Când toamna mă duce

Şi luna mă duce
atât de aprinsă
de dor
de durere
până când pământul mă duce
încordat prin tăceri
până când

poezie de Eli Gîlcescu (17 septembrie 2016)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greşeala

Până şi apa greşeşte când curge la vale
şi spală de îngeri pontoanele goale
până şi cerul greşeşte
când se împiedică de pragul de nori
şi de-naltul din cale!
Greşeşte
până şi peştele când prins nu vorbeşte în plasă
şi-l lasă pe om să greşească
când îl duce acasă
copilul să-şi crească
şi să nu-i mai vorbească
deşi îşi doreşte...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

şi-a retras mâna

pe care o sărutam ne
bun din când în când
pe pântecul hapsân
de iubire abia umblu
prin parcul dendrologic
prind palma ta în podul casei
cu potriviri din literele
decupate dintr-o carte horror
o bat în versuri până stă suspendată
ce te-aş respira până la epuizarea
lacom privindu-te cobor un pic
caut buzele cu mintea
le despic tandru cu limba
dinţii tăi muşcă hămesiţi
aş călări luna de fericire
raiul e dincolo de balustrada
lustruită cu palmele care te-au mângâiat
refuz să păşesc pe ultima treaptă
care mă duce în abis

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amărâtă turturea!

Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede

Trece prin pădurea verde
Şi să duce de se pierde.
Zboară până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată,
Tot pre ramură uscată.
Umblă prin dumbrav-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire,
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?!
Oh, amar şi vai de mine!

poezie celebră de Ienăchiţă Văcărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea mulţi cai înstelaţi

ne ară câmpul
geme sub brazdă fiecare mort
le înfloresc sub unghii amintirile
până când câmpul se umple de ierburi
şi ierburile de glasuri
şi glasurile te caută
până când soarele îşi scutură dinţii
în lan
până când florile mor în ciocuri de pasăre
până când păsările îşi lasă în carnea ta
foamea
ca o sămânţă
în pământul cailor mei înstelaţi

poezie de Ana Sofian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi orice piatră ne arată prin gravitaţia ei că totul duce în jos... când priveşti cerul îţi fărâmi piatra până vântul îi deschide o poartă.

aforism de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu suferinţa duce la sinucidere, ci deznădejdea, care nu e durere, e absenţă, absenţa oricărei senzaţii, până şi a durerii.

Babs Deal în Cad zidurile
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iubesc până la ultima

ţigară fără filtru cu tutun mai iute
o ţin în secret de multe duminici
vreau s-o fumez în timp
ce te mai iubesc cu disperare
fumul amăgirilor se duce direct
la inimă duminica când ne plouă
sufletul plin de amărăciune

te iubesc până la filtru când schimb
pachetul aşezat între noi doi
ne atingem discret cu degetele
îngălbenite de la nicotina trasă
direct pe piele prin orice mijloace

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai atât cât bate puşca voastră

Chiar credeţi că voi, de mii de ani
sclavii sărăciei, bogăţiei
şi mândriei de necuprins,
puteţi sfărâma spiritul născut
liber pe-acest pământ
nou şi întins?

Când veţi fi alungat ultimii fermieri
şi, pentru scurt timp,
va conteni a războiului năpastă
veţi stăpâni pământul –
da, veţi stăpâni pământul –
dar atât pământ cât bate puşca voastră.

Până când aurul vostru va fi netezit
toate lanţurile de munţi
unde oamenii răniţi se pot ascunde,
până când aurul vostru va lumina
în nopţi fără lună câmpiile
pe care călăresc rebelii înspre oriunde;

Până când viitorul va fi confirmat
şi trecutul, prin fiii morţilor acestui ţinut,
mituit, din coastă-n coastă,
veţi putea stăpâni pământul –
veţi putea stăpâni pământul,
dar numai atât cât bate puşca voastră.

* Poemul pare a se referi la Al Doilea Război al Burilor, 1899 – 1902, numit şi Războiul Murdar (Dirty War), desfăşurat între Imperiul Britanic şi burii din republicile South African Republic şi Orange Free State.

poezie de Henry Lawson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi zăpezile seamănă cu tine

Speriate de lumină
plâng
de preadevreme de acasă
nu pot pleca
mai au încă de cuprins pădurile
sau chiar mai mult
asfinţind în tăceri
Dumnezeu
vatra cu gust de gutui
până cine ştie când
făcând minuni
alte zăpezi ţi-ar fi putut arăta
pădurea de stejari

poezie de Eli Gîlcescu (13 decembrie 2018)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescuind luna

Într-o noapte cu lună plină au venit la malul apei,
unii cu furci, unii cu greble,
alţii cu site,
iar unul cu o cupă de argint.

Şi au pescuit până când un călător, în trecere, le-a spus,
" Nebunilor,
pentru a prinde luna trebuie ca femeile voastre
să-şi despletească părul şi să-l desfăşoare-n apă –
luna cea vicleană va sări să prindă
plasa aceea de fire lucioase,
gâfâind şi scuturându-şi solzii până rămâne,
neagră şi nemişcată, la picioarele voastre. "

Iar ei au pescuit cu pletele femeilor
până când un călător, în trecere, le-a spus
"Nebunilor,
chiar credeţi că luna poate fi prinsă atât de lesne,
cu paiete şi cu betele de mătase?
Trebuie să vă smulgeţi din piept inimile
şi să folosiţi ca momeală-n cârlige-acele animale întunecate;
ce contează nişte inimi pierdute când dai fir întins viselor?"

Şi ei au pescuit cu inimile lor, încordate şi fierbinţi,
până când un călător, în trecere, le-a spus:
"Nebunilor,
la ce foloseşte luna unui om fără inimă?
Puneţi-vă inimile la locul lor, îngenunchiaţi
şi beţi cum nu aţi mai băut niciodată,
până când gâtlejurile voastre vor fi poleite cu argint,
iar vocile va vor fi asemeni clopoţeilor."

Şi ei au pescuit cu buzele şi cu limbile lor
până când apa a dispărut,
iar luna a alunecat departe
în mâlul moale, fără fund.

poezie de Lisel Mueller, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul se-ntreabă
Până când îl vor duce
Paşii spre neant.

haiku de Mihail Mataringa (6 februarie 2012)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rotirile mâinii

... se-ntorc trăirile ierbii
se rumenesc la focul mocnit
şi-adorm în poala uitării
şi visează că dorm
şi se trezesc
când râzând
când vuind
tu măsoară arămitele gânduri
de când până când
tulburare
de când până unde
îndemn
cum urcă treptele cerului, dorul
zilei de ieri şi de mâine
aşa drumuri bune şi rele
în ploile albe rămân
tu măsoară prundişul cu pasul
de când până când
fără seamăn
de când până unde
zidirea de viu
cresc rotirile mâinii în valuri
şi Luna mijeşte a taină
cum iarba
cineva macină
tăcerile şi chemările lumii
şi altcineva
încarcă la Jiu
tu măsoară odată cu ziua
de când până când
roată
de când până unde
uimiri
şi vremuie uitările-n poală
şi vântu-şi scutură floarea
asemeni
şi necuprinsul de suflet măsoară
parfumul
şi ochiul plămădeşte cascade
şi numai acorduri afabile curg
în praful şi pulberea mării
măsurându-ne multul
de când până când
ţintuirile mâinii
de când până unde
lumini...

poezie de Maria Pirlogea (2015)
Adăugat de mariada
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naţionalitatea este respectabilă numai când e în apărare; când duce războaie de eliberare. Când duce războaie de dominare – e blestemată.

citat celebru din Rabindranath Tagore
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi aproape

Ca un murmur
ghemuind nopţi de dor
până când vor râde din nou

poezie de Eli Gîlcescu (31 mai 2016)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Bucuroşi le-om duce toate
Când suntem numai noi doi,
Bem până cădem pe spate,
Dar... fac alţii tărăboi!

epigramă de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oscilaţii în gândire

Cenzură pe gânduri,
Cenzură pe sentimente,
Am motivat absenţe,
La rubrica salvăm aparenţe,
Fără interferenţe.
Sentimentele sunt ca un pendul,
Te ridică până la cer sau te aduc la nivelul sub.
Într-un ritm sacadat, sentimentu-i temporar,
Te scufundă în abis sau te duce în extaz.
Dintr-o extremă în alta,
Oscilează soarta,
Ar plânge şi arta,
Dar lacrimile-s uscate,
De tăceri, ce-au fost uitate.
Oscilaţii de context,
Când note de subsol,
Când sublinieri pe text,
Dependent de sens,
Pictez rezoluţii scindate-n univers.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul sfânt

Se roagă în grădină, desculţ printre legume
Şi ciufuleşte iarba săracă şi bătrână
Când duhul lui se plimbă cu un asin prin lume,
Ţăranii îi sărută sudoarea de pe mână.

Câteodată merge cu vacile la iarbă
Şi când îşi duce singur cămăşile la râu,
Intră în apă simplu şi gol, până la barbă;
Seara-n hambare doarme cu somnul peste grâu.

poezie de Alexandru Robot din Somnul singurătăţii (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credo (2)

Trebuie să-mi ţin ochii larg deschişi,
Până când Domnul mi-i va închide,
Trebuie să fiu neîndurător cu mine,
Până când Domnul se va îndura de mine,
Trebuie să cred în Har,
Până când Harul se va pogorî şi asupra mea,
Trebuie să iert şi să iubesc,
Până când voi fi iubit de semeni şi de Domnul,
Ruga mea este tăcută ca melcul,
Ea înaintează prin nopţi de poezie, limpezi.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deznădejdea este o stare cerebrală în care şi partea cerească trăieşte durerea a cărei profunzime duce până la momentul absent al gândirii, încordat cu disperarea, dar nu-şi pierde lumina. Deşi convulsiile sunt vii, ele nu pot stăvili lumina părţii cereşti.
Ca şi dragostea, spiritul din lumină a venit, în lumină se întoarce, căutându-şi esenţa şi eternul în adâncimea luminii.

Camelia Opriţa în Iubirea nu are dreptul la somn
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duse şi cel mic. Cutreieră lumea până ce ajunse la pădurea cea mare unde se lăsase săgeata lui. Bâjbâi el şi orbăcăi p-acolo prin bunget, până ce dete de copaciul în care se înfipsese şi săgeata lui. Acest copaci era nalt şi gros şi bătrân, de când urzise Dumnezeu pământul. Se încovrigă el de dânsul, şi se urcă până ce ajunse de se agăţă de o ramură. Şi din ramură în ramură, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încrucişate şi încleştate, ajunse până în vârf. Acolo puse mâna şi-şi luă săgeata. Se dete jos cu sufletul plin de obidă şi de mâhnire, socotind că este sec de noroc, căci, se gândea el, ca ce era să găsească în acel copac?

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!