Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Căprioara
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Căprioara
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poiană. O sincopă în pădure.

David Boia (30 noiembrie 2021)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cosaşul

bătrân.... uşor plecat de spate
ascute coasa-ntr-o poiană
nu este nimeni pe aproape
doar vânt si mucul de tigară

băiatul nu-i... soaţa bolnavă.
si fânul trebuie cosit.
mai este mult pân-la amiază
cosaşul pare obosit...

nu e ceaslov să plangă mama
si tata nu mai plange-n barbă
e doar bătrân, aşteaptă toamna
rămas la coasă in poiană.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte "a fi iubit".

Liviu Rebreanu în Mărturisire. Pentru Fanny
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dimineaţa aceasta a luat-o spre răsărit. Încântată de frumuseţea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuşi avu puterea să se gândească, drumeaţa, că, privind şi minunându-se numai, nu câştiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin mirişte, de cizma unui vânător, îşi şi puse în gând să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei. Îndrâzneaţă şi destoinică, se ridică pe călcâiul pe care câteva fire de nisip se prinseseră, apoi, cu iscusinţă, o luă încet pe cusătura carâmbului, în sus. Călătoarea îşi dete toată silinţa să se urce mai repede pe cizmă, căci vederea ei îi amintea, cu groază, priveliştea pe care cizma unui alt vânător i-o dăduse într-o zi: trei tovarăşe din furnicar strivite, dintr-o dată, sub talpa grea a omului.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Călătoare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nunta toamnei

În poiană la izvoare
Păsări nu mai sunt să zboare
Umbre negre din pădure
Se izbesc de vârfuri sure
Pământul brumat se pare
Vrea să-ngheţe orice floare
Soarele-i stingher pe cer
Paşii mei prin frunze pier

Toamna si-a pus cort de nuntă
Si naş un vecin din luncă
Un domn mândru arătos
Un decembrie frumos
Care-aduce sărbători
Şi zăpezi albe din nori
Bradul verde-mpodobit
Cu stelute de argint

Toamna mea s-a măritat
Vântul mire si l-a luat
Zestre tot de prin grădini
Moş Andrei de ce suspini?

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au atins uşor streaşină casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă. Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Succes, Iubire

Succes, Iubire
Am plecat...
Pe care drum?
Nu are importanţă
E toamnă acum
Şi mi-a-ngheţat
Şi inima
Şi pasul prin poiană
Cad frunze galbene
Covor
O pânză rară
E pădurea
Suspină vântul
Monoton
Si soarele
Schimbă privirea
Succes Iubire
Iarna vine
O altă mână
Va-ncălzi
Obrazul tău
Trupul subţire
Si părul tău
Cel castaniu

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roşiră macii în poiană

Roşiră macii în poiană,
Când printre ei s-a furişat,
Zâmbind sfios, o fetişcană
Cu sufletul neîntinat.
E zâna lor, fără prihană,
Veghind la efemerul pas,
Ce semn le face, a dojană
Şi gândul îl răsfrânge-n glas.
Toţi macii răsfiraţi pe-aiurea,
Ca străbătuţi de reci fiori,
Aşteaptă-n poala ei securea,
Ce curmă viaţa lor de flori.

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semnele zborului

Luminişul din pădure
Nu-i deloc întâmplător;
Nici lăsat de vreo secure,
Nici pământ neroditor,
Nici un loc doar pentru mure,
Nici măcar pentru izvor.

O poiană luminoasă
Nu-i doar pentru sadină,
Pregătită pentru coasă,
Nici un fel de padină,
Adăpost de gadină,
Nici atât urmă de casă.

Luminişul este pus
Prin păduri, ca semn, de sus.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (24 iunie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma Grivei îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câni, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câne care îi plângea de milă. Şi dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Grivei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa secretă

În lumea ascunsă de ceţuri şi nori,
Ferită de rele şi ochi muritori,
Din mica poiană, se-aude un cânt
Ce, lin, se ridică pe aripi de vânt.

Se clatină frunze, atinse, pe rând
De sunete care, spre zare zburând,
Îşi poartă povestea ce pare un vis
Trezit dintr-un somn care-l ţine închis.

E-o mică prinţesă ce cântă în zori,
Punându-şi pe cap o cunună din flori.
O rază de soare o-nvăluie, cald,
Iar ochii-i lucesc în culori de smarald.

E straniu tabloul şi greu de descris,
Amestec de vis c-un real paradis:
Pădurea în care copacii zâmbesc,
Insecte şi păsări se joacă, vorbesc,

Din flori se înalţă şi zboară perechi
Mici zâne venite din timpuri străvechi,
Iar multe-animale se-adună, treptat,
În mica poiană... Un loc fermecat!

Ea vine adesea, din vechiul tărâm,
În care natura e doar caldarâm,
Copacii sunt blocuri, iar iarba-i gunoi,
Chiar râul e-asfalt cu maşini în şuvoi.

Cântarea de-acolo îi sparge-n timpan
Fragmente şi cioburi de zgomot duşman,
Iar aerul pare bolnav şi stingher,
Lipsit de lumină, de Soare şi cer.

De-acum, a-nvăţat cum să scape de chin,
Şi-nvârte o cheie ce pare-un suspin
În uşa secretă ce-o trece prin nori
Spre lumea de vis, unde-s alte valori.

O lume în care iubirea-i un cânt
Ce rar se aude acum pe Pământ,
O lume în care durerea-i trecut,
Iar timpul se scurge încet, neştiut.

Se-opreşte din cântec spre seară, deodat',
Aude un sunet continuu, ciudat,
Priveşte, tăcută, în spaţiul real,
Prinţesa ce doarme... pe-un pat de spital.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scuturându-şi aripile, vulturul făcu un ocol larg, suind şi scoborând prin aer. Apoi i se păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat ca să îndrăznească să se suie până la el: se repezi şi, in ciocul gata să frângă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dânsa, sus, apoi ii dădu drumul, şi urmări cu ochi strălucitori lunecarea uşoară, ca pe o apă, a penei, care cândva îl ajutase să se ridice. Luă munţii în lung. Nicio boare de vânt, niciun murmur de ape care să străbată atât de sus. Şi aşa a mers până după-amiază, cu ciocul deschis, înghiţind aerul cu gâlgâiri puternice, privind în toate părţile cu ochii lui ca două scântei. Obosi. Se coborî uşor şi se aşeză pe vârful unei stânci ce ţâşnea în sus, goală, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, părea şi el de piatră, părea că-i colţul ascuţit al stâncii încremenite acolo de veacuri.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O seară fără rimă

Amurgul izvorăşte din desişul pădurii
Şi coboară spre satul muruit,
Prin rărişul de frunze
Zăresc un petic de cer
Unde norii supăraţi se adună,
Se ceartă între ei, apoi se despart.
Ploaia obosită de răpăieli
Mă pătrunde în trup, în auz,
În priviri şi se prelinge pe
Obrazul fierbinte.
Luna nu se arată, e-nchisă
Între zăbrele iar stelele
Stau ascunse în tufişuri de nori,
E vară şi mi-e rece.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă. Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschise ochii.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Căprioara
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sânziana

Priveşti în jur cu teamă şi mirare
şi nu-nţelegi de ce nu eşti Acasă,
în neştiuta vatră luminoasă,
în care viaţa e nemuritoare.

Te-ai renăscut în timpul ce se pierde
în sărbătoarea albelor veşminte
pe care vântul vine să le-alinte
în goana lui prin mările de verde.

Te-ndrepţi spre locul tainic din poiană
pe care îl cunoşti -nu ştii de unde-
dar simţi un dor ce sufletu-ţi pătrunde
şi-ţi luminează faţa diafană.

Acolo, alte voci îţi vor răspunde,
şi vei dansa la noapte, Sânziană.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 7

De câte ori mă-ndrept spre voi, umbrare,
fugind de alţii şi când pot, de mine,
stropind cu lacrimi ierburi moi şi floare
şi sfâşiind văzduhul cu suspine!

De câte ori străbat cu-nfrigurare
păduri adânci sub bolţi de-ntunecime
şi gândurile mi te cată-amare,
şi chem cu deznădejde către tine!

În mintea mea răsari, şi ca prin ceaţă
zeiţă mi te văd, minunăţie,
din val ieşind pe maluri de verdeaţă

ori nimfă-n crâng ori întrupare vie
şi-atunci, iubito, îţi citesc pe faţă
că-mi dărui mila nesfârşită mie.

sonet de Petrarca, traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliţi. În faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinţiei-sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţă, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâind să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo şi-ncoace. Se uită prin strachini, se aşează pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca şi cum s-ar în china, ba intră până şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezaseră pe pat cu fundul în jos şi-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roşii – căci e Paştele. Nimic...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Musculiţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânt de primăvară
într-o poiană
găsesc nume pentru flori
până acum
neştiute

gogyohka de Argentina Stanciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce să facă acum? Fără logodnica lui nu putea să rămâie; să se ducă să o caute; dar unde? Se frământa, bietul şi nu ştia cum s-o nimerească mai bine. În cele din urmă se hotărî, ca, orice o fi, să fie, el să se ducă să-şi caute scrisa. Se cercă bietul tatăl fetei să-l oprească, ca să nu se răpuie şi dânsul în deşert; dar geaba, nu fu cu putinţă a-l opri; şi-o pusese el în cap, şi căta să se ducă. Îşi luă deci niţele merinde cu dânsul şi plecă. Ieşind la câmpie, luă drumul d-a lungul şi aide, aide, trecu păduri şi văi, trecu pustiuri, dumbrăvi, munţi şi vălcele până ce ajunse la un codru mare, mare fără căpătâi. Orbăcăind el p-acolo prin desiş, dete de o poiană. Acolo în poiană şedea cineva la foc. Tocmai şi el îşi isprăvise merindele şi se duse drept la omul ce şedea la foc. Acela cum îl văzu, îl cunoscu şi începu să-i mulţumească că l-a scos din ghiarele zmeului. Pasămite era Agerul pământului. Acolo trăia el. Stătură ei ce stătură de vorbă, se întrebară de ale sănătăţii şi îşi spuseră păsurile...

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!