Poveste fără sfârşit (va continua...)

Printre porii albaştrii ai mochetei
rup gâtul firimiturilor
cu piciorul
vine sfârşitul lumii...
tunete şi potopuri
va exista oare cineva
să-mi întindă o mână de ajutor
din lemnul de pod
putrezit
sub mocheta
pe care călca Noe
cu arca...
Animalele 2 câte 2
urcau uşa
ca să nu fie ploaie
ca viaţa...

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de r b
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul care aduce ploaie

Tu eşti omul care-aduce ploaie.
Braţele tale îmi curg de-a lungul trupului,
privirea ta îmi clăteşte gâtul,
gura ta face să-mi crească la şold
o floare umedă, albastră.
Ai rupt inelul de aur
care mă logodise cu seceta,
inelul de aur uscat
gravat cu spin de cenuşă.
Neliniştea recoltelor îmi umflă pieptul.
Ciucuri de apă îmi spânzură la vârful degetelor.
Tunete blânde călătoresc prin noi.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lalaşinţ

Pomi condamnaţi la tăcere
Stau aliniaţi aşteptându-şi sentinţa.
Peste ei ţipă tăcerea spartă de zgomot de păsări,
ţipăt de bătaie, durere şi pustiu.
Raţe, gâşte se bat pe putere
iar viermii pământului tremură de cutremurul vrajbei ascunse.
Pe la colţuri se aud bârfe,
şoapte tăcute ce zboară din pasăre-n pasăre,
din ramură-n ramură.
M-am încurcat în zile ca într-o pânză şi nu mai ştiu să mă desprind.
Mi-e teamă de acul de paianjen,
de lipiciul firelor lui rotunde,
simetrice, frumoase.
Tăcerea domneşte pe străzi,
printre fire de iarbă, în porii pământului,
şi ţâşneşte spre stele printre culori de alb şi albastru, pe cer…
Şi ce cer imens, îmbălsămat de culoare.
Şi ce vânt tăcut, aiurind se învârte ca un om beat de semeţia înălţimii.
Printre fire de piatră, alte fire de apă se pierd.
Printre fire de fum, norii coboară pe case prin fire de ploaie.
Fire creată de Dumnezeu!
Fire rea, fire bună.
Tăcerea coboară în sufletul meu,
Tăcere nebună!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regent’s park

Au zburat porumbeii cu boabe în cioc
Picuri mari de pe degete sparte
Printre norii înalţi răsar ghiocei
Crengilor muguri li se urcă în spate
Pe lacuri de mână tremurate de vânt
zgribulite stau bărcile sure
cu ţipăt cocorii se înscriu la cuvânt
neştiind cât mai pot să îndure.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec la sfârşitul lumii

În ziua-n care vine sfârşitul lumii
O albină zboară-n jurul unei flori de trifoi,
Un pescar repară năvodul încă ud.
Delfinii fericiţi fac salturi în mare,
Puii de vrabie aleargă printre stropii unui havuz
Şi şarpele are solzi aurii, aşa cum trebuie să aibă.

În ziua-n care vine sfârşitul lumii
Femei sub umbrele traversează pajiştea,
Un beţivan moţăie sub copac,
Precupeţii strigă pe stradă
Şi-o iolă cu vela galbenă se-apropie de insulă,
În aer mai întârzie acordurile unei viori
Pentru a se pierde apoi într-o noapte înstelată.

Şi-acei care-aşteaptă fulgere şi tunete
Sunt dezamăgiţi.
Şi-acei care-aşteaptă semnele şi trompetele arhanghelilor
Nu cred că aşa ceva se-întâmplă-acum.
Atâta vreme cât soarele şi luna sunt deasupra,
Atâta vreme cât bondarul vizitează un trandafir,
Atâta vreme cât se nasc copii rozalii,
Nimeni nu crede că aşa ceva se-întâmplă-acum.

Numai un bătrân cu părul coliliu, care-ar putea fi un profet,
Dar nu este un profet, deoarece este mult prea ocupat,
Repetă în timp ce leagă tulpinele roşiilor de araci:
Nu va mai fi un alt sârşit al lumii,
Nu va mai fi un alt sârşit al lumii.

poezie de Czeslaw Milosz,1911-2004, laureat al premiului Nob, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte

Cum să vă părăsesc? Şi totuşi va s-o fac
dar fără voia mea, vai, fără voie
cum se urcau împinse de mai rău
acele animale, cîte două
în arca monstruoasă a lui Noe

voi merge înainte neştiind
unde mă duc şi către care drum
şi nici o stea să-mi vină-n ajutor
nici de argint şi nici de plumb
şi înainte fum şi-n urmă fum
sau nici atît

şi o să las în urmă cîteva
cuvinte în zăpadă
cîteva zbîrcituri de sunete
pe care fără grabă, liniştit,
o să le şteargă vîntul.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

faţa

Hidoşenii, una, două
Oare câte am în mine?
Orice situaţie vină
Pare-mi-se că sunt gata
Sub plăcută’nfăţişare
Stă un om făcut din tină.
Nu ştiu urme mocirlite
mi-au cusut noroiu-n apă
şi mânjita hidoşenie
îmi stă-n spate
ca o pată.
Cum mă-ntorc, de mine fuge
Mulţi o văd cum stă acolo
Şi nu am decât o faţă
Da’mpărţită pe din două.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de r b
Comentează! | Votează! | Copiază!

moarte (vezi şi deces)

Moartea e un abis, în care deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie sufletul de teamă, jale, disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura mângâiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are nici lumânarea asta în mână, acela pur şi simplu poate să înnebunească la gândul nopţii veşnice.

definiţie celebră de Henryk Sienkiewicz în Aniela
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecerea paşilor

Te obişnuieşti de la o vreme
Cu picurii de ploaie, cu vântul
În loc de mâneci lungi, veşminte,
Te acoperi sau te înfăşori...
Sau ce contează cum ar zice oricine
Căldura ta e înăuntru...
Îţi e mândrie, groază şi tărie
Ţi-e întreg veşmântul.

Ai mai călcat pe pietre’n altă parte
Dar piatra pare neclintit aceeaşi.
De unde ştiu că vântul de acasă nu s-a’nvârtit bezmetic prin pustie
Printre a lumii franjuri, pe marginile mărilor
Calmate de ţărmul nisipos ce mi-e dat mie acum
Ca pe-un covor sub tălpi,
Sau paşi, sau urme,
Pe care numai pescăruşii le-aţintesc...
Încovoiate boabele de piatră
Se prăbuşesc sub scurta lor povară.

Şi-aşa călcând îmi scriu propria carte
Şi pagini dau când valul mi le spală.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost... a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, şi văduva era săracă de nu mai ştia cum să-şi înnoade zdrenţele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creşteau flori pe unde-i călca piciorul şi da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el.

începutul de la Limir-Împărat de Ioan Slavici
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

1 cerneala tăcută

Ecoul vorbelor tale vibrează şi azi în gurile multora
Şi mă întreb cum de pot zice că nu mai vorbeşti
Ce clar te aud când citesc
Cerneala nu scoate o vorbă,
lemnul s-a transformat tăcut în foaie
Pomu' a murit
La-u îngropat sub rădăcinile din lut.
Descifrând cu ochii convenţia de semne
Încifrată pe scoarţa albă
Constat că încă îţi mai aud glasul.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

3 in 1

Of, ce de zâmbet
Petale căzute pe praful de pe masa târzie
tac şi zâmbesc căutându-şi parfumul
Sentimentele îmi stau împraştiate printre cărţile din suflet
Ce dezordine.
Teoreticele idei zâmbesc ironic
Cuvinte alandala ce curg pe chip
Aşteaptă să le şoptească cineva.
Un rânjet amar al îndoielii îşi extrage seva
Şi-mi înmugureşte pe ramuri
Cu mâhnire inima îmi zâmbeşte căutând un zâmbet autentic.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Religia îl va învăţa pe viitorul adult să nu intre în depresie, să nu se sinucidă, să nu o ia pe căi greşite, să respingă avortul şi să întindă o mână de ajutor aproapelui său.

citat din Daniel Buzdugan (februarie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ego-ul crede că are un corp ce ar putea, la rândul lui, să "îşi piardă viaţa". Cineva chiar m-a întrebat de curând: "Unde se duce viaţa după ce murim?" Întrebarea pentru identitatea născută corp-minte pare foarte validă, dar de fapt ea este complet invalidă, şi iată de ce! Aşadar la întrebarea: "Unde se duce viaţa după ce murim?" eu, la rândul meu, am întrebat: "Dar de unde a venit? " Credem că viaţa vine de undeva şi se aciuiază în pârlitul de butoi cu rahat numit corp-formă şi că el deja avea maladia devastatoare numită "gândire". De aceea, întrebarea: "Unde se duce viaţa după ce murim?" pare foarte pertinentă, dar dacă în fapt nu e deloc aşa? Oare unde se duce spaţiul după ce copacul a putrezit demult? Oare a venit spaţiul de undeva sau spaţiul era Aici dintotdeauna şi forma doar l-a invadat? Analogic vorbind, Viaţa pe care o eşti este dintotdeauna şi pentru totdeauna, ea nu vine şi nu pleacă nicăieri, doar identificarea cu ego-ul te face să crezi şi să spui trăsnaia: "corpul ăsta sunt eu!" în fapt, toate corpurile sunt ale Tale şi se scaldă în Tine, Tu cel care eşti Viaţa, şi nu "ai viaţa", exact cum peştii se scaldă în ocean.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare de ce...?

Oare de ce din înaltul sublim
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic,
Acel ce-a creat şi ochiul şi lumea
S-a coborât într-un staul, smerit?

Oare de ce, Acel ce puterea o are pe toată
Şi face ce vrea,
În noaptea aceea luminată de îngeri
A renunţat pe de-antregul la ea?

Oare de ce în imensa clepsidră
În care cu toţii suntem boabe ce curg
Eternul Cuvânt ce-a rostit începutul
A venit printre noi să-şi găsească amurg?

De ce?
Oare de ce mă întreb eu acuma
Şi caut în traistă răspuns potrivit
Orice-ntrebare îşi poartă însemnul
Oare de ce? De ce a venit?

Cu mâna întinsă într-un gest drăgălaş...
- Îmi răsare acum imagine-n minte –
Acel ce se cheamă pe drept minunat
Cel Mare ce-acuma era COPILAŞ
A stârnit gelozia şi-a înfuriat
Oştenii, şi regii, şi-a lor oseminte.

Un han i-a fost locul din care respins
Sub abur de boi, prin muget şi paie
Din primele clipe El viaţa şi-a’ntins
Făclie în grotă închisă şi-adâncă,
Lumină pentru’ntreaga odae.

De sus plecat, parc’a lăsat un gol
Ca golul nost’ pustiu să-l umple
Oare de ce...
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic
De sus din înaltul sublim
Golindu-se’adânc şi deplin
În staulul meu îl invit
La fel ca păstorii las turme şi oi
Şi vin să-L găsesc
Şi vin să mă-nchin,
Umil, şi smerit şi deplin!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Optimism

Când e cert că viitorul
E-o prăpastie hapsână,
Fie lăudat piciorul
Ce mă va călca pe mână.

epigramă de Gheorghe Şchiop din Concursul "Unde nu e cap, e vai de picioare", Menţiune (februarie 2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte

Câte lacrimi de iubire,
Oare sunt într-un ocean?
Lacrimi de dezamăgire
Câte, sunt scurse în van?

Câte vise neîmplinite
Se ascund azi printre stele
Şi dorinţe infinite
Câte, oare sunt în ele?

Câte vorbe nerostite
Se găsesc oare într-un veac
Şi decizii mai greşite
Câte sunt şi nu au leac?

Câte răutăţi sunt oare
Într-un gând nevinovat,
Care la necaz apare
Câte-n gând s-au adunat?

Câte zile nesfârşite
Numără un om la care,
Viaţa este pe sfârşite
Câte, când speranţa-i moare?

Câte ceasuri trec pe noapte
Fără somn, fără odihnă
Fiindcă inima vrea fapte
Câte ceasuri fără tihnă?

Câte clipe trec în viaţă,
Fără ură şi minciună
Ce-ţi fac inima de gheaţă
Câte, nimeni n-o să spună?

Câte speranţe deşarte
Are cel care greşeşte,
De iertare s-aibă parte
Câte, dacă se căieşte?

Câte piedici îi mai pune
Unui om soarta în cale
Până când el va apune,
Câte, în zilele sale???

Câte omul pătimeşte
Într-o viaţă din trufie?
Multe şi-l nemulţumeşte
Câte, nimeni n-o să ştie!

Câte suflete sărmane
Aud vorbe jignitoare
Ce le fac reci, inumane
Câte cad jos, la picioare?

Câte zile are omul?
Câte zile are-n viaţă?
Câte frunze are pomul!?
Câte zile e speranţă!?

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul lumii

Nu s-a dat verde pentru sfârşitul lumii,
Trei dimensiuni mai sunt complementare,
Un cerc imens în centru ţine timpul,
Discul voiniceşte materia-n mişcare.

Spaţiul e iubirea pusă-n centrifugă,
Mierea ei e stoarsă în zâmbet şi-n culoare,
Nu s-a dat verde pentru sfârşitul lumii,
Posibil e când steaua noastră moare.

Atunci se zbat cenuşile-n consoane,
Vocalele sunt flori presate în ţărână,
Singuri prevestim, fixăm sfârşitul lumii
Topindu-ne în flăcări, ţinându-ne de mână.

Intrăm râzând în centrul unui cerc
Pe care l-am rotit în doruri şi-n credinţă,
Ne poticnim în osul albit de Dumnezeu
Şi-l facem lumânare aprinsă-n pocăinţă!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar ochii?

Stă ciuta neagră între stânci, afară.
Cine-mi va săruta gura amară?
Cine-mi va săruta gura amară?

Încet-încet pătrunde ciuta-n tindă.
Vrea botul către mine să-l întindă,
Vrea botul către mine să-l întindă.

Miroase buzele-i a iarbă crudă,
O strig în şoaptă, nu vrea să m-audă,
O strig uşor, tot nu vrea să m-audă.

Aleargă aprig cineva spre mine,
Prin viscol şi prin zloată albă vine,
Prin viscol şi prin zloată albă vine.

Aud prin preajma foşnet vag de rochii.
Dar ochii? Cine-o să-mi închidă ochii?
Dar ochii? Cine-o să-mi închidă ochii?

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

Vine o vreme
oare
care
te lasă rătăcit în uitare
paşi străini se zdrobesc pe cărare
oare
cine
te aleargă hain printre gânduri
răscoleşte închisele drumuri
oare
când
te întunecă lumina sub coasă
nume de piatră şi izvor te lasă
oare
unde
te ascunde ghiara corbului ce arde
amintire prin amintiri te pierde
oare
cât
te răsare neauzita chemare
atavism întru golem întrupare
vine o vreme...

poezie de Agafia Drăgan (mai 2019)
Adăugat de Agafia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Golgheter la fotbal

Acţionând de zor cu spor
Aşa conchise raportorul,
A dat o mână de ajutor
Cu... capul şi cu piciorul!

epigramă de David Boia (17 februarie 2017)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!