ziua mea, în dar,
Cum şi-au dorit şi alţii înainte,
Un strop de cianură din pahar,
Apoi să plec, în lumea mea, cuminte.
Să-mi fie somnul, un uitat coşmar,
Să sfâşii verbe-n trecerea finală
Şi să mă pierd cu fiecare val,
Secundă de tăcere, către seară.

Eu îmi doresc, de ziua mea, în dar,
Să îmi aprindeţi torţele în noapte,
Să ard precum un vis... Templu de jar,
Templu de taină, de lumini şi şoapte.
Şi să-mi lăsaţi o lacrimă de mir,
Să ud cu ea a visului petale,
Apoi, păşind tăcut spre cimitir,
Să îmi lăsaţi la tâmple câte-o floare!

Cum şi-au dorit şi alţii înainte
A frânge timpul ne-nţeles şi dur
Şi eu râvnesc... Păşiţi printre morminte
Şi ceruiţi-mi liniştea de-acum!
Pe cruce agăţaţi-mi o beteală!
Mi-e timpul iarnă şi am îngheţat...
Dac-am să dorm prea mult, nu-mi luaţi în seamă!
În viaţa mea, oricum s-a înnoptat.

Un strop de cianură din pahar
Să sorb, poate mi-ar fi îndeajuns,
Căci vreau să trec al nopţilor hotar,
În zbor spre cer, oricât ar fi de sus.
Sunt un copac tăiat din rădăcini
Şi-n secetă iubirea mi-am plantat,
În jurul meu, mi-s toţi cei dragi, străini...
La cruci străine au îngenunchiat.

Apoi să plec în lumea mea cuminte...
Să nu vorbiţi de mine! M-am pierut...
Oh, biet străin, doar tu să iei aminte,
Rugină fi-va tot ce am făcut.
De-acum voi fi o aripă de ceară,
Un zbor flămând de pace şi lumină.
Şi cianura parc-a fost amară,
Iar trupul greu, îmi putrezeşte-n tină.

Să-mi fie somnul un uitat coşmar
Inconştient de timp – o rătăcire,
Iubirea voastră astăzi e-n zadar,
Nu îmi mai poate-aduce fericire.
Fâşii îndoliate de tăceri
V-aţi prins la braţ. Şi nu aţi luat aminte!
Frângând în mine zeci de primăveri,
Mi-aţi luat din toc nămeţii de cuvinte.

Să sfâşii-n verbe trecerea finală?!
Ce rost când din durere m-am născut?
Din pulbere de stele... şi prin boală,
Cu fiinţa mea, prin timpuri am trecut.
Cât am luptat cu tainice himere!
V-aţi întrebat vreodată, dragii mei?
Ce rost să îmi lăsaţi alese semne?
S-au dus şi anii buni şi anii grei...

Şi să mă pierd cu fiecare val,
Căci am fost vouă cu netrebuinţă,
Un ne-nţeles, făr' de iubire dar.
Eu mi-am plecat genunchiul în căinţă.
Voi, cruzi şi nemiloşi, v-aţi osândit,
Eu pentru voi, de-acum îmi cer iertare.
Pedeapsa morţii când voi fi-mplinit
Voi ştii că-n moarte nimeni nu mai moare.

Secundă de tăcere către seară,
În neguri, corb, prin timpuri mă scufund.
Se-aude, grav, un clopot de aramă
Şi alte lacrimi, alte lacrimi curg...
Ni-i somnul orb. Străin, ca o făclie,
Osoarul ne aşteaptă primitor.
El nu-i decât a vieţii mărturie...
Eu nu-s decât un simplu muritor...

Secundă de tăcere, către seară...
Şi să mă pierd cu fiecare val,
Să sfâşii-n verbe trecerea finală,
Să-mi fie somul un uitat coşmar.
Apoi să plec în lumea mea, cuminte,
Un strop de cianură din pahar,
Cum şi-au dorit şi alţii înainte,
Eu îmi doresc, de ziua mea, în dar.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul întâiului mai

În gând, am sărutul dintâi
Şi-n braţe te strâng ca atunci
Când vreau o privire s-arunci
Spre cel ce a vrut să-i rămâi.

Probabil pe buze mai ai
Uimirea din primul sărut
Ori zâmbetul ce mi-a părut
Chemarea-n tărâmuri de Rai.

Să-ţi gust din uimire un strop,
Mi-ar fi ca intrarea-ntr-un vis
Cu noi sub ninsori de cais
Şi-n jur inorogi în galop.

Să-ţi fur şi din zâmbet un pic,
Mi-ar fi pentru suflet balsam
Şi miez în credinţa că am
Preaplinul din vastul nimic.

Te-alinţi şi în braţe-mi rămâi
Ca-n timpul aceluiaşi mai
Din care şi astăzi mai ai
Un gând cu sărutul dintâi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, adică rămâi

Nu înseamnă da, iubire,
Când zic da, înseamnă nu,
Când zic tu, lovesc în mine,
Când zic eu, înseamnă tu.

Se-ntâmplă, în fiece clipă,
Mereu, întâmplarea dintâi,
Iubire, ascultă-mă bine,
Adio, adică rămâi.

Cuvintele toate-şi pierd sensul,
Spun tâmplă şi cred că-i călcâi,
Iubire, ascultă-mă bine,
Adio, adică rămâi.

Pe sobă sunt blocuri de gheaţă,
La Cercul Polar cresc lămâi,
Eu nici nu mai ştiu adevărul,
Adio, adică rămâi.

Iubindu-te, parcă-ţi port ură,
Reproşuri, când fac, te mângâi,
Spun viaţă şi tu auzi moarte,
Adio, adică rămâi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel

Pe dealul tandru al uitării stă un cireş fără de moarte.
Stă şi-şi vorbeşte sieşi cântec şi versuri fără căpătâi.
Deasupra dăinuie cocorii cei blânzi şi-n stare să ne poarte
În "te iubesc" şi-n "draga nenii" şi-n pământeanul "mai rămâi".

O, mai rămâi, rămâi la mine ca sâmburele în culoare,
Ca dulcea aripă în zborul ce fără vină s-a născut!
Iubirea mea supusă lunii şi păsărilor migratoare,
Te-ascund prin iarba cea înaltă a visătorului sărut.

Şi te blestem la veşnicie şi la uitare de credinţă!
Să ştii şi tu cât duce floarea din greul bunului pământ.
O, mai rămâi, precum auzul menit a nu avea fiinţă,
Precum cămaşa iubitoare a fiului făr'de-nceput!

poezie clasică de George Florin Cozma
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămâi lângă mine...

Rămâi lângă mine, Isuse
Mi-e toamnă cu frunzele-n crâng
La Tine se-nchină supuse
Cuvintele mele şi plâng.
Povara de lacrimi mi-e vina
Când ochii spre Tine-i îndrept
Din Tine să vină lumina
Să-mi prindă o salbă la piept.

Cu frică şi tremur 'nainte
Mă plec şi Te rog, Dumnezeu
Atinge-mi cu mâinile sfinte
Durerea din sufletul meu.

Şi du-mi-o la cruce, o pune
Pe lemn răstignită să stea
Când luna din cer va apune
Să moară odată cu ea.

Rămâi lângă mine, o, Doamne,
În ruga fierbinte Te chem
Şi plângă o mie de toamne
În suflet eu nu mă mai tem...

Ajută-mă, stai şi veghează
De-acolo din ceruri de sus
Cu mintea şi inima trează
Să cânt pentru Tine, Isus.

Întinde-Ţi cu dragoste mana,
Atinge-mă, Doamne, cu ea
Cu picuri de aur fântâna
Să umple şi inima mea...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru cei săraci

Este o noapte geroasă,
Vulcani se înalţă spre cer,
Ninsoare mă cheamă acasă,
Sub ram de mătasă, în ger.
La cumpăna nopţii adoarme,
Sub umbre, un înger de nea,
Şi nori se adună. Mi-e foame,
Mi-e foame de dragostea ta!

Este o noapte geroasă,
Copacii sunt trişti şi sunt goi
Şi croncăne corbii pe casă,
Flămânzi şi stingheri ca şi noi.
Şi gerul ne strânge, tot strânge,
Sărăcia mai mult ne apasă,
Mama suspină şi plânge,
Amară tristeţe e-n casă.

Vulcani se înalţă spre cer,
Durerea-i prelungă văpaie,
Afară e ger, tot mai ger
Şi vântul mai tare se-nfoaie.
Nici lemne de foc nu mai sunt,
Nici lacrimi a plânge cu jale,
Doar Ţie-ţi rugăm, Tată Sfânt,
Eternă, creştină-alinare.

Ninsoare mă cheamă acasă,
Mă-ntorc prin nămeţi la trecut,
La mamă, la Zâna Crăiasă,
Cuminte, mă-ntorc spre-nceput.
Mi-e dor de gutuile coapte,
Le văd strălucind ca o lampă,
Le văd strălucindu-mi în noapte,
Le văd strălucindu-mi pe pleoapă.

Sub ram de mătasă, în ger,
Se pierde alaiul de îngeri,
Dispare – un vis, în eter,
Iar eu plâng cu lacrimi de sângeri.
Un cânt de argint peste sat,
Un clopot, biserici uitate,
Credinţă, un strigăt spre-nalt,
Le-am luat amintire pe toate.

La cumpăna nopţii adoarme
Acelaşi colind de copil
Şi goana prin vânt şi ninsoare,
Iubirea cu iz juvenil.
Pe geană omătul coboară
Şi visu-i văpaie şi jar
Şi lacrimi pământu-mpresoară,
Pe crucea şi trupul-amnar.

Sub umbre, un înger de nea,
În timpuri, un înger de ceară,
Un înger în inima mea,
Din cer, ca un vis se coboară.
Pe tălpile goale, de prunci,
Dureri încrustate... şi boală...
Şi cute mereu mai adânci,
Pierzându-se-n ura de smoală.

Şi nori se adună. "Mi-e foame!"
Răspunde ecoul mâhnit.
Pe faţă curg lacrimi amare
Şi corbi, din adânc, s-au ivit.
Sub pleoape izbeşte furtuna –
Acelaşi ecou repetat.
Zadarnic fac semne cu mâna,
Ninsoarea, tăcut, m-a-ngropat.

Mi-e foame de dragostea ta,
Copil adormit în uitare,
Mi-e viaţa mai grea, tot mai grea
Şi sufletul doare, tot doare!
Veghează-mi, ca somnul de veci,
Uşor, plin de taină să-mi fie!
Nu-mi da, n-am să vreau, (mă-nţelegi?),
Să port a durerii armie!

Mi-e foame de dragostea ta
Şi nori se adună! Mi-e foame!
Sub umbre, un înger de nea,
La cumpăna nopţii adoarme.
Sub ram de mătasă, în ger,
Ninsoare mă cheamă acasă.
Vulcan se înalţă spre cer,
Este o noapte geroasă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă străinului pribeag

Pribeag străin şi călător,
Adesea neîncrezător,
Dormind în gări, pe bănci de lemn,
Doar mângâiere vă mai cer.
Când bat la poartă pe-nserat,
Vreau pâinea care s-a uscat
Şi-un pumn de apă... Traiul greu
Îl ştiu pesemne numai eu.

Pribeag străin şi călător,
Prin lume nu este uşor,
Furtuni şi ploi te-or înveli,
Nu are cine te iubi.
Al nimănui vei fi mereu –
Un vagabond, un derbedeu
Hulit, nedreptăţit... De ce
Nu ai un strop de dragoste?!

Sărman şi neîncrezător,
Al nimănui şi-al tuturor,
Doar cu un singur aşternut –
E o bucată de pământ.
Pierim cu fiecare zi...
Frunze de-acum chihlimbării
Ne vor acoperi-n uitare.
Vântul – un clopot peste zare...

Dormind în gări, pe bănci de lemn
(Alt adăpost nu mai avem)
Cu trenuri lungi, şuierătoare,
În zbor de păsări călătoare,
Nomazi, ne ducem dorul iar,
Celor ca noi, de-acum, în dar.
Murdari, trecând prin ger şi ploi,
Plini de durere şi noroi.

Doar mângâiere vă mai cer...
Bocancii-s rupţi, afară-i ger.
Alături îmi e doar un câine,
Cu el împart colţul de pâine.
În haina veche, ponosită,
Pun spre păstrare-alt colţ de pită.
Apoi, prieteni buni, la somn,
Se-aşează câine lângă om.

Când bat la poartă pe-nserat,
Când oameni nu m-au alungat,
Veniţi să-mi daţi, mângâietori,
Un pled... În vremuri de rigori,
Cu rugă, binecuvântare
S-aveţi la Domnul fiecare.
Mă voi ruga ca Dumnezeu,
Alături, fie-vă mereu.

Vreau pâinea care s-a uscat...
Este târziu, s-a înserat,
Iar eu n-am unde poposi...
Dorm lângă crucea oiştii,
Să-mi cânte greierii cântare.
Nu vreau nici apă, nici mâncare.
Vreau doar un loc pentru odihnă
Şi-alături, câinele să-mi vină.

Şi-un pumn de apă... traiul greu
Mult m-a slăbit. Aşa simt eu.
În noaptea asta de-aş muri,
Nu plângeţi! Nimeni nu va şti
Căci sunt un călător pribeag.
Cu soarta mea am să mă-mpac.
Doar luna lacrimă să-mi stea
În ochiul şi la tâmpla mea...

Îl ştiu pesemne numai eu
Traiul ce-am dus, destinul greu.
Nu mă înmormântaţi cu fast!
Doar sufletul stingher şi cast
Lăsaţi-l călător să zboare
La tâmple albe de ninsoare.
O cruce vreau... Şi un mormânt.
Nu am nici nume... deci... atât!

Oh, ştiu pesemne numai eu...
Un pumn de apă, traiul greu...
Vreau pâinea care s-a uscat,
Când bat la poartă pe-nserat.
Doar mângâiere vă mai cer,
Domrmind în gări, pe bănci de lemn,
Sărman şi neîncrezător,
Străin pribeag şi călător...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul către mama lui

Mi-e dor de tine, mană
şi de iubirea ta.
Dar iar îmi este teamă,
că mâine vei pleca.
Mai rămâi mamă, o lună!
Sau măcar o săptămână.
Rămâi mamă lângă mine!
Că-mi va fi iar dor de tine.
De ce iar să pleci departe?
De ce viaţa ne desparte?
Măicuţă dragă, mamă bună!
Vreau să trăim împreună!

poezie de Dumitru Delcă (6 martie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În rochie de mireasă

Mă-mbrac în rochie de mireasă
Şi trandafiri îmi prind în păr,
Mamă, să fiu cea mai frumoasă!
Căci vezi, de tine îmi e dor...

Nuntirea-mi, astăzi, printre îngeri,
Deschide porţi visului tău...
Gătită-ş în argint de stele...
Vin îngerii la pieptul meu.

Un fluture cu aripi albe
Coboară iar pe catafalc,
Eu sunt în rochie de mireasă,
Voi, semne sub mormântul alb...

Tu eşti cu tatăl nostru, mamă,
Iar singură, aici, sunt eu...
Durerea munţii parcă-i sfarmă
Şi-o ştie numai Dumnezeu.

Copac trudind spre fericire,
Din visul vostru întrupat,
Mireasă, calc întru nuntire,
Spre mult deplânsul catafalc...

De fericire plâng şi cerul
Azi s-a deschis deasupra mea
Spre-a mă vedea şi voi, măicuţă,
Oh, mama mea, măicuţa mea!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!